Când m-am născut, în 1987, părinții mei încă erau studenți la medicină așa că, până pe la 10 ani am fost crescut de bunicii de pe mamă, în Roman. Mă vedeam cu ai mei care stăteau în Iași cât de des puteau ei să vină la Roman.

***

Bunicul a lăsat o amprentă foarte puternică asupra mea. Era de formație inginer, la origine de la țară, dar de foarte mic a avut o dragoste de cunoaștere. Când a făcut întâlnirea de 20 de ani de la finalul liceului, a avut un coleg care era un foarte talentat caricaturist și a făcut un fel de almanah cu toți cei din promoția lor și pe bunicul l-a înfățișat drept popă, pentru că era foarte serios, ca stil. Și era în straie de preot, călare pe o stivă de cărți, de matematică, fizică și toate astea, citind o carte despre șah, care a fost marea lui pasiune.

Se ducea și juca șah la clubul pensionarilor și odată s-a pierdut atât de mult într-un joc de șah, încât bunica îl dăduse dispărut. Și, de altfel, a murit jucând șah. A murit cu capul pe masa de șah. Pentru mine a fost așa o idee dulce-amăruie, pentru că a murit făcând ceea ce-i plăcea cel mai mult. El mi-a transmis această dragoste de cunoaștere în diferite forme. El îmi spunea, ceea ce ai în cap nu poate să-ți ia nimeni, de-aia e cea mai de preț bogăție. Nu s-a lipit de mine zona de matematică, de știință exactă, cum și-ar fi dorit el, poate. Eu m-am orientat spre zona umanistă, dar de la el am căpătat chestia asta.

Cu bunicul de la Roman

De la bunica am căpătat dragostea de povești. Îmi citea până când adormea ea, că eu eram în continuare treaz și curios să aflu mai departe. Povești Nemuritoare, Frații Grim, Legendele Olimpicului, toate. Apoi a trecut la literatura universală, de exemplu, Jules Verne. Înainte să știu eu să citesc.

Am refuzat să învăț să citesc înainte să merg la școală, deși știam toate literele, pentru că auzisem această poveste din familie, cum că mama învățase să citească înainte să meargă la școală și în clasa a întâi s-a plictisit maxim. Și am zis, nu, eu vreau să simt că învăț. De aceea, cumva, mi-am pus acest block mental să nu leg literele unele de altele.

***

Tânjeam foarte mult după interacțiunea cu ai mei. Ulterior mi-am dat seama că dezvoltasem un fel de ancoră negativă, aș spune, cu sirenele de tren, pentru că le asociam cu momentul când ei plecau. De obicei, veneau vineri seara și plecau duminică seara înapoi la Iași. Veneau cât de des puteau, cam la două săptămâni, o lună. Deci la mine era invers față de majoritatea copiilor care se duceau la bunici.

Pe tata l-am perceput mult timp a fi foarte sobru, serios. Bunicul de pe tată era militar. Unchiul meu, fratele tatei, a devenit medic militar și cumva bănuiesc că pe această linie s-a impus o anumită seriozitate. Abia mai târziu, la maturitate, mi-am dat seama că asta venea din preocuparea lui de-a face lucrurile cât mai precis și corect pânâ la capăt. Și tot la maturitate am descoperit împreună o linie de lejeritate pe care să ne conectăm. Odată ce tata a realizat că o să ies bine în viață, chiar dacă în multe chestiuni aveam preferințe diferite, s-a relaxat în ce mă privește.

Mama și-n prezent cred că e cea mai zglobie persoană pe care o știu, foarte extrovertă, foarte blândă și energică deopotrivă – ca o zână. Și, în același timp, dacă o calci pe coadă, te ia jocul ielelor de nu te vezi. Dar e ca o furtună de vară, foarte intensă și pe cât de repede a venit, la fel de repede a și trecut.

Acum găsesc asta foarte amuzant.  Mă rog, studiind ce am studiat mai ales din programarea neurolingvistică, înțeleg o bună parte și din mecanismele din spate și cum li s-a structurat personalitatea ambilor părinți. Și, da, astea erau dominantele lor. De la mama am căpătat o sensibilitate auditivă. E o persoană foarte axată pe auditiv. Are o foarte bună prietenă care e la fel auditivă și ea și poți să-ți dai seama de cum le fluctuează tonalitățile. Vorbesc foarte mult la telefon una cu alta. Chiar a fost un eveniment simpatic. Era ziua mamei, era și această prietenă în vizită la ea. Se dusese pe terasă și apoi ea și cu mama s-au sunat și vorbeau la telefon, deși erau la câțiva metri distanță.

Și a mai fost un eveniment foarte simpatic când aveam 4-5 ani și îmi citea mama Legendele Olimpului și a ajuns la faza în care Uranus este înjunghiat de Cronos. În original, cred că era ”în vintre” sau ceva de genul. Mă rog, mitul clasic e al castrării. Și mama face o pauză și spune ”și l-a înjunghiat în burtică”. Și atunci eu am zis: nu, n-a zis asta.  Mi-am dat seama, pentru că își schimbase tonalitatea și chiar dacă nu știam să recunosc ce scria cu adevărat mi-am dat seama din tonalitate că schimbase povestea. Și apoi continuă, vag stânjenită, ”în burdihan” și apoi trece mai departe. 

Un alt lucru pe care pot să spun cu mâna pe inimă că m-a marcat când eram mic. Când veneau ai mei și eram toată familia laolaltă, ne uitam la diapozitive cu povești. Unele românești, altele universale. Și puneau diapozitivele astea și le proiectau pe peretele camerei. Și mă uitam, așa, cu mare fascinație și învățasem să recunosc fiecare poveste după culorile cutiuțelor în care erau puse și după cât de lung era textul, chiar dacă nu-l citeam. Și pentru mine era ca un eveniment magic, mă simțeam complet absorbit și pot să-mi dau seama cum acele povești s-au insinuat la nivel subconștient și mi-au modulat mintea.

Unele dintre primele mele amintiri din viață sunt exact de la Revoluție. Când a început Revoluția, aveam puțin peste 2 ani și țin minte când mă jucam cu niște instrumente geometrice de-ale bunicului, în timp ce la televizor erau imagini confuze cu ceva în flăcări și apoi un buldozer care răsturna niște mașini, parcă…  Țin minte foarte clar buldozerul și flăcările. Era probabil o baricadă răsturnată. Și apoi refrenul acela care mă bântuie, mai ales pe tonalitatea respectivă, ”Ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e.”

Am zis de amprenta negativă cu trenurile, cu sirenele. Ani în șir, cele mai puternice coșmaruri ale mele erau cu trenuri. De genul, trebuia să trec o cale ferată și de te-miri-unde venea câte-un tren. Și apoi trenul mă fugărea chiar dacă eu ieșeam de pe calea ferată. Curgeau trenurile. Și totul a ținut până când aveam 31 de ani.

Cred că eram la Londra și la un moment dat aveam o călătorie mai lungă, care presupunea să schimb mai multe trenuri. Și am ajuns într-o stație de tren, unde erau zeci de linii una lângă alta. Și trenurile treceau pe lângă peronul, care mie mi se părea foarte îngust, cu foarte-foarte mare viteză, constant, și desigur, țiuiau din sirenă. Și ala a fost momentul când mi-am conștientizat cel mai puternic  respectiva frică și am putut să o scot la suprafață, să o procesez. Îmi dădeam seama și de unde vine și în același timp, cumva, nu eram încă pregătit să o înfrunt – până în acel moment.

Cu mama

Pot spune că am avut o copilărie fericită, am unele amintiri foarte, foarte puternic fericite. Erau mai ales unele seri de primăvară, târzie, sau de vară, care mi se păreau, pur și simplu, nesfârșite. Adică timpul se dilata, era o lumină mierie care învăluia totul, vegetația din curtea bunicilor care era foarte luxuriantă, dacă pot să zic așa. Am asociat-o foarte mult cu imagina copilăriei din La Medeleni. Și oricât de mult îmi doream inițial să fiu alături de părinți, în momentul în care am venit la Iași, în clasa a 5-a, ăla a fost un punct de ruptură zdravănă.  

***

Mi-a luat timp să mă reglez la noua realitate, pentru că zona din Roman unde petreceam mai tot timpul, unde este casa bunicilor, unde mergeam la școală, e o zonă veche, cu clădiri interesante, clădiri cu povești, zona istorică a orașului. Ei, când am venit la Iași, mergeam la Racoviță, treceam printre niște blocuri gri, tot peisajul gri, cenușiu, mergeam cu autobuzul acasă, că era distanța prea mare să merg pe jos. Nu a fost o schimbare fericită la început.

Și a mai fost un șoc. Când eram în clasele I-IV, mi-a venit foarte ușor să fiu bun la mai toate materiile. Nu a fost nevoie să depun cine știe ce efort. Când am venit la gimnaziu, în Iași, dintr-o dată mi-am dat seama că la matematică și apoi, pe măsură ce s-au introdus, și la alte materii în zona reală, nu-mi venea deloc ușor. Și mă simțeam oribil. Abia când am ajuns la liceu, la Eminescu, la un profil umanist, am simțit că m-am reconectat la filonul meu firesc și am înflorit.

Oricum, nu știu pe cineva care să poată spune că, ”vai, ce timp frumos mi-am petrecut gimnaziul!”. Mai pentru toată lumea pe care o știu, gimnaziul a fost un punct de cotitură într-o formă sau altă. Treci de la doamna învățătoare, domnul învățător, la profesori, alte rigori ale perioadei respective, socializarea, intri în pubertate, care este un haos.

Și eram și foarte gras, eram bondoc. Bine, și cât eram în clasele I-IV, dar atunci nu mă deranja foarte mult chestia asta, se mai luau din când în când colegii de mine, dar nu mă interesa, mă axam pe faptul că iau note mari la școală și familia e mulțumită de mine. Dar în clasele V-VIII am devenit foarte conștient de treaba asta. Voiam să devin și atrăgător pentru sexul opus, au apărut tot soiul de complexe de inferioritate.

La liceu, ai mei m-au încurajat și a fost foarte fain să mă duc la înot. Până atunci, nu eram deloc genul outdoor. Aveam o frică foarte mare de animale, de tot ce însemna mizerie, inclusiv de găinile bunicilor. Mi se păreau așa, niște orătănii fioroase. Și de câini, de pisici. Nu-mi plăcea ideea de a mă atinge de păr de animale. Mi se părea că colcăie de microbi, pur și simplu. Mai ales odată ce aflasem de la părinți despre microbi.  Înotul mi-a oferit o soluție la faptul că până atunci toate sporturile mi se păreau filthy, murdare. Iar înotul e singurul sport unde mi se pare că ajungi mai curat la final decât ești la început.

Nu am găsit la momentul respectiv o rezolvare a acestor frici, dincolo de a le da deoparte. Prin natura muncii mele din prezent, înțeleg că majoritatea oamenilor cam asta tind să facă atunci când au parte de emoții nepotrivite și nedorite, le bagă sub preș, până când nu mai pot să le ignore.

Foto: Elena Racu

La mine a fost un comportament învățat. Bunica avea, și într-o anumită măsură are în continuare, o sumedenie de frici pe care, fiind atât de apropiat de ea, le-am modelat. Și am continuat să le pun în practică. Îmi dau seama că pentru ea a fost un mecanism de supraviețuire, e ceea ce a păstrat-o în siguranță.

Acum, cu războiul din vecini, a fost un prilej pentru bunica să-și depene amintirile sale din copilărie, să le reviziteze din momentul când a fost în refugiu în 1944, împreună cu familia ei. Au fugit din calea rușilor și s-au refugiat până în Teleorman. Și pe drum au văzut tot soiul de grozăvii. Spre exemplu, bombardamentele americanilor asupra rafinăriilor de la Ploiești.

Străbunica, care nu-i propriu zis mama bunicii, ci mătușa ei, dar a înfiiat-o pe bunica de mică, pentru că mama bunicii a murit când a născut-o, străbunica a rămas mereu marcată de imaginea unui soldat american purtat pe targă după ce avionul său fusese doborât. Era doar un băiețel de 18 ani. Și în momentul în care treci prin genul acesta de experiență, îmi pare de înțeles că dezvolți o sumedenie frici și reflexe…  Precauții, să zic.

Noi avem și proverbul că ”frica păzește bostănăria” și majoritatea lumii din societatea noastră și, în general, din societățile din colțul nostru de lume, au aceste mecanisme dezvoltate. Spre deosebire de, spre exemplu, americani care sunt la polul opus, sunt extraordinari de expansivi, cu mentalitatea cuceritorului care vrea să descoperă o nouă frontieră. Ei nu au fost niciodată cuceriți. Și le doresc nici să nu fie. Pe când aici, trecând prin diferitele dictaturi ale perioadei interbelice, apoi dictatura comunistă, apoi prin haosul tranziției…

Dar eu în sânul familiei m-am simțit extraordinar de sigur în acea perioadă a anilor ‘90. Am fost și iubit și îngrijit, în ciuda tot ceea ce s-a întâmplat în jur.

***

La liceul Racoviță, a cărui reputație i-o ia înainte, a fost o perioadă destul de complicată. Am fost acolo din clasa a cincea până în clasa a noua. Dar deja din clasa a opta eu știam foarte clar că vreau să urmez științele umane. Ai mei s-au împotrivit foarte mult, în ideea că ”ce o să faci tu cu umanele?”.

Nu mă gândeam la o meseria anume încă, dar știam că asta mă atrage. Eu, de foarte mic, am avut o memorie foarte bună. Și m-a atras, spre exemplu, istoria. Îmi făcea plăcere să memorez date și fapte și întâmplări. Îmi plăceau foarte mult hărțile și e în continuare una dintre marile mele plăceri să mă uit pe hărți vechi. Și să văd cum, odată cu ele, se schimbă și concepția despre spațiu și politică a oamenilor, așa cum o redau documentele respective.

Bunicul aveau o hartă imensă a lumii, cred că de pe la sfârșitul anilor ‘70 și care a rămas în continuare acasă și țin minte cum mă uitam cu fascinație pe acea hartă și îmi tot închipuiam, oare ce-o fi prin țările cutare și cutare și cutare. Și memoram capitale de state. Era una din plăcerile mele, copil fiind. Dar știam foarte mult că vreau să mă duc pe zona asta umanistă.

Am avut mereu o aplicare și pentru limbi străine. Am sfârșit prin a studia, de exemplu, filologie clasică, greacă și latină, la facultate. Iar numerele și tot ce însemna științele exacte nu îmi spuneau nimic.

Mi-a plăcut mereu să vorbesc în public. Știu că pentru majoritatea e una din cele mai mari frici. Și e important să zic, mai în glumă, mai în serios, cum cariera mea de vorbit în public a început la 4 ani, pe scena Casei de Cultură din Roman, când am declamat ”La cireșe” de Ion Creangă, îmbrăcat în port popular. Mă rog, costumul era de vreo trei ori mai mare decât mine. Și am luat premiul pentru cel mai bun povestitor la…  nici nu mai știu exact ce festival era atunci. Și bunica mi-a cumpărat o înghețată cu aromă de lămâie, care până în prezent a rămas preferata mea.

Prin prisma a ceea ce am studiat, pot să spun că lumea de obicei își închipuie că introverții sunt persoane care nu se conectează cu alții. Îmi place să zic că eu sunt probabil cel mai vorbăreț introvert cu care o să ai de-a face. Dar distincția ține de cum te încarci când ai bateriile emoționale pe zero. Deci, când chiar ai nevoie să te reîncarci, ai nevoie mai degrabă să o faci cu oameni, interacționând cu mulți oameni, sau pe cont propriu. În cazul meu e clar că pe cont propriu. 

Ca să mă transfer la liceul Eminescu, să-mi conving părinții, mi-am pregătit un discurs foarte sofisticat prin care să îmi pledez cauza, dar cumva am fost dezamăgit, că n-a fost nevoie decât de câteva fraze. Pentru că m-am dus cu atâta convingere în fața lor… Plus că în clasa a noua mă calificasem și la olimpiada națională de română, iar la olimpiada de engleză ajunsesem în faza eliminatorie pentru națională, având clar performanțe pe zona de discipline umaniste.

La Eminescu am simțit clar că am înflorit. Mediul mi se părea foarte diferit ca atmosferă, inclusiv în rândul profesorilor. Am colaborat la revista școlii, coordonată de regretata Luminița Grădinariu. Acolo l-am cunoscut pe George Onofrei, bine, el deja absolvise, dar cred că începuse să se ocupe de Suplimentul de Cultură. Diriginta noastră, doamna Pălimariu, de asemenea a jucat un rol hotărător ca psihopedagog al școlii. Ea ne-a împins foarte mult să ne cultivăm fiecare dintre noi individualitatea. A făcut cu clasa noastră tot soiul de activități creative, prin care să ne descoperim fiecare pe noi înșine. Ceea ce mi-a plăcut enorm. Noi nu am fost o clasă foarte sudată, genul care să facă lucruri împreună. Cred că singurul lucru pe care îl făceau împreună colegii mei era să chiulească. Dar, în același timp, mi-a plăcut grozav.  Am simțit că mă descoper, că îmi fructific abilitățile.

Îmi plăcea foarte mult și mă inspira și zona unde este liceul Eminescu. Mergeam acasă pe jos, stăteam în Alexandru pe atunci și îmi plăcea să mă mai rătăcesc pe străduțe, în Copou, spre exemplu. Imaginația mea prindea aripi, uitându-mă la case, făurind în minte poveștilor lor, apoi căutând să aflu despre istoria locurilor pe care le vizitam, atmosfera aparte. Aceea a fost perioada când m-am îndrăgostit profund de Iași și am prins un sentiment al spiritului locului, care continuă să mă însoțească până în prezent.

***

Modelul intelectual pe care l-am îmbrățișat era al înțeleptului care stă în turnul de fildeș, care se separă de lumea pe care o disprețuiește. Așa am crescut și deveneam din ce în ce mai închistat. Acum, să fim bineînțeleși, aveam prieteni. Cei mai buni prieteni ai mei sunt în continuare cei pe care mi i-am făcut în liceu, la 15-16 ani și care m-au mai înblânzit, că eram sălbăticuț rău. Dar, fiind și mai introvert din fire, nu eram genul care să meargă la petreceri, să ies în oraș. Ai mei s-au bucurat foarte mult de chestiile astea. Nu aveau griji din punctul ăsta de vedere. Mi-am scos pârleala socializării și am început să-mi dezvolt atât cât e această linie, abia când am mers la facultate.

Am fost un adolescent mai romantic și paseist, să zicem. Căutam să emulez generația Criterionului, din interbelic. Eram fanul acelei generații, la momentul respectiv, înainte să aflu despre scrierile lor politice. Singura dată în liceu când aproape am chiulit, dar nu m-a lăsat inima, a fost când nu am reușit să mă învoiesc de la școală ca să merg la conferința lui Patapievici despre ”Ochii Beatricei.” Tocmai își lansase cartea, ”Ochii Beatricei – Cum arată cu adevărat lumea lui Dante?” Tânjeam să-l ascult live. Am citit cartea ulterior, am aflat că e foarte probabil plagiată după un istoric al ideilor american. Mă rog, asta a fost o altă dezamăgire.

În adolescență, căutam să deprind cumva idealul sau pseudo-idealul cavalerului creștin medieval. Și oricât de pașnic eram, dacă cineva mi-ar fi zis ceva de rău despre Patapievici, aș fi fost în stare să-l tai. ”Omul recent,” ”Zbor în bătaia Săgeții,” erau cărți de căpătâi pentru mine. Cel mai bun prieten al meu, Horia, pe care l-am cunoscut în acea perioadă, el mi-a făcut cunoștință cu Patapievici, tot un Horia. Și ne-am conectat în vacanța de Paști la Roman, unde venise și el la rude. De fapt, ne făcuse cunoștință inițial Adina, pe care am cunoscut-o la olimpiada de română dintr-a noua și care mi-a rămas ca o soră de… iaca avem 20 de ani de prietenie.   

În aceea perioadă, Eliade era pentru mine The King. Aveam și un poster cu el lipit deasupra patului – o fotgrafie din tinereța sa ”huliganică”, decupată dintr-un catalog Humanitas. Mi-am modelat așteptările cu privire la ce ar trebui să fie, cum ar trebui să funcționeze o relație după ”Nuntă în cer,” după ”Noaptea de sânziene,” după ”Maitreyi” și altele asemenea. Și abia după ce am ajuns la facultate, ușor, ușor, privind în urmă, mi-am dat seama că erau o sumedenie de presupoziții, idei, pe care el le considera de la sine înțelese, înglobate în acele cărți, dar pe care, dacă le preiei și le traduci, mai ales în contextul contemporan, sunt complet necâștigătoare. Și m-am faultat singur cu treaba asta, dar nu îmi port pică. Nu cred că dacă ar fi să trăiesc din nou acea perioadă, aș face lucrurile diferit.

Mi-a plăcut și ”Nu”-ul lui Eugen Ionescu, pentru cum s-a luat la trântă cu elita culturală a perioadei sale. E simpatic că ”Nu” l-am primit de la Horia după o tradiție prietenească pe care a înființat-o Adina. În timpul liceulului, de ziua cărții, pe 23 aprilie, care e și ziua lui Shakespeare, făceam schimb de cărți. Primul an când am făcut asta – eram într-a zecea – am primit ”N-aș prea vrea ca s-o mierlesc” de Boris Vian, un volum de poezie care mi-a aruncat în aer mintea cu privire la ce poate fi literatura.

Țin minte ca acum, era luna în ultimul pătrar și m-am strecurat seara târziu din casă – ai mei erau amândoi de gardă – ca să mă văd cu Adina la un concert de jazz (Hari Tavitian la pian și Mihai Iordache la saxofon) dintr-un local de pe Sărărie, Pub Pass, care nu mai există. Până am ajuns noi, însă, localul era arhiplin, așa că ne-am așezat în față pe bordură – eu pe un șervețel, pentru că așa cum am zis înainte, mă înfiora ideea de praf și mizerie – și-n mintea mea parcă ritmul jazz-ului, care vibra până și-n trotuar, și toate aromele crude ale primăverii timpurii se imprimau în foița fină de hârtie pe care ședeam.

Ca să revin la firul principal, nu știam pe atunci ce înseamnă să fii un istoric al ideilor, dar cum se prezenta Patapievici, cel puțin la momentul respectiv, asta îmi doream să devin. Și nu știam cine te plătește neapărat pentru treaba asta. Asta era o preocupare atunci în familie, mai ales pentru că eram atât de visător.

Știu că ai mei, mai ales tata, și-ar fi dorit foarte mult să devin medic, să merg pe urmele lor, să devin medic și să plec în străinătate. Asta a fost aspirația lui pe care nu a ajuns să și-o materializeze. Tata a trăit la firul ierbii mineriadele, în 1990, era rezident la București când se întâmpla toată nebunia pe străzi. 

Și cu toate astea, îmi spunea el ”m-am încăpățânat să cred că o să se schimbe lucrurile din România în bine.” Eu aș zice că s-au schimbat. Nu neapărat în ritmul în care se așteptau ai mei și nu neapărat în direcția pe care poate ne-am fi dorit-o atunci.

***

Am crescut într-un mediu suprasaturat de preocupări politice, constant se discuta politică la mine în casă. Eu am fost primit la grădiniță înainte să împlinesc patru ani, pentru că atunci când m-a dus bunica să mă înscrie, am început să le vorbesc despre Petre Roman și mineriade, adică ceea ce ascultam și absorbeam acasă cu tot interesul.

Unul din primele mele jocuri a fost de-a prezentatorul de știri de politică internațională. Îmi puneam în fața unei lăzi pe un scăunel niște foi și începeam să vorbesc despre cum s-a întâlnit George Bush cu Eduard Șevarnadze și spuneam că nu e bună treaba, nu-i a bună, și măzgâleam atunci câte ceva pe hârtiile acelea, pentru că așa-i vedeam pe crainicii de la televizor. A fost o chestie care m-a pasionat de foarte mic.

De-a lungul copilăriei o temă constantă era această dihotomie între vechiul model comunist-socialist și cu tentă naționalistă versus deschiderea spre Occident și capitalismul liberal, bunicul având nostalgia vechii ordini, pentru că aceea era lumea în care trăise și în care a simțit că a avut un rost. Bunicii mei au avut nenorocul că au ieșit la pensie exact după 1989. Deci, pentru ei, pe lângă toate schimbările tumultoase, a fost și faptul că cumva și-au pierdut rostul pe care îl avuseseră înainte, prin activitatea profesională. Și în bună parte din copilărie și adolescență am stat și am cugetat cu mine însumi să mă lămuresc de care parte să înclin. 

În adolescență, sub influența așa-numitului – mai în glumă, mai în serios – ”grup de interese cultural-politice” Humanitas, eram foarte de dreapta, conservator. Și anticomunist. La un moment dat aveam inclusiv o alergie față de culoarea roșie, o respingere viscerală.

Și apoi am mers la facultate în SUA și m-am întâlnit cu un mediu complet diferit, care avea o experiență politică complet diferită celei cu care veneam eu. Și a fost foarte bine, pentru că mi-a deschis ochii față de alte posibilități. Plus că, eu am absolvit facultatea la apogeul ultimei mari crize, cea din 2008-2010, și atunci m-am dat seama că, stai puțin, poate modelul neoliberal pe care eu îl îmbrățișam cu toată inima nu livrează exact ceea ce promite sau, oricum, nu funcționează chiar așa cum îmi închipuiam eu că funcționează.

***

Tot liceul m-am pregătit cumva ca să plec la facultate în străinătate. Ai mei m-au susținut, m-au încurajat foarte mult în această direcție. Pe atunci nici nu era 100% sigur dacă și când o să intrăm în Uniunea Europeană și îmi spuneam, nu prea ai ce să faci aici. Plus, se mai suprapunea și năzuința alor mei de realizare în afară.

Și am trecut prin toți pașii necesari pentru a candida la universități din SUA. Am avut o cunoștință care era deja la universitatea unde voiam eu să ajung și m-a sfătuit cu privire la anumite chichițe de finețe ale procesului de admitere, de genul pe ce să pun accent la eseul de admitere, să-mi caut activități extracurriculare, ceea ce până atunci eu nu aveam, cum să-mi formulez dosarul. Și am primit bursă completă, pentru că altfel sub nicio formă nu mi-aș fi permis.

Și am mers la Dartmouth în New Hampshire, am făcut patru ani acolo, 2006-2010. Din start m-am dus la filologie clasică, greacă și latină. Inițial vroiam o dublă specializare și în politică internațională, numai că sunt anumite arii curriculare pe care e nevoie să le bifezi. De exemplu, indiferent ce specializare ai, trebuie să ai cel puțin un curs de știință aplicată cu laborator. Limbi străine, la fel.

Ideea e că ei vor să te dezvolți cât mai bine rotunjit. Chiar dacă ești umanist, să ai o perspectivă și asupra  a ceea ce înseamnă metoda științifică. Iar dacă ești pe linie științifică, să ai totuși cunoștință de limbi străine și culturi diferite.

De exemplu, am făcut un curs introducere în istoria arabă modernă. Am stduiat multe lucruri despre cum evoluase lumea arabă după Al Doilea Război Mondial. Am avut acces la autori la care nici nu m-aș fi gândit înainte și potențiale grile prin care să-i interpretez. Și pentru asta sunt foarte recunoscător, plus oamenii pe care i-am cunoscut acolo, oameni din întreaga lume.

Țin minte, printre primele persoane pe care le-am întâlnit la Dartmouth erau o fată din Estonia și o fată din Swaziland, din Sudul Africii. Diversitatea înfloritoare. Acolo am recuperat socializarea și vorbind cu ei, pierzându-mă în conversații până în miez de noapte sau ore și mai pustii de atât, aflând despre poveștile lor, mi s-a lărgit enorm universul, mi s-au nuanțat multe din convingerile cu care venisem de acasă.

***

În liceu, partea emoțională a fost foarte slab reprezentată prin faptul că eram complet stângace. Când venea vorba, de exemplu, de fetele față de care mă simțeam atras, mă simțeam ultimul caraghios din lume, când era vorba să interacționez cu ele. Mă gândeam că pot să impresionez prin cunoștințele intelectuale,  ceea ce pe majoritatea le plictisea din start – și pe bună dreptate, adică, mă plictisesc numai eu și mă amuz la gândul a cum eram pe atunci. Iar pe cele pe care le interesa, le interesa pe linie pur intelectuală.

Abia în clasa a XII a am ajuns să fiu împreună cu cineva. A fost prima mea relație în deplinitatea cuvântului, cineva care era cumva pe tiparul meu, genul de persoană care mergea la olimpiade, făcea dezbateri academice. La prima noastră întâlnire aproape că am făcut cale întoarsă, pentru că am început să-i povestesc despre Idei în dialog, revista creată de Patapievici, la care reacția ei a fost: ”revista aia fascistă?” Și aproape că i-am zis în momentul acela, ”îmi pare rău, mi-a făcut plăcere, dar aici se încheie tot.” Citeam revista aia cu sfințenie atunci.

Aveam un ritual, la finalul săptămânii, vineri, când ieșeam de la școală, luam Dilema veche, pe care o devoram, apoi sâmbătă apărea Suplimentul de cultură, la fel îl devoram și apoi, odată pe lună, Idei în dialog pe care o citeam din scoarță în scoarță. Era ca o meditație, chiar dacă unele articole, mai ales cele despre filozofie foarte abstractă, nu le înțelegeam neam, pentru că nu citisem textele la care făceau referire. Dar era ca faza aia simpatică din Pirații din Caraibe cu cei doi pirați, dintre care unul citește Biblia și celălalt îi spune, ”dar tu nu știi să citești,” la care ăsta, ”nu contează, e Sfânta Scriptură, you get credit for trying.”

Raluca, prima iubire de care ziceam, mi-a ponderat perspectiva, pentru că ea venea de pe un fundal politic social-democrat, ceea ce pentru mine fusese până atunci anathema. Dacă spuneai social-democrat, din punctul meu de vedere, la fel de bine puteai să zici stalinist. Și, de altfel, unele dintre cele mai aprige certuri pe care le-am avut, au fost pe chestiuni politice. Era perioada aia când era Traian Băsescu președinte.

Revenind la prima iubire, a fost o relație foarte importantă pentru mine pentru că acela a fost cumva punctul culminant al tuturor ideilor culturale și a educației sentimentale pe care mi-o făcusem prin cărți  până la momentul respectiv. Trei sferturi din relație a fost la distanță. Eu la facultate în SUA, ea în România, apoi când m-am întors eu din State, în 2010, ea s-a dus la master în Olanda, unde a studiat dreptul. A fost o relație care a durat șase ani, iar în momentul în care relația s-a încheiat, pentru mine a fost ca și cum s-a prăbușit Imperiul Roman.

S-a prăbușit un întreg edificiu de convingeri politice, sociale, religioase, economice, emoționale, toate la un loc, toate valorile respective. Pentru că, din punctul meu de vedere, până la acel punct căutasem să trăiesc conform acelor idealuri care, iată, s-au dovedit că nu funcționează până la capăt în practică sau cel puțin nu în formula în care credeam eu. Și atunci, o vreme am umblat debusolat prin ruine, cum mi-a plăcut să zic la momentul respectiv, căutând să reclădesc vechiul Imperiu. Dar nu aveam decât regate barbare. Și nu mai funcționa. Și de unde eram conservator și îmbibat de idealul religios, pendulul s-a dus către celălalt capăt al spectrului.

Și apoi, o perioadă, am devenit ateu și anarhist de stânga. Și am început să citesc Criticatac. Deci m-am dus la capătul cealalt. Era în contextul protestelor din 2012 și a consecințelor crizei economice de la noi, cu odioasa scădere a tuturor salariilor bugetarilor cu 25%, pe care, de exemplu, ai mei au trăit-o absolut perplex. Pentru că nu s-ar fi așteptat în ruptul capului la o asemenea atitudine din partea celor pe care până atunci îi susținuseră cu vârf și îndesat.

Mai târziu, în 2018, am fost unul dintre cei trei membri fondatori ai partidului DEMOS, împreună cu Claudiu Crăciun și cu Andreea Ignișca. Noi am fost cei trei care s-au dus să înregistreze prima oară DEMOS-ul. Mi-am încheiat colaborarea cu ei în momentul în care eu le-am propus pro bono să le țin cursuri pe zona a ceea ce făceam eu, pentru că m-am gândit că ar fi de folos în termeni de comunicare politică, discurs, vorbit în public. Și cineva din grup mi-a replicat că ceea ce fac eu are, prin însăși natura sa, ”un bias neoliberal implicit”. Și atunci am spus, ”you know what? să fiți sănătoși!”.

Acum, nu știu, mai văd comunicate din când în când, Claudiu Crăciun mai postează pe Demos, mai ia poziții din când în când legate de evenimentele curente, dar nu știu cu ce impact. Organizația s-a fragmentat și și-a pierdut elanul, din păcate. Am înțeles că ar exista intenția să coaguleze o nouă mișcare, mai ponderată, dar nu știu mai multe. Îl auzisem la un moment dat pe Vlad Tăușance, vorbind în podcast-ul La Centru cu Teodor Tiță că și pe el l-ar interesa, dar nu știu mai multe. Dar e clar că e nevoie, pur și simplu din perspectiva de echilibru.

La noi, decența, să spunem, unei mișcări de strânga ține pur și simplu de servicii publice de bază – învățământ, sănătate, care pentru foarte mulți din cetățeni sunt profund deficitare. Dar noi am ars foarte multe etape ca societate, nu ne dăm seama cât de multe etape am ars, căutând să prindem din urmă dezvoltarea Occidentului. Și etapa asta, să-i zicem neoliberală, foarte achizitivă, e pur și simplu o chestie pe care o avem de bifat.

Eu nu am avut, și o să vorbesc și despre asta din nou, eu nu am avut răbufniri și rebeliune în adolescență, pentru că petreceam prea mult timp în post și rugăciune – heh, voiam să mă călugăresc pe atunci și să deprind rugăciunea inimii. Și, ca atare, a fost nevoie să le retrăiesc la 24 de ani, pentru că dacă nu aș fi trecut prin asta, nu m-aș fi dezvoltat ulterior armonios, ar fi rămas ceva care trena.

Dani Sandu, fost coleg cu Adina și cu Camelia, prin intermediul lor l-am cunoscut, a fost cel care mi-a deschis ochii spre cât de extremist eram eu, încă în facultate. Și apoi el m-a ponderat în momentul în care mă dusesem în extrema cealaltă și vorbeam despre cum va veni revoluția care va mătura burghezia. Și el face asta prin prisma faptul că a studiat și practică cu maxim simț de responsabilitate sociologia și asta îl leagă mult mai mult de faptul social concret, dincolo de abstracțiunile teoretice, și se axează pe politici practice, menite să producă rezultate, dincolo de ideologie.

***

Am terminat facutlatea la apogeul crizei. Era șomajul aproape 11% în State. Am avut colegi care, chit că absolviseră la o universitate din Ivy League, nu au reușit să se angajeze. Ani în șir. Cumva, avea mai mult sens și aveam un avantaj competitiv revenind în România cu studiile pe care le aveam.

Dar oricum nu aș fi rămas. Pentru că, în ciuda, a ceea ce trăisem toată copilăria cu visul Statelor Unite,  așa cum o trăisem prin filme, prin tot consumul media, prin perspectiva părinților și năzuințelor lor, când am ajuns la facultate, în ciuda tuturor oportunităților extraordinare  de care m-am bucurat în mediul universitar, era niște lucruri care pur și simplu nu cadrau până la capăt pentru mine. Un anumit sentiment de, nu știu, din lipsă de alt termen, îi zic de plastic, al societății. Și nu o zic ca pe o condamnare morală, e pur și simplu o diferență, e ceva cu care eu nu rezonez.

Am un bun prieten, coleg de generație cu mine, care a rămas și lucrează drept consultant financiar la o firmă din New York, soția lui e americancă și de asemenea a absolvit Dartmouth, au copil, el se simte complet în largul său acolo. Și e perfect ok. Eu n-am putut să rezonez. Și, de asemenea, deja polarizarea intensă din societatea americană începuse să se devină aproape insuportabilă.

Eu am fost în facultate când s-a defășurat prima campanie a lui Obama, cu tot valul de vitriol aruncat în direcția lui, în principal pe substrat rasist. Apoi, omniprezența armelor. Chestii cu care nu puteam să rezonez sub nicio formă. Apoi, i-am cunoscut față în față pe conservatorii americani, unii dintre ei la facultate,  desigur o minoritate la Dartmouth, și am cunoscut libertarieni americani și mi s-a părut complet odioși,  ca stil. Chiar dacă, teoretic, erau anumite idei la care, venind cu bagajul patapievicios, aș fi subscris,  interacționând cu ei față în față, mi s-a părut oribil. Și am zis, nu, nu vreau să am de-a face cu genul acesta de oameni. Adică, dacă asta înseamnă conservatorism american,  nu, mulțumesc.

Și apoi mi-am făcut formarea satiric-politică prin interacțiunea cu The Daily Show al lui Jon Stewart  și The Colbert Report. Și, în general, stilul lui Colbert m-a cucerit maxim. Plus că Colbert e înnebunit după Lord of the Rings și universul Lord of the Rings și tot ce înseamnă zona aia, fantasy, Tolkien. Și modul în care tratau în cheie sarcastică și scoteau la suprafață contradicțiile și ipocriziile gândirii conservatoare americane, m-au făcut să iau pauză și să mă gândesc mai serios la ele și să-mi dau seama că nu merg până la capăt lucrurile.

***

După facultate, pur și simplu nu m-aș văzut rămânând acolo și am avut un conflict foarte zdravăn cu ai mei la momentul respectiv, pentru că mi-au spus: când te întorci aici, nu te așteaptă nimic, acolo te așteaptă totul. Și am zis că eu nu percep lucrurile așa.

Inițial voiam să-mi continui studiile pe filologie clasică, să urmez masterat, doctorat, să mă îngrop undeva, ca profesor, într-o bibliotecă. N-am avut note suficient de bune la facultate încât să obțin o bursă pentru asta. Mai era posibilitatea să urmez studiile în Europa și m-am mutat cu ai mei pentru chestia asta. Voiam și să fiu mai aproape de Raluca.

În cele din urmă relația noastră s-a destrămat, așa că am intrat în câmpul muncii în România. Asta fiind în 2010. M-am angajat la Capgemini, ca sprijin tehnic pentru IT. Culmea, m-au angajat inițial pentru un post de agent de linia întâi, apoi m-au promovat direct senior. Nu aveam vreo calificare în IT, dar ceea ce mi-au spus din start a fost că partea tehnică se poate învăța foarte ușor, ce contează mai mult sunt abilitățile de comunicare. Și știam foarte bine engleză și franceză. Clientul fiind vorbitor de engleză și franceză.

La mine era un rol mai axat pe execuție, în sensul că interacționam direct cu clienții și mă ocupam de cazurile mai, să spunem, sensible, mai dificile în cadrul echipei din care făceam parte, ca senior. Eu eram a doua linie de sprijin, pe lângă cei care răspundeau la toate telefoanele.

Acela a fost unul din primele puncte în care am realizat că o chestie care ulterior a fost confirmată din nou și din nou și din nou: că cu așa numitele soft skills, uneori faci o diferență mai mare decât cu cunoștințele tehnice aplicate, că poți ajunge mai departe cu ele. O chestie pe care, de exemplu, mi-a confirmat-o Roxana, cea care m-a ghidat în procesul de candidatură la Dartmouth și care lucrează acum la un fond de investiții din Londra. Ea a pornit din România ca olimpic internațional la chimie, s-a dus pe zona financiar-bancară, că i s-a părut mult mai ofertantă. Și mi-a spus, că m-am intersectat cu ea la Londra ani mai târziu, că pe măsură ce a progresat profesional și-a dat seama că human skills, comunicare, influență, a ajuns să conteze din ce în ce mai mult prin comparație cu cunoștințele de execuție propriu-zise, pentru că asta o să tot delegi altora. Apropo de inteligență artificială.

Și, apropo de asta, chiar am citit de curând o serie de articole, dar a avut și John Oliver o emisiune foarte faină în care a sintetizat provocările AI. Și spunea că, practic, competiția în viitor nu se vada neapărat între oameni și AI, ci între oamenii care știu să înglobeze Inteligența Artificială în munca lor și cei care nu știu sau care o fac mai puțin.

***

Revenind. După o perioadă am plecat de la Capgemini. A fost o perioadă foarte interesantă, pentru că eu crescusem cu idealul meu cultural, intelectual, hulind din reflex lumea corporate, fără să știu propriu zis cu ce se mănâncă. Aveam doar perspectiva teoretică a oamenilor corporatiști fără suflet. Dar nu știam exact ce înseamnă. Am descoperit că, de fapt, sunt mult mai simpatici. Pentru mine, ce mi se pare cel mai grăitor e cum se întâlnește această lume corporate foarte procedurală și high-tech cu lumea noastră, neaoșă. A fost o scenă dintr-o pauză de masă în care cineva venise, era după sărbători, nu mai știu, Crăciun, Paște, venise cu caserole de sarmale, mâncare la prânz. Și contrastul dintre aerul riguros al mediului și mâncarea noastră balcanică asta, cumva, pentru mine a umanizat complet universul respectiv, mi l-a făcut mult mai simpatic. E un element din multe altele, dar asta îmi vine acum în minte foarte grăitor.

A fost foarte provocator în primă fază, pentru că aveam un program odios, trebuia să ne mulăm pe programul clientului. O săptămână lucram de la 4 dimineața la 12 jumate și o săptămână de la 3 după amiază la miezul nopții. Bine, eu mi-am dat oricum programul de somn peste cap din adolescență cu idealul lui Eliade de culcat în fiecare zi cu un minut mai târziu și trezit cu un minut mai devreme – ca să am mai mult timp de citit. În facultate am băut cantități industriale de cafea. Ulterior, programul de la lucru s-a regularizat, a intrat pe un făgaș mai normal, pe măsură ce și-au dat seama că, de fapt, în intervalele acelea extreme, nu suna suficient de multă lume încât să merite să fie acoperite. Și putea să fie automatizat, iar dacă se întâmpla un telefon rătăcit până la 4 dimineața, putea să fie înregistrat și să-l tratăm în orele noastre obișnuite.

Acolo am învățat foarte multe despre procese de lucru, importanța procedurilor și standardizarea muncii.  Asta a fost excelent și am învățat cât de important este să caut să regularizez activitatea pentru a optimiza performanța și rezultatele. Pentru că, în momentul în care lumea, și mă includ și pe mine aici,  tindea să se comporte după propriul cap, dar nu neapărat cu cap, neținând seama de proceduri, de obicei ieșeau probleme de acolo. Așadar, am ajuns să apreciez acest aspect și am ajuns să apreciez și finețurile a ceea ce se numește Office Politics, respectiv,faptul că înțelegându-te într-un anumit fel cu lumea la birou, asta are un impact și asupra felului în care este privită performanța ta profesională, dincolo de ceea ce faci propriu-zis. Poți să fii cel mai bun, dar dacă ești complet antipatic, nu o să ai nicio șansă să progresezi.

A fost și o experiență în care mi-am îmblânzit anarhismul. Anarhismul rula acolo pe fundal, pentru că chiar în acea perioadă erau protestele. Țin minte că mergeam la serviciu ziua și apoi seara la protest. Asta era în 2012, în Piața Unirii, era februarie sau ianuarie. Și era atât de frig că nu mai puteam să țin pancarta în mână. Plus că rămâsesem singur și era cam caraghios.

În același timp mi-am dat seama de anumite carențe ale mele, pentru că, revin la a vorbi în public, eu într-adevăr eram foarte confortabil în fața oricărui public, dar în același timp nu mă conectam cu el. Adică era ca și cum aveam un monolog în public, iar mesajul meu nu răzbătea la modul în care să-i și influențeze pe oameni.

La următorul loc de muncă, unde am început în august 2012, am ajuns la ceea ce pe atunci era Xerox Business Services, acum e Conduent, ca trainer de data aceasta. Și țineam mai ales training-urile pentru proaspeții angajați, cu un modul standard. După ce lumea trecea prin acest modul, apoi se duceau fiecare către posturile lor specializate.

***

Tot pe atunci am avut o tentativă de revenire înspre zona umanistă, când am avut o colaborare cu Centrul de Traduceri Clasice de la Universitate, nu știu dacă mai funcționează, cu domnul profesor Adrian Muraru. Asta a fost și perioada în care am căutat să revin la un parcurs academic. Am reușit să-i conving pe-ai mei să merg la universitate în Europa undeva, să-mi continu studiile, m-am zbătut pentru chestia asta, să urmez un program de master la Edinburgh.

Când am ajuns acolo, în prima zi când să merg să mă înscriu, am descoperit că nu trimisesem niște documente la timp, de fapt. Și m-am pomenit în plop la Edinburgh. Și am stat câteva luni căutând să-mi aflu un rost. Pe atunci încă nu aveau românii drept de muncă, by default, în UK. Căci Marea Britanie obținuse o îngăduință de la Uniunea Europeană și nu dădeau automat drept de muncă românilor și bulgarilor. Și m-am chinuit să găsesc un loc de muncă, ca pe baza lui să obțin drept de ședere. Nu mi s-au legat lucrurile, nu mi-am dat seama, nu știam pe atunci, dar cu mintea mea de acum privind în urmă, îmi dau seama că de fapt nici nu-mi doream din tot sufletul. Nici nu mi-era foarte clar ce-mi doresc din tot sufletul, știam doar ce nu-mi doresc.

E un filon pe care pot să-l urmăresc de-a lungul vieții mele, îmi dau seama că unii ar putea să catalogheze asta drept lene, sunt ok, mă împac cu ea, e faptul că niciodată nu am reușit să mă forțez să fac lucruri pe care nu mi le doream cu adevărat. Știu că sunt persoane care își pot biciui mintea înspre supunere pentru a face asta. Eu nu sunt în stare, recunosc. Dacă nu mă atrage un lucru, nu reușesc să mă dedic lui. Și asta m-a salvat de alienare de foarte multe ori. M-a salvat de a urma căi care nu erau cu adevărat ale mele.

Să dau un exemplu. Am avut o colegă de liceu care urma tot profilul de filologie, dar părinții ei au insistat foarte mult ca ea să facă medicină și i-au spus: dacă dai la medicină, îți luăm o mașină. Și ea a spus, ok. Din punctul de vedere al valorilor sale, funcționa perfect. A făcut medicină, e medic specialist acum. Nu știu cât de mulțumită este ca profesionist în prezent, tot ce știu este că eu n-aș fi putut să fac ceva de genul ăsta, oricât de atrăgător ar fi fost acel lucru din afară.

Ce pot să zic e că cu ai mei, în cele din urmă, m-am întâlnit pe planul profesionalismului. Pentru că și pentru ei este o valoare și am văzut câtă muncă au depus și depun în continuare ca profesioniști. Ce vreau să spun e că în cele din urmă au rezonat cu faptul că le-am spus, ”uite, eu n-aș putea să fiu vreodată un medic cu adevărat bun. Aș putea să fiu cel mult unul decent.” Dar când vine vorba, mai ales în domeniul acesta, literalmente de viață și de moarte, nu vrei să ai persoane care sunt acolo cu inima îndoită. 

La Edinburgh am stat câteva luni. A fost un punct foarte jos din viața mea. Am căzut într-o depresie zdravănă la modul că am vrut să mă sinucid. Și simțeam foarte multă vinovăție și rușine. Mă uitam la unii dintre foștii colegi de facultate care terminaseră cu note grozave, care mi se părea că au toată viața pusă perfect în ordine și eu mă simțeam ca ultimul ratat. 

Mă simțeam complet ratat, voiam să dispar din lume. Mă simțeam ca Rasolnikov din Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski, doar că nu ucisesem pe cineva, ci doar ratasem studiile. Și purtam acea rușine extraordinară. Plus, imaginea din minte care era la modul, de ce am mai mers la studii în America, dacă m-am dus bou și m-am întors vacă. Asta îmi spuneam mie.

Când am stat acolo la Edinburgh, ai mei găsiseră o altă familie de români care m-a luat în gazdă și le-am plătit chirie. Cât am stat acasă în 2010-2011, toți banii pe care îi câștigasem de la serviciu îi pusesem deoparte pentru facultate, pentru master. M-am înțeles de minune cu ei, dar a fost o perioadă foarte grea, așa încât în momentul în care în cele din urmă m-am întors acasă, le-am spus alor mei, uitați, ăsta e punctul psihologic în care sunt, îmi vine să mă nenorocesc, am nevoie de ajutor, pentru că eu nu știu ce să fac.

M-au dus și la un psihiatru, care mi-a dat un anumit tratament medicamentos, care era foarte serios pentru stările depresive extreme pe care le trăiam. Din păcate, tratamentul respectiv nu pot să zic că mi-a făcut foarte bine, pentru că, cel puțin teoretic, ar fi trebuit să mă pună într-un punct de echilibru. Ce se întâmpla, în schimb, era că, unu, eram foarte adormit tot timpul, adică dimineața era cumplit de greu să mă trezesc, și doi, orice emoții simțeam se duceau complet la extreme. Ca să dau un exemplu, la un moment dat am luat un taxi greșit în București și mi-a luat cam de două ori costul și m-am enervat atât de tare, încât literalmente m-am izbit cu capul de perete de furie. Mă rog, în acea perioadă am lucrat și cu un psiholog pe linie cognitiv-comportamentală și am reușit să mă echilibrez cât de cât și am ieșit din depresie.

Aia a fost și perioada în care mi s-a încheiat relația cu Raluca, prima mea relație. Nu a fost o potrivire grozavă.  A fost momentul în care am atins rock bottom, dar când mi-am dat seama că mai rău de atâta nu se poate. Și, ca atare, lucrurile nu au decât să fie mai bune de acum încolo.

Și a mai fost o chestie, într-unul din momentele în care eram la Edinburgh și începusem să caut pe net metode nedureroase de a te sinucide, unul din primele articole, traiască SEO-ul, era de la o revistă umoristică americană, Cracked.com. Și articolul era tocmai menit să ajungă la persoanele în situația mea  și care trata în cheie umoristică toate posibile consecințe ale faptului că te sinucizi. Și dădea autorul exemplul unei foste colege de liceu care și-a lăsat discursul de adio cu un scris de mână mai dubios, iar ce s-a înțeles din discursul ei era că era dependentă de a-și mânca excrementele și acesta era motivul pentru care se sinucidea. Și, ca atare, familia ei a creat o fundație pentru cei cu dependența similară. O chestie absurdă și haioasă și, spunea tipul, probabil că nu vrei să rămâi cu genul ăsta de moștenire. Și mai spunea că, practic, momentul respectiv e momentul în care ți se termină toate alegerile și nu mai poți influența nimic. Atâta timp cât trăiești, oricât de nasoală ți s-ar părea situația, mai ai alegeri și poți, din aproape în aproape, să-ți îmbunătățești situația. Și asta,râsul plus gândul respectiv, au început să mă scoată din acel rock bottom.

Ușor, ușor am ajuns în vara lui 2012 și mi-am zis, gata, punem punct, orice ar fi, mă scot cumva de aici. Acela a fost punctul în care o fostă colegă de liceu care lucra la Xerox Business Services îmi zice, uite, se lansează un proiect, vrea compania să dezvolte un site semnificativ la Iași și m-am gândit că te-ar interesa, poate, să devii trainer, sau poate știi pe altcineva care ar fi interesat. Și asta mi-a sunat foarte bine. Mi-am zis, ”wow, trainer!”. Nu știam precis cu ce se mănâncă, nu știam ce aș fi predat. Am aplicat, am trecut prin mai multe runde de interviuri și am obținut postul.

Tot în acea perioadă am trecut și printr-un accident stupid în care mi-am dizlocat rotula și am stat cu un picior imobilizat o lună. După ce m-am angajat și am început activitatea, am început cu șase săptămâni o deplasare la Barcelona, la site-ul companiei unde s-au făcut knowledge transfer. Acela a fost un punct în care am simțit că viața mi s-a relansat. La Barcelona. Da, da, minunată, toată arhitectura Gaudi, peste tot viața de noapte… 

Într-o seară am poposit cu colegii mei într-un local unde legenda spune că se întâlneau Dali și cu Buñuel să bea absint. Și nu știu dacă deliberat sau chiar așa trecuseră anii peste el, dar localul chiar arăta scorojit, așa cum ar fi fost pe-atunci. A fost o experiență foarte, foarte faină, m-am întors cumva reînnoit.

***

Și mi-am început activitatea la Xerox și atunci am descoperit cel mai clar, ce spuneam mai devreme, că, da, am o oarecare deficiență în a mă conecta emoțional cu oamenii, nu doar intelectual. Și asta m-a adus în cele din urmă la Programarea Neurolingvistică (NLP). Pentru că Adina, despre care spuneam mai devreme, tocmai își făcuse formarea ca practician de Programare Neurolingvistică.

Era 15 ianuarie 2014, țin minte foarte clar. Am vorbit cu ea la telefon, ea lucrează pentru Opera Comică și pentru Corul Madrigal, la București. Era la un eveniment de Ziua Culturii Naționale și îmi spune, ”uite, sunt o grămadă de oameni aici și eu parcă n-am chef să mă conectez cu nimeni.” Și-i zic, ”băi, și eu am chestia asta, mă simt singur în cadrul mulțimii.” La care ea îmi spune, ”nu mă înțelege greșit, eu dacă vreau pot să mă conectez cu cei din jur, doar că aleg să n-o fac.” Și a început să-mi povestească mai mult despre una din tehnicile din NLP, numită rapport. Și-mi spunea, uite asta îți permite să te conectezi cu oricine, oricând, chiar și stând în cap. Și mi-am zis, dacă pot să învăț numai treaba asta, mi-e ca și cum l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Și am zis, ”vreau să învăț și eu.” Era un element foarte important care simțeam că îmi lipsește și care ar fi făcut o diferență grozavă și profesional și pe alte planuri.

Foto: Elena Racu

Încă mergeam la terapie, dar nu mai simțeam că progresez. Mă învârteam în cercuri și chiar dacă nu mai eram la punctul dinainte, atât de jos, simțeam că unele chestiuni în loc să se rezolve, se amplifică. Am schimbat terapeutul, am ajuns la altcineva care, după câteva sesiuni, mi-a spus, ”Adrian, știința mea se încheie aici. Pot să-ți mai recomand altă persoană, dar nu simt că ar fi corect să te țin în terapie, în condițiile în care nu văd cum ți-ar putea fi de folos mai departe.” Am apreciat onestitatea sa profesională.  Asta s-a întâmplat la începutul lui 2014.

Am mers să-mi fac formarea în NLP, am apreciat compania că m-a susținut, le-am argumentat cum ar fi fost de folos și companiei să mă dezvolt pe acest plan. Eram în echipa de formatori, făceam trainingul inițial, a celor care își începeau activitatea, plus training-uri pe anumite instrumente speciale. 

Ce-a făcut diferența a fost că eu eram dispus să mă duc la cursul de NLP, indiferent dacă cei de la Xerox  mi l-ar fi plătit sau nu. Și cred că hotărârea pe care o aveam s-a transmis managerilor mei. În același timp, o cunoscusem deja pe Camelia Păduraru care mi-a făcut formarea și care fusese colegă de facultate cu Adina. Ele au făcut SNSPA, Comunicare și Relații Publice și îmi plăcea că Camelia, deși doar cu un an în plus față de mine, trăia genul de viață la care eu doar visam. Avea propria firmă, își ținea training-uri peste tot prin țară, călătorea pentru asta, avea un grad de independență și flexibilitate extraordinară. Și m-am gândit, ce mișto, mi-ar plăcea și mie. Nu știam exact cu ce se mănâncă nimic din ce făcea ea, dar mi se părea foarte interesant, promițător.

Am mai cunoscut și alți câțiva foști studenți de-ai Cameliei, dintre care o persoană care scăpase de o frică asemănătoare cu cea pe care o aveam eu, respectiv de păr de animale. Era interesant, pentru că părinții persoanei respective erau ingineri zootehniști, crescuse printre animale, dar avea această repulsie extraordinară. După curs și după ce a trecut prin experiența aceea de schimbare, și-a luat și o pisică cu care acum dormea. Și mi-am spus, ”wow, dacă se poate așa ceva, oare ce se poate pentru mine?” A fost un argument convingător foarte puternic.

Am făcut cursul și l-am încheiat pe 13 aprilie 2014. A fost o experiență radicală de schimbare. Când le povestesc oamenilor, ei zic că e așa ceva gen brainwashing , dar pentru mine pot să zic cu mâna pe inima că a fost o viață înainte de acel curs și o viață după. Pentru că, dincolo de a învăța cum să fac rapport, motivul principal pentru care mă dusesem la curs, mi-am dat seama că mi-am descoperit vocația, la modul că, uitându-mă la trainerul nostru, cum ne predă, cum ne ghidează în exerciții, mi-am dat seama că asta mi-am dorit să fac toată viața, dar nu știam că există, ca atare. Adică să predau, să împărtășesc experiențe revelatoare, să folosesc limbajul pentru a-i ghida pe oameni să facă schimbări mentale și emoționale, să mă conectez cu persoane interesante de la care am și eu ceva de învățat și să susțin tot cadrul respectiv de schimbare. Și să fiu propriu șef.

Pe mine, NLP-ul, de exemplu, m-a ajutat să mă conectez cu oamenii la un alt nivel, unul în care să mă simt în largul meu, în lume, că pot să fiu confortabil cu faptul că sunt introvert și, în același timp, să mă conectez cu oamenii în profunzime, să mă simt ok cu mine însumi în propria piele. Toate lucrurile acelea pe care eu le tatonam în terapie și nu reușeam să pun punctul pe i, cu tehnicile pe care le-am învățat în acea sesiune de la curs, mi le-am rezolvat într-un interval foarte, foarte scurt de timp. Și aici vorbesc, de exemplu, de tristețe profundă, vorbesc de frică și nu doar frica de ceva specific, precum părul de animale, ci un soi de frică de toate, o angoasă atotcuprinzătoare, care pur și simplu rula pe fundalul minții mele și înotam prin acea angoasă ca peștele în apă.

***

Una dintre problemele pentru care mă dusesem la cursul NLP era un conflict interior pe care destulă lume îl împărtășește. Simțeam că, pe de-o parte, sunt lucruri care-mi plac să le fac, pe de-altă parte, sunt lucruri care produc bani. Și nu puteam să fac bani din ceea ce-mi place. Și mi-a rezolvat acest conflict. Pur și simplu am început să întrevăd o cale sistematică de a ajunge la tot. Și, într-o primă fază mi-am deschis un PFA, deși am continuat în paralel activitatea mea la Xerox, între timp devenit Conduent.

În acea perioadă, unul dintre lucrurile pe care mi le doream foarte mult era să mă mut la București. Mai avusesem tentative, dar nu-mi ieșiseră. Simțeam pur și simplu că acolo e ceva de învățat pentru mine, că e un mediu mai complex. Era și un moment în care foarte multă lume pleca din Iași, în toate părțile, fie la Cluj, fie la București, fie în străinătate. Simțeam că dacă nu plec în acel moment, nu o să evoluez la următorul nivel în viața mea. Și una dintre consecințele cursului a fost tocmai că am scăpat de frica respectivă, de a face pasul următor. Și am reușit să fac să se întâmple.

Mi-am găsit un job la București, tot în training și la sfârșitul lui 2014 m-am dus. Însă, deja îmi încolțise în minte ideea să pornesc 100% pe cont propriu. Și simțeam asta foarte clar, pentru că am avut un moment de revelație în care mi-am dat seama că oricât de bine aș face ceea ce aș face profesional, n-aveam să fiu plătit decât cât scria pe cartea de contract. Deci n-aveam să evoluez dincolo de asta. Și mi-am dat seama că chiar era o responsabilitate semnificativă să mă susțin singur. Aceea era evoluția firească, pentru că și răsplata era pe măsură.

Pasul următor pe care mi-l propusesem era să urmez Trainer’s Training de NLP și Hipnoză. În 2015, la momentul respectiv, erau disponibile doar în Las Vegas, la școala mamă, cel puțin pe ramura pe care m-am pregătit eu. Și era acolo Tad James, unul dintre colaboratori eminenți ai lui Bandler și împreună cu care Bandler a creat primul curs de Trainer’s Training de NLP la începutul anilor ’80. Ăsta era focusul meu maxim și ei m-au susținut și am reușit să fac să se întâmple asta. Ceea ce au remarcat și i-am încântat cu asta, era însuflețirea mea, pentru că, cel puțin în acea fază, nu pot să zic că le era foarte clar cu ce să mănâncă această nouă linie pe care am început să mă dezvolt. Și mi-au dat un sprijin financiar consistent pentru respectivul proces.  Am mers în Vegas, mi-am făcut formarea. După ce m-am întors, mi-a fost foarte clar că nu mai pot să continui să lucrez în contextul corporate. Și la scurtă vreme după, am pornit pe cont propriu.

Am creat Mindgrasp, firma mea actuală. Asta era la începutul lui 2016 și de atunci doar pe linia asta m-am ținut. În prima fază mi-a fost foarte greu, pentru că nu aveam niciun fel de cunoștință de business. Aveam abilitățile clădite prin formările pe care mi le-am făcut, pentru că formarea presupune exerciții și lucru cu colegii, aveam încredere în abilitățile mele. Provocarea era să îmi găsesc clienți, pentru că nu știam nimic de marketing, nu aveam experiență de vânzări.

Preluasem o parte din modelul mentorilor mei din State când vine vorba de vânzări, numai că nu se traducea foarte bine în contextul românesc. De exemplu, ei la momentul respectiv încă se bazau foarte mult pe telefoane directe. Și aici dacă dai un telefon, te bagă lumea în origini, imediat. Dar în primă fază așa mi-am găsit primul client plătitor. Am dat vreo 400 de telefoane prin Pagini Aurii. Mi-am luat înjurături, cineva m-a amenințat cu poliția. A fost o aventură.

Dar în cele din urmă am dat peste cineva de la o firmă de rășini epoxidice, care a fost de acord să ne întâlnim. Și mi-a spus după întâlnire că, „știi, uite, cred că ceea ce faci ar fi foarte de folos fiicei mele.” Că era într-un punct delicat în evoluția sa. Și am lucrat patru ore cu ea, dar era atât de hotărâtă și de săturată de ce trăise până atunci, încât a colaborat excelent în proces și a avut niște rezultate semnificative. Adică a făcut un salt la câteva luni, mă rog, a început o nouă relație, își găsise un post foarte bun, conform pregătirii sale și a tot evoluat de la acel punct. De altfel, acesta e și scopul meu, să mă văd cu clienții mei o dată și apoi să-și vadă liniștiți de drum, să nu fie nevoie să reluăm. Ai putea crede că nu-i foarte profitabil, dar este, pentru că sunt mereu alți și alți clienți pe care să-i sprijini.

A fost primul client pe deplin plătitor în perioada respectivă. Și am luat-o din aproape în aproape, am început să consum tot ce găseam despre cum faci să funcționeze – toate video-urile gratuite, toate articolele gratuite pe care le găseam online. Nu-mi permiteam, după investițiile foarte zdravene pe care le-am făcut, plus că nu mai eram angajat la acel moment, să investesc în continuare în a învăța pe linia de marketing și promovare și restul. Era o nebuloasă la momentul respectiv.

Abia în 2017 a început să-mi pice fisa. Știam despre David Shephard, care studiase cu Tad James acum 30 de ani, David fiind cu baza la Londra și am remarcat la el că făcea live-uri pe facebook, care pe atunci încă erau ceva destul de proaspete ca concept și, ca atare, interesante, atrăgătoare. Și am început să-mi țin și eu primele live-uri. Bine, acum când mă uit la ele, mi se par caraghioase, pentru că erau foarte stiff și academice. Eram priceput ca trainer, din punctul de vedere al cunoștițelor și inclusiv al unei prezențe scenice, numai că, pot să zic cu mâna pe inimă, I was really boring.

În 2017, mi-a încolțit și ideea de a mă muta la Londra, ca să fiu mai aproape de David, să fur meserie, cumva, de la fața locului, de la el. La Londra am ajuns să fiu împreună cu o fostă colegă de liceu cu care avusesem un huge crush pe vremea aceea. Eu eram băiețelul cuminte, religios și tocilar, ea, super rockeriță. Și am fost împreună cât am stat la Londra, ea m-a susținut foarte mult și financiar, și moral, să-mi găsesc calea. Dar am bâjbâit, pentru că era un mediu complet diferit. Nu aveam contacte, nu aveam resursele practice ca să îmi plătesc calea acolo. Londra și UK-ul erau deja în tumultul post-Brexit. Deci, cumva, eu m-am dus complet contra curentului, când lumea deja începuse să plece de la ei.

M-am înscris la un curs de-a lui David, care era sistematizat exact pe ceea ce m-a interesat pe mine.  Cum pornești de la ideea ta de afacere în acest domeniu, de personal empowerment, și cum o traduci în plan concret. Am făcut cursul, era un curs de weekend. El ne-a dat bazele și am făcut și o serie de exerciții care să ne dea actionable steps, pe care să-i traducem apoi în practică. Și apoi am mai făcut alte astfel de cursuri de două-trei zile cu David, unde am deprins o sumă de mii de alte elemente, de exemplu, chestiuni subtile legate de vânzări, chestiuni legate de influență în mediul de afaceri. Și erau foarte axate pe practică. Nu atât the NLP of business, cât the business of NLP. Și el avea foarte multă experiență concretă, 30 de ani în spate, doar în domeniul respective, iar înainte de asta lucrase la firma Reuters – nu agenția de presă, ci cei care fac softurile pentru tranzacții bancare. El, la sfârșitul anilor ’80,  făcuse parte din echipa care a creat primul soft pentru tranzacții financiare. Asta era pregătirea lui de bază în electronică, ca inginer electronist.

Și am ajuns la un moment dat să fac și vânzări pentru David, pentru un eveniment de-al său. De fapt, ținuse evenimentul, iar eu apelam particpanții după, să văd cum a fost și dacă le-ar plăcea să cumpere și o experiență mai aprofundată. Și astfel, din aproape în aproape, am început să-mi încolțească în minte cum aș putea să fac eu treaba, cum aș putea să o traduc în contextul autohtonului.

***

Relația mea nu a mers până la urmă, aveam, pur și simplu, niște valori și așteptări diferite, pe care nu ni le-am definit fiecare până la capăt, în contextul interacțiunii noastre.

La începutul lui 2019, urla, pur și simplu, subconștientul meu să mă întorc la Iași. Dar în prima fază mi-a fost foarte rușine de chestia asta, pentru că o percepeam ca pe un eșec. La modul, “uite, m-am dus la Londra să rămân acolo, să-mi clădesc o viață acolo, o carieră.” La momentul respectiv, aceea părea linia directoare.

Deci traseul a fost așa: la București între 2014 și 2016, la sfârșitul lui 2016 am revenit la Iași, am stat o bună parte din 2017, apoi din septembrie 2017 m-am dus la Londra și la începutul lui 2019 am revenit la Iași. Și mi-am luat inima în dinți, pentru că nu știam cum o să fie aici. Mă temeam, era și rușine, era și teama că lumea o să mă privească cu dispreț, cunoscuții mei, la modul, ”uite-l și pe ăsta, se crede mare sculă pe basculă” și din nou, tema și teama anterioară, ”s-a dus bou și s-a întors vacă.” O teamă pe care o rezolvasem la un anumit nivel, a revenit la un alt nivel de complexitate. Acum nu mai era vorba despre reușita academică, era vorba despre reușita profesională.

Asta e o chestie și un lucru de care mi-am dat seama. Bine, eu l-am învățat teoretic, dar apoi trecând prin experiențe de viață, am ajuns să-l trăiesc concret. Și anume, faptul că lumea și imaginează că progresul e, așa, ca o linie dreaptă ascendentă. Dar, de fapt, progresul prin viață e mai degrabă ca o spirală, în care tot revii mereu pe aceeași axă verticală, doar că la un nivel de complexitate mai înaltă, la teme pe care le-ai mai  trăit, le-ai  depășit și acum revin cu o provocare la un alt nivel.

Analogia pe care îmi place să o fac aici este cu Harap-Alb. Când pleacă la drum, se întâlnește cu ursul și îl atacă pe urs cu paloșul scos, neștiind că-i taică-su. Dar apoi se dezvăluie că, stai puțin, eu sunt de fapt tătâne-tu, asta a fost doar o încercare. Depășește provocarea respectivă, merge mai departe și se întâlnește cu spânul. Același tip de provocare, dar la un alt nivel, provocarea fiind că lucrurile nu sunt ceea ce par. Pericolul inițial era de fapt ceva prietenos.

În cazul meu era ceva legat de reușită și de recunoaștere publică, de frica de a nu fi judecat și în urma acelei judecăți să nu-mi pierd șansa de reușită în viață, la modul că acea judecată devine un fel de pecete permanentă. La modul, X-ulescu e ratatul orașului. 

***

M-am întors. Dar s-a întâmplat o chestie foarte interesantă. Din momentul  în care am pus piciorul pe aeroport la Iași, țin minte foarte clar, era 19 ianuarie 2019, m-am simțit foarte acasă. Adică mi-am dat seama în acel moment că aici, la Iași, sunt acasă pe deplin și că, la capătul tuturor peregrinărilor prin care fusesem, învățasem ce aveam de învățat din acele locuri și în cele din urmă puteam să prind rădăcini aici.

Și, odată ce am ajuns acasă, au început să-mi curgă ideile și să mi se lege lucrurile instinctiv. Bine, erau cunoștințele pe care eu le acumulasem în primă fază teoretic, dar acum îmi venea și energia ca să le aplic. Energia și înțelegerea practică.

De exemplu, unul din primele locuri în care am revenit a fost Café Retro, pentru că aveam oameni dragi cu care mă știam de acolo, cu care interacționasem, culmea, mai mult online. Ei mi-au dat ideea, de exemplu, să țin un eveniment introductiv aici. Iar din momentul în care am revenit, cu cât mergeam prin mai multe locuri, cu atât sentimentul de acasă mi se adâncea. Deci frica aceea a fost pur și simplu o iluzie – precum deghizarea tatălui lui Harap-Alb – era doar în capul meu. Și mi s-au legat lucrurile.

Am ținut un eveniment, un prim eveniment introductiv, la începutul lui 2019, pe 3 februarie. A fost un succes neașteptat pentru mine. S-a umplut  sala. Știu că unii oameni care au venit mă știau, dar majoritatea nu mă știau. Am creat evenimentul pe Facebook, cu formular de înscriere. Era un eveniment, i-am zis, cadou. Prefer ideea de cadou decât gratis, pentru că dacă te uiți în dicționar, una dintre primele definiții la gratis este ”pe degeaba”. Și-mi place să zic că eu nu lucrez pe degeaba, eu lucrez pe rezultate. Pe când un cadou e ceva de preț și ceva care, la nivel subconștient, strânește nevoia de reciprocitate. Și mi s-a lipit foarte bine formatul, este un spațiu foarte primitor, prin comparație cu, nu știu, o sală de conferință impersonală.

De la acel eveniment mi-a apărut, firesc, ideea următorului, pe care l-am ținut la o săptămână distanță și la care a venit și mai multă lume. Și totul a pornit de acolo. Iar dintre cei care veneau la acest eveniment intro au început să mi se trieze clienți, fie de lucru individual, fie care să vină la cursuri. Și, ușor-ușor, pe acest model am început să-mi cresc afacerea pe parcursul lui 2019.

***

Tot în 2019 am cunoscut-o pe Theona. Și a fost foarte aparte și ăsta e un lucru pe care îl dau exemplu. Relația cu ea e cel mai semnificativ obiectiv pe care l-am îndeplinit până atunci. Pentru că le spun  studenților cu care lucrez, uite, nu e ok să-ți faci un obiectiv de relație și să spui, vreau să fiu împreună cu X. Pentru că X ar putea nici măcar să nu știe de tine. Și, în plus, asta încalcă liberul arbitru. A, e ok să gândești ce anume îți place la X, caracteristicile cutare și să spui că obiectivul tău e să fii cu o persoană care să aibă acele caracteristici. 

Și trecând prin experiența unor relații care nu merseseră, trecând prin experiența deplină a ceea ce nu voiam să trăiesc, am reușit să-mi dau seama, ok, ce vreau în schimb, care-i opusul. Și am scris un obiectiv foarte detaliat, vreo șase pagini A4, de la aspectul fizic,  trăsături morale, comunicarea dintre noi, preferințe culinare, preferințe muzicale, inclusiv timpul petrecut la baie, pentru că fusese o problemă în trecut. Se pare că este, nu știu, un fel de constantă  universală, cumva, bărbații au tendința să se ducă la baie și să rămână acolo cu orele. Nu e chiar unanimă, dar e suficient  de răspândită.

Theona nu își scrisese un astfel de obiectiv înainte, dar ea avea în minte o imagine foarte clară. Ea e oricum o persoană mult mai vizuală decât  mine, a studiat la Arte, design textil. Avea o imagine foarte clară a ceea ce își dorea de la un partener. Și, încetul cu încetul, mai ales că am luat din start lucrurile foarte încet, adică am consolidat fiecare etapă a relației, înainte să trecem la următoarea, am descoperit că ne potrivim din ce în ce mai în profunzime. Și, dincolo de faptul că ne potrivim, avem o serie de strategii prin care să gestionăm benefic momentele când ne călcăm pe coadă, pentru că inevitabil asta se mai întâmplă și putem să vorbim despre ceea ce simțim în acele momente, să ne dăm seama că nu am căutat să ne rănim unul pe celălalt. Clădim această dinamică din aproape în aproape. Și ea m-a ajutat foarte mult și profesional, prin siguranța emoțională pe care am avut-o ca bază în relație. Mi-a dat o bază fermă. 

În 2020 s-a dus și ea la Londra și a făcut cursul Practitioner cu David, chiar înainte de izbucnirea pandemiei.  În momentul când s-a întors ea în România, atunci s-a închis totul. Era în martie 2020, a fost momentul când apăruse prima ordonanță militară. Urma să intrăm în lockdown și ne-am zis, ok, nu pot să stau atât de mult timp departe, nici nu știam cât avea să dureze, hai să facem pasul să ne mutăm împreună. Și vedem cu ocazia asta dacă ne scoatem ochii sau chiar funcționăm. Și a funcționat  foarte bine. Amândoi suntem introverți și noi ne-am reîncărcat maxim. Perioada aceea de lockdown a fost unul dintre punctele de vârf ale relației noastre. Și în acel lockdown deja am început să țin cu regularitate live-uri și să lansez material, fie scris, fie video online, tocmai ca să popularizez ceea ce fac. Și a mai fost o chestie  interesantă.

În 2020 se ivise posibilitatea unei colaborări cu o firmă de IT din Iași pentru o serie de traininguri, un contract foarte promițător. Dar abia semnasem prima anexă și a lovit lockdown-ul și a picat totul. Avea și o serie de cursuri pe care planificasem să le țin pe parcursul anului și au picat și acelea. În prima fază, m-am gândit că toată munca mea s-a dus pe apa sâmbetei. Dar folosind  ceea ce știam, ca să mă repun într-o stare emoțională echilibrată, ca să-mi comut focusul, ca să pivotez, mi-am dat seama că, ok, nu pot să fac lucrurile pe viu, mă axez pe online. Și am băgat energie cât am putut pe online.

Am început să țin evenimente prin Zoom. Și faptul că erau prin Zoom, însemna că nu mai sunt limitat geografic, că puteau să participe și persoane din alt oraș, inclusiv din străinătate. Și, din aproape-n-aproape, când am ieșit în cele din urmă din lockdown, am schimbat pur și simplu datele cursurilor pe care voisem să le țin înainte și am apucat să le țin live cu distanțare, cu măști, cu igienizare  maximă.

Toată lumea a rămas sănătoasă, ceea ce a fost o bucurie, căci nu era încă vaccinul disponibil. A fost un exercițiu de flexibilitate în plus  pentru mine și, până la urmă, cu toate hopurile respective, 2020 a fost un an de creștere extraordinară pentru Mindgrasp. Și zic asta nu așa, să mă laud, ci pur și simplu ca idee de ce diferență poate să facă să te păstrezi calm, echilibrat și să pivotezi. Să păstrezi atenția pe CE vrei să obții – chiar cu încăpățânare – doar să schimbi CUM te îndrepți într-acolo.

***

Un alt obiectiv important pe care ni l-am setat, Theona și cu mine, a fost să găsim o casă a noastră.  Pentru că eu stăteam la ea, nu era un spațiu potrivit pentru două persoane. Și ne-am îndeplinit obiectivul cu supra-măsură. Cât am stat în lockdown, ea deja se reconectase cu pasiunea ei pentru design, de care se îndepărtase înainte, în perioada în care ajunsese să lucreze la Amazon, pentru că după facultate nu-și găsise job în domeniul în care studiase. Era ceva foarte diferit de pregătirea ei, dar, la fel cum a fost în cazul meu, experiența corporate a ajutat-o să-și gândească produsele pe care le creează, produsele din piele, cu rigoarea corporate.

Eu am fost mereu genul de persoană care se prinde mai greu, la nivel practic, care e foarte iute la înțelegerea teoriei, dar nu-i pică fisa neapărat atât de repede la partea practică. Însă odată ce mi-a picat fisa concret, o consolidez zdravăn și nu mai e cazul să revin. Ține de un perfecționism pe care am ajuns să-l întorc în favoarea mea. Pentru că știu când să-mi dau voie să fiu perfecționist, unde merită și unde nu. Am ajuns să recunosc situații. De exemplu, la lucru cu un client, da, merită să fiu perfecționist. Dar când lansez, de exemplu, un anunț pentru un eveniment, dacă nu este perfect cadrată imaginea după cine știe ce criterii, contează prea puțin.

Asta este o chestie pe care am deprins-o din perspectiva NLP-ului și care mă ajută foarte mult la evaluarea activității: diferența între perfecțiune și excelență. Perfecțiunea e un punct terminus, dar este iluzoriu, pentru că cine decide ce înseamnă perfect? Decizi tu. Și s-ar putea ca ideea ta despre ce înseamnă perfecțiunea să fie ceva complet aiurea pentru altă persoană. Pe când excelența se referă mai mult la proces, la cum faci și în ce măsură ți-ai atins obiectivul. Și ideea de excelență întotdeauna lasă loc de mai bine. E un paradox pe care am ajuns să-l integrez și vorbesc despre el și celor cu care lucrez.  Ideea este să suntem cu toții, în același timp, un șantier în lucru și o capodoperă. Simultan.

Încă o chestie care mi-a fost concret foarte de folos, a fost tocmai să țin live-urile și faptul că m-am decis într-o perioadă când, oricum m-aș fi simțit într-o zi, că îmi venea sau nu îmi venea s-o fac, le țineam. Pentru că, în momentul în care îl anunțam pe net, știam că mi-am aruncat pălăria peste gard și că sunt obligat să-l țin.

Îmi cream astfel condițiile ca să nu mai pot da înapoi, îmi ardeam punțile. Și odată ce-l făceam, chiar dacă uneori mă mai bâlbâiam sau îmi uitam ideea, din reacția publicului îmi dădeam seama că, la urma urmei, acele lucruri nu contează. Conta cum i-am făcut să se simtă. Iar asta mi-a instalat o foarte mare încredere în mine, că orice s-ar întâmpla, nu doar în context profesional, dar și în general în viață, pot să mă redresez. Și în plus, mi-am spus, ”ok, de-acum o să scriu cum vorbesc,” adică o să-mi dau voie să scriu pur și simplu ce-mi vine.

Este un experiment foarte simpatic cu două grupuri de oameni, care nu aveau nicio experiență cu olăritul. Unui grup i s-a dat ca temă să producă cele mai frumoase oale, celuilalt grup i s-a cerut să facă cât mai multe, într-un anumit interval de timp. La final, surpriza a fost că cei care au trebuit să facă cât mai multe, de fapt le-au făcut și pe cele mai frumoase. Pentru că, prin exercițiul repetat, au deprins tehnica, au căpătat îndemânare, și-au luat și feedback și le-a ieșit din ce în ce mai bine, progresând mult mai rapid decât cei care doar urmăreau ezitant o idee abstractă de frumusețe.

Este foarte clar acum pentru mine că toate experiențele prin care am trecut și-au avut exact rostul lor. Exact când și cum le-am trăit. Și dacă n-aș fi trecut prin ele, n-aș fi ajuns unde sunt acum. Dar dacă este un lucru, uitându-mă în urmă, pe care l-aș fi făcut, acela e că poate aș fi căutat să învăț mai multe despre cum funcționează lumea practică, concretă, să-i zicem economia politică. Asta m-ar fi poziționat mai bine, pentru că, de exemplu, spre finalul facultății, un lucru pe care l-am realizat e că n-aveam nicio idee despre ce ar fi un loc de muncă corespunzător pentru mine, sau cum obții ceva de genul ăsta, cum îți dai seama ce ți se potrivește.

Aveam colegi care erau foarte setați de la început. Băi, da, eu mă duc în investment banking, una dintre opțiunile cele mai curente. Sau, eu mă duc în consultanță financiară sau, eu merg spre medicină. Tata, de exemplu, mi-a spus că el a știut din clasa a doua că vrea să devină medic.

Ce vreau să spun este că dacă aș fi fost mai axat spre planul concret, nu doar spre sferele înalte, abstracte, culturale, aș fi reușit să mă orientez mai bine. Cred că tot aici aș fi fost acum și nu cred că aș fi ajuns mai repede sau mai puțin repede, dar procesul ar fi fost poate mai puțin dureros.

O să mai zic o chestie care poate să pară provocatoare. Din punctul meu de vedere, eu îmi trăiesc acum lumea ideală. În universul meu, nu mă refer la scara globală cu tot ce se întâmplă acum în lume, dar pentru mine, eu trăiesc universul ideal. Adică mă simt exact unde trebuie să fiu. Și îmi dau seama că e diferit față de experiența pe care multă lume o are. Iubesc ceea ce fac, sunt foarte mulțumit de cum evoluez, sunt foarte mulțumit de relația pe care o am. Sincer, spun cu mâna pe inimă că n-aș schimba nimic.

Să dau un exemplu, o analogie pe care le-o livrez și celor cu care lucrez uneori. Un tip se duce în vizită la un prieten și la un moment dat aude un schelălăit sinistru. Spune, ”Doamne ferește, ce-i asta?”  ”Ah, ăsta e câinele meu, s-a așezat cu fundul pe un cui.”  ”Vai de mine, păi și nu se ridică?” ”Eh, nu, că încă nu-l doare suficient.”

Mama are o vorbă simpatică, spune, ”ce este tibia? Tibia este organul cu care găsești stinghia patului pe întuneric.” Sunt anumite praguri despre care nu poți să știi că sunt acolo până când nu te dai cu capul sau nu te împiedici de ele. Și privind în urmă, îmi dau seama că inclusiv toate experiențele care la vremea lor s-au simțit neplăcute, au fost pur și simplu pentru că nu știam că era ceva acolo și aveam de învățat și dacă n-aș fi dat cu capul, n-aș fi învățat. Asta e o chestie care mie îmi este foarte de folos și în prezent, în continuare. Ori de câte ori trec printr-o experiență foarte neplăcută, îmi dau seama că, probabil, e ceva de învățat de aici, de care încă nu m-am prins.

***

În legătură cu relația mea cu religia, o să încep cu o anecdotă care mi-e foarte dragă. L-a întrebat la un moment dat cineva pe James Joyce, dacă a luat în calcul să treacă la protestantism. Și el a zis, ”mi-am pierdut religia, nu m-am pierdut mințile.”

Aș spune că există o matrice culturală specifică diferitelor religii și nuanțe din cadrul marilor religii. Și un ateu ortodox, cu ghilimelele de rigoare, o să fie diferit de un ateu catolic sau un ateu protestant. Pur și simplu pentru că sunt anumite instincte culturale dincolo de obiectul propriu-zis al credinței sale.

Eu am rămas cu o foarte mare afinitate estetică pentru tot ceea ce înseamnă câmpul religios ortodox. De exemplu, mă emoționează profund tot ritualul, muzica, însemnătatea cuvintelor din înmormântarea, mă rog, prohodul înmormântării lui Hristos din Vinerea Mare. De asemenea, muzica rituală ortodoxă continuă să mă emoționeze foarte puternic. Și mă amuz uneori cu Teona, pentru că ea din start nu a fost foarte religioasă și în cheie ironică, sarcastică, o ameninț cu ”dreapta și înfricoșata judecată de la finalul timpului” și ea oftează din rărunchi și mă întreabă, ”what is wrong with you?” Și eu îi zic, ”everything! Nu știai?” Unul dintre obiectivele mele de relație fost să împărtășim un umor anarhic pe care îl avem amândoi din plin.

Ca să revin, perspectiva mea e spiritualistă. În prezent, nu e definită neapărat de o anumită dogmă. O parte ține de perspectiva jungiană sau a lui George Campbell, care merge și el pe linia jungiană a  arhitecturilor din subconștientul colectiv, acele forme care structurează psihicul uman și pe care le împărtășim indiferent de cultură. Da, cam asta ar fi foarte pe scurt spus. 

A încetat să mai aibă o miză pentru mine, dacă există sau nu există Dumnezeu, dacă religia cutare e calea justă sau nu. Ce contează pentru mine este să-mi înțeleg valorile, ce e important pentru mine. Cum mai spuneam, e vorba de perspectiva ecologiei (nu în varianta Green Peace, ci mai degrabă à la Gregory Bateson – ”Steps Toward an Ecology of Mind”), în ce măsură ceea ce fac, ce-mi propun, are un impact benefic sau nu pentru mine, pentru cei mai apropiați, pentru societate, pentru planetă. Asta e dimensiunea etică la care subscriu. Și din perspectiva acestui guideline, pot să-mi dau seama, uneori, dacă anumite acțiuni sunt potrivite într-un anumit context și în alt context ar putea să fie dezastruoase.  Așadar, e o etică a circumstanțelor.

***

Sunt foarte împăcat cu ideea de moarte. Chiar am făcut la un moment dat o meditație din Kundalini Yoga, care se cheamă tripla respirație, care înseamnă să inspiri timp de 20 de secunde, apoi îți ții respirația timp de 20 de secunde și apoi expiri timp de 20 de secunde. Și făceam asta de 3 ori, că nu puteam mai mult, deși nici asta nu-mi ieșea ca lumea, și am făcut-o câteva săptămâni și la un moment dat, când mi-a ieșit în cele din urmă, am avut o viziune fulgerătoare a scenei morții mele. Evident, nu o iau ca pe o profeție, cu ghilimelele de rigoare, ci pur și simplu așa mi-am imaginat în acel moment sfârșitul vieții mele. Era într-un cadru foarte liniștit, la 121 de ani, cumva am vizualizat destul de clar și data, 18 sau 19 decembriei 2108, fiind înconjurat de o grămadă de oameni, bănuiesc că familie, prieteni și spunându-le glume până la final, pentru ca râsul lor și starea respectivă să demoleze tristețea morții propriu-zise. Și acea viziune mi-a dat o extraordinară liniște, cu privire la orice provocări ar veni pe parcurs. Adică, știind că ăla e punctul terminus, n-are ce să se întâmple pe parcurs care să nu fie ok. 

A fost o chestie care nu s-a întâmplat rațional, adică nu-mi propusesem, nu asta căutam, dar aia a fost conștientizarea  care mi-a venit în urma respectivului proces fiziologic. Am rămas și revin la ea, o contemplez, mă amuză și îmi dă foarte mare încredere că orice ar fi, lucrurile ies bine. Și, de asemenea,  acum îmi dau seama că a mai contribuit ceva, chiar dacă la vremea respectivă n-am conștientizat-o.

În facultate am avut un curs despre poemul lui Lucretius, De rerum natura, sau Despre natura lucrurilor,  poem epicureic, în care a căutat să traducă în stilul marilor poeme epice și pentru publicul său roman niște teme filozofice din filozofia epicureică, care altfel ar fi foarte aride. Ce a supraviețuit, propriu zis, de la epicureeni, e foarte sintetic, arid, logic, lipsit de emoție. Or, Lucretius și-a dat seama că dacă vrea ca această gândire să prindă cât mai mult la publicul roman, e cazul să o redea în niște termeni cu care romanii să rezoneze în cheie emoțională.

Tema centrală a gândirii epicureice e că sursa tuturor relelor este frica de moarte. Și odată ce înțelegi adevărata natură a lucrurilor, faptul că totul e făcut din atomi și vid și că, așa cum nu a existat conștiință înainte să ne naștem, nu va exista nici după ce murim, nu avem de ce să ne temem. Odată ce înțelegi și pătrunzi cu adevărat mental și emoțional natura lucrurilor, te liniștești. În ciuda a ceea ce crede lumea în general despre epicurianism, Epicur nu promova căutarea plăcerilor desfrânate, ci pur și simplu liniștirea minții. Pentru că, spunea el, asta e, de fapt, cea mai mare plăcere. Pentru că toate plăcerile și durerile încep din minte. De rerum natura a contribuit foarte mult la viziunea mea și la liniștea sufletească pe care o am în clipa de față.

După ce am mi-am făcut formarea în NLP, mi-am dat seama că eu, cumva, prin  studiile clasice pe care le-am urmat la facultate, căutam tocmai asta, o punte între gândire și acțiune, între a deprinde mental o anumită filozofie de viață și a o traduce în acțiuni care să-mi dea sentimentul împlinirii, aceia ”eudaimonia” despre care vorbeau filozofii. Echilibrul emoțiilor și bunăstare generalizată. N-am găsit-o  doar în studiu, dar NLP mi-a dat instrumentele prin care să arunc puntea care leagă gândirea de practică.

Și este o chestie simpatică. De ce șeful tuturor preoților la romani se numea Pontifex Maximus? Pentru că la origine, romanii erau un popor agrar și foarte frust în instituțiile sale – la ani-lumină de rafinamentul înalt al culturii grecești. Venerau divinități precum Rubigo, care era zeul cornului secarei, la care se rugau ca nu cumva secara să prindă ciupercă și să li strice recolta. Neptun la origine nu era zeul mării, asta au preluat de la greci, calchiat după Poseidon. Neptun era zeul lacurilor și bălților. Și pentru romani, fiecare apă curgătoare era ca un hotar sacru. Iar când armata se pregătea să treacă râul, aveau nevoie de un ponti-fex, literalmente un ”făcător de punte,” care, pe lângă dimensiunea concretă a clădirii punții, se ruga la divinitatea râului să le binecuvânteze și să le permită romanilor trecerea respectivului prag.

Și, îmi place să cred, în universul minții mele, că prin practica mea curentă și prin ceea ce am studiat, am deprins ceva din, să spunem, îndeletnicirile unui astfel de pontifex. Numai că puntea pe care am clădit-o este între minte și comportament. Între ce se întâmplă mental, rațional și ce se întâmplă în corp și apoi și în lumea externă. E mitologia mea personală și pentru mine e benefică și mă străduiesc să o păstrez benefică și pentru cei din jur.

__________________________________________________________________

Despre IAȘI și ieșeni

Când eram copil, imaginea mea despre Iași era ceva foarte high-tech. Sună, poate, caraghios în prezent,  dar când veneam la ai mei în vizită, copil fiind, vedeam blocurile acelea din Păcurari, care pe atunci erau proaspăt construite, sau vedeam esplanada din zona hotelului și fostului magazin Moldova și mi se părea, wow, ceva aproape futuristic. Formele acelea din beton, care imitau anumite aspecte din lemn, mă rog, tot stilul care s-a cristalizat în anii 80, școala de arhitectura a lui Cantacuzino.

În momentul în care am venit definitiv în Iași, am început să descoper latura lui romantică, nu atât în modul în care îl înțelegeam teoretic, cum fusesem hrănit în școală cu înțelegerea ideologică a istoriei noastre, cu Iașiul Junimii și al marilor figuri, cu lupta de neatârnare națională și așa mai departe. Ci la modul cum percepeam orașul și toate străduțele din jurul parcului Copou, toată zona respectivă, toate astea m-au prins în mrejele lor cu o plăcută melancolie.

***

În clasa a X-a, citeam Eseurile lui Cioran și într-unul dintre ele consemnează cum a petrecut două zile la Iași și i s-a părut de o melancolie zdrobitoare. Atât de mult, încât singurul mod prin care a putut să reziste orașului, în cuvintele sale, a fost să stea beat tot timpul.

Și m-a regăsit în cuvintele lui. Bine, eu, mai în glumă, mai în serios, zic mereu că sunt un fals moldovean și vreau să-mi retragă certificatul pentru că nu țin deloc la băutură, adică după două pahare deja poți să-mi pui cruce, dar m-am regăsit în ideea de melancolie a-toate-cuprinzătoare și o stare așa, foarte molatecă.

Apoi am citit un articol pe care l-a scris Dan Alexe spre comemorarea lui Emil Brumaru, un text în care-și rememora tinerețea lui la Iași și atmosfera extraordinară de poezie și senzualitate a Iașiului. Mi-a plăcut extraordinar textul acela, m-am regăsit, e fix modul în care mă raportez eu la oraș și cum îl simt.

Mi-a plăcut și ce a scris recent Vasile Ernu despre Copou, un articol care m-a atins la suflet. Era în contextul deschiderii Mega Image-ului în clădirea fostului cinema de la Super Copou. Eu am o amintire foarte dragă legată de acel cinema. Aveam vreo patru ani, era decembrie, era frig, zăpadă și m-a dus mama la film, la Singur Acasă 2, și m-a ținut în brațe ca să mă încălzească și-mi șoptea la ureche ce scria pe ecran. Și râdeam atât de tare încât cei din jur, majoritatea lor studenți, se întorceau și râdeau mai mult de râsul meu decât de ce se întâmpla pe ecran. Și mi-a rămas o amintire foarte puternică, încărcată.

Și da, mi-a plăcut foarte mult articolul lui Vasile Ernu despre Copou și cum este un cartier complet aparte în România pentru multele țesuturi de istorie suprapuse pe care le îmbină și pentru atmosfera sa, în care mă regăsesc 100%.  E mai ales perioada de vara, în acea golden hour, ora dinainte de apus cu lumina din Copou aproape tangibilă. Poți să-ntinzi mâna și să o palpezi. Am scris despre asta la finalul liceului, în revista Urme, despre cum a fost experiența liceului și cum pentru mine toți acei ani sunt încastrați, ca lumina aceea tangibilă, într-o boabă de jeleu dulce-acrișor. Și așa o port până-n prezent și de aceea, după toate peregrinările, după facultate m-am întors la Iași.

***

Sunt anumite perioade ale anului care au atmosfera lor specifică în Iași. De exemplu, cum e aprilie ploios,  îmi dau seama că pentru unele persoane genul ăsta de atmosferă poate să îndemne la pasivitate, la contemplare fără obiect. Eu o percep ca pe un rezervor emoțional pentru acțiune, dar nu genul ăla de acțiune haotică și dispersată, ci tocmai o acțiune hotărâtă, sigură pe sine și, tocmai de aceea, foarte relaxată.

De aceea nu mă miră că proiectul de identitate a Iașiului, vizuală dar și conceptuală, ca oraș al creatorilor  s-a închegat ca atare și nu mă miră faptul că a câștigat premiul și recunoașterea binemeritate. Este un concept foarte, foarte ofertant și mă aștept să dea roade în perioada următoare. Pentru că asta e o chestie pe care am tot zis-o, mi se pare că Iașiul nu se bucură de recunoașterea pe care chiar o merită  din punctul de vedere al calității vieții în oraș. E pur și simplu cum îl percep. Siguranță, curățenie, posibilități economice și prețuri, de asemenea aspectul pur și simplu general al orașului și ceva care nu e cuantificabil, cum te simți și cum interacționezi cu oameni. 

***

Ce nu-mi place este defetismul. Pe alocuri. Lucrând mult cu emoțiile în ceea ce fac, am remarcat că , mai ales în zona Moldovei, există o nuanță apartă de tristețe. Jalea. Care e foarte…self-defeating. Autosabotoare. Și multă lume se lasă pradă acestei emoții care te împiedică să mai acționezi. Mi se pare că sunt, adesea, persoane cu un potențial extraordinar, care, pentru că nu știu cum să proceseze această jale, se lasă prada ei și ajung să-și ardă singuri temelia.

***

Aș spune despre ieșeni că sunt descurcăreți, dar nu în sensul de oportuniști, ci de persoane care, indiferent ce se întâmplă, își suflegă mânecile și o scot cumva la capăt. Și cumva asta e dimensiunea  pragmatică a creativității. Și, de asemenea, aș spune că sunt foarte iubitori de loc, nu neapărat de ideea de oraș. Am întâlnit foarte multe persoane care se simt atașate de oraș pentru că au o geografie emoțională care îi legă foarte mult de el.

O să dau un exemplu, pentru că a vorbit despre asta public, la un eveniment, Alexandru Holicov. Spunea că din start, în momentul în care a pornit AdServio, nici nu și-a pus problema so facă în altă parte decât la Iași. Pur și simplu pentru că mereu s-a bazat, inclusiv în deciziile de business, pe  instinct, dincolo de cifre. Și, uneori în ciuda cifrelor, instinctul i-a dat mereu dreptate pe termen lung.

***

Nu sunt un fan al Clujului. Am fost de mai multe ori la Cluj, dar nu mă atrage în niciun fel. Clujenii sunt  oameni foarte ok, în general, adică cei cu care am interacționat și am prieteni buni care sunt în Cluj  și prin înprejurimi. Dar orașul în sine nu mă atrage. N-aș putea să pun degetul pe ce anume, dar ceva nu se legă pentru mine. Mai degrabă îmi place Brașovul, ca oraș.

Timișoara nu o cunosc. Nu am fost încă. E unul din obiectivele mele pe anul ăsta, să ajung acolo. 

La București, cât am stat, simt că mi-am luat lecțiile pe care aveam nevoie. Ce percep în prezent la București e ca un fel de descompunere lentă. Ăsta e aerul orașului. Aerul strident. Știu că e ceva specific  balcanic, a întregii regiuni, dar devine și mai pregnant. Asta e percepția, de dezintegrare. De exemplu,  clădiri în putrefație. Știu că sunt și în Iași, dar nu au ceva atât de pregnant cum întâlnești în București. Sunt cvartale întregi în sectorul 2, de exemplu, vechiul cartier evreiesc, unde sunt clădiri absolut splendide și care sunt lăsate în paragină. Și sunt zone inclusiv mai recente. De exemplu, în sectorul 4,  în zona Sun Plaza, sunt blocurile acelea care dau un sentiment de alienare extraordinară.

Știu că asta e o notă comună acelui tip de arhitectură, oriunde te duci în lume, și a fost clădit în perioada anilor ‘60 până în anii ‘80. Cam în același stadiu au ajuns simultan, le vezi și în Franța și în UK. Un echivalent în Iași e zona de la Cub, unde e ceea ce se intenționa să devină centrul comercial Ștefan cel Mare, zona unde e clubul La bază și spirala din subsol. Doar că zona aia mi se pare că începe să renască ușor-ușor, timid. Și un alt contra-exemplu pozitiv la Iași. A fost foarte mult timp în paragină Baia Turcească, iar acum este în renovare și se transformă într-un centru cultural, ceea ce e un mare câștig. 

***

Un alt spațiu pe care-l apreciez e Fab Lab. Acolo se organizează întâlnirile ”People of Design” șii Theona a participat la un moment dat, când a fost invitată Irina Schrotter, care a zis o chestie, apropo de oportunități de afaceri, care mi-a rămas în minte. A spus că anii 2000 au fost un deceniu de dezvoltare foarte rapidă și masivă a Bucureștiului, care apoi a ajuns cumva la limitele firești a cât de mult putea crește. Desigur, continuă să o facă, dar nicidecum în același ritm sau cu aceeași amploare. Apoi, focusul s-a mutat pe Cluj. Anii 2010 au fost perioada de creștere semnificativă a Clujului. Tot atunci au apărut Electric Castle, Untold, care au adus un spor de popularitate și de vizibilitate orașului. Și au crescut, de fapt, pe seama industriei IT. Și Cluj a ajuns la limitele dezvoltării sale cel puțin cum o susține infrastructura în clipa de față. Și, spunea Irina Schrotter, anii 2020 vor fi deceniul de creștere al Iașiului. Așadar, e un moment foarte bun să fii aici.

Ce este Programarea Neurolingvistică (NLP) și la ce ne ajută

Programarea Neurolinguistică, sau NLP de la Neurolinguistic Programming, s-a născut la sfârșitul anilor ‘70, când doi tipi din zona IT, Richard Bander și John Grinder, care erau în California, și-au pus problema dacă nu cumva, așa cum există algoritmi pentru computere, nu există și algoritmi ai minții umane pe care poți să-i dibuiești, să-i scoți la suprafață și apoi, dacă nu îți dau rezultatele scontate, să-i restructurezi. Și de aici ideea de Programare, asta fiind structura, Neuro fiind sistemul nervos și bazele fiziologice ale comportamentelor, iar Lingvistica deopotrivă limbajul cuvintelor, dar și limbajul imaginilor pe care le avem în minte, ce rulează pe fundalul minții noastre, al sunetelor, senzațiilor, mirosurilor, gusturilor și al tuturor percepțiilor senzoriale pe care partea neuro le stochează în corp și pe care le structurează.

Este una din cărțile recente ale lui Robert Damasio despre ce a ajuns prin cercetările sale să considere ca fiind baza conștienței, iar modelul pe care îl propune acolo se apropiae foarte mult de modul în care înțelegem în NLP cum funcționează conștiența umană. Faptul că ai imagini cu sunete și senzații asociate în minte ale tuturor experiențelor concrete. Și evident că imaginile cu sunete și senzații asociate nu sunt același lucru cu lumea externă, sunt diferite pentru fiecare dintre noi în parte.

Vedem cu toții lumea prin lentile foarte diferite și, în același timp, ne putem armoniza ”dioptriile”. Iar Programarea Neurolingvistică îți permite să înțelegi care sunt filtrele prin care-ți triezi la nivel subconștient percepțiile simțurilor, să le recunoști, să recunoști filtrele altora, iar apoi să te pui pe aceeași lungime de undă cu ei, de așa natură încât să puteți colabora pentru rezultate optime deopotrivă individual și laolaltă. În orice.

La bază e un proces de, în jargonul domeniului îi spunem ”modelare a excelenței”. Asta înseamnă să descoperi că cineva este foarte bun la ceea ce face, de genul tras cu arcul, să zicem, sau psihoterapie. De altfel, Bandler și cu Grinder au construit la bază NLP-ul modelând trei terapeuți din vremea lor care obțineau rezultate uimitoare în lucrul cu clienții – deopotrivă ca anvergură a schimbărilor facilitate, cât și din punctul de vedere al vitezei intervențiilor. Iar cei doi le-au sintetizat atitudinile-cheie și metodele într-un set coerent de practici. E vorba de Virginia Satir, unul din pionierii terapiei de familie și de cuplu, Milton Erickson, cel care a transformat hipnoza într-o practică terapeutică riguroasă, public-acceptată, și Fritz Perls, care a creat Terapia Gestalt.

Așadar, îți observi modelul și te întrebi, ”ok, cum de e atât de bun la ceea ce face?” Îți stârnește interesul. De altfel, atitudinea de curiozitate este unul din fundamentele NLP-ului. O atitudine de curiozitate care lasă în urmă o metodologie și un set de tehnici. Și apoi începi să-i pui întrebări țintite prin care să despachetezi valorile sale, strategiile mentale, ce face cu corpul și în corpul său de ajunge să obțină rezultatul respectiv, tipare ale gândirii sale, ale convingerilor și valorilor pe care le are și, foarte important, cum își ia feedback pe parcurs… Până încropești un model pe care apoi poți, dacă vrei, să ți-l însușești într-un timp mult mai scurt decât i-a luat lui. Pentru că s-ar putea să fi fost în mod înnăscut foarte bun, dar asta nu înseamnă că nu-i poți egala, sau chiar depăși performanțele.

Un exemplu, David Popovici. Pe lângă antrenamentul de care a avut parte, și asta au recunoscut mulți alți campioni olimpici care au interacționat cu el, are ceva aparte care ține de fiziologia lui, dar ține și de constituția lui psihică, care îl face să fie cel mai bun. E o chestie pe care, dacă îl întrebi, poate că n-ar ști să ți-o expună pe loc conștient până la capăt. E ceva ce rulează pe fundal și care poate fi extras, poate fi scos la suprafață.

Programarea Neurolingvistică poate fi folosită în orice. Sunt unii care o folosesc deliberat, inclusiv Serviciile Secrete. Mentorul meu David Shepard din UK, al cărui program de formare continuă îl urmez acum, a lucrat foarte mult cu foști militari care au fost în Irak, Afghanistan, cu veterani, mulți dintre ei suferind de sindrom de stress post-traumatic și povestea că i-a ajutat să scape de acel bagaj emoțional, să-și vadă liniștriți de viață mai departe. Și unul dintre ei i-a spus la un curs, ”da, sunt foarte interesante toate chestiile astea, le-am întâlnit până acum la unii de la cei din ‘agenția de peste râu‘,” referindu-se la MI6, serviciul britanic de informații externe, pentru că sediul MI6 e peste râu de Ministerul Apărării din UK. Și, spunea el, ”nu m-aș fi gândit până acum că astea pot să fie folosite și ca să le faci bine oamenilor.”

Da, pot fi folosite în scopuri nocive și sunt, într-adevăr, folosite. Dar ideea e că NLP-ul nu e un moft, o găselniță, ci e un model care caută să redea cât mai sintetic cum funcționează în mod natural mintea umană și s-o folosească practic și benefic cât mai rapid. E ca un manual de utilizare pentru gândirea noastră. Sunt unele lucruri de care mi-am dat seama, după ce am învățat NLP-ul, că le întâlnești, spre exemplu, la sofiști (dar, culmea, și la detractorii lor – looking at you, Plato!), tipare lingvistice persuasive. Ei nu le spuneau cum le spunem în prezent, dar le foloseau cu efect. Pentru că sunt chestiuni ce țin tocmai de cum funcționează natural mintea umană.

Și un element-cheie pe care l-am învățat și-l predau e acest aspect al ecologiei. Dar nu ecologia înțeleasă din punct de vedere al protecției mediului, ci în sensul lui Gregory Bateson. Are o carte de la începutul anilor ‘80, se cheamă ”Steps Toward an Ecology of Mind,” e undeva la intersecția între filozofia minții, psihologie, neurologie, sociologie. Ideea e că, indiferent ce faci sau ce țeluri îți propui, acțiunile tale vor avea un impact asupra mediului, consecințele propagându-se în cercuri concentrice. În primul rând asupra ta, apoi asupra celor din cercuri imediat înconjurătoare, prieteni, familie, apoi asupra societății și așa mai departe, până la nivelul planetei.

Și am spune că o acțiune este ecologică, în momentul în care consecințele sunt benefice atât de departe cât poți întrevedea. De ce? Pentru că și aici e pură acțiune și reacțiune. Dacă nu sunt benefice, se vor întoarce împotriva ta. Și, de asemenea, dacă intențiile și acțiunile tale sunt aliniate cu intențiile și acțiunile celor din jur și găsești acea armonizare a ”dioptriilor” de care spuneam mai devreme, vei atrage sprijinul lor. Pentru că, desigur, să-ți îndeplinești țelurile înseamnă că și le bifează și ei pe ale lor. Dacă nu sunt aliniate, vei atrage rezistența și opoziția lor. Și, de altfel, ăsta e un mod simplu și la obiect de a-ți da seama în ce măsură ești aliniat cu lumea din jur, dacă atragi mai degrabă sprijinul sau rezistența lor. Și există, în presupoziția de la care pornim, ideea că oricât de aparent disjuncte ar fi perspectivele, există un punct de inflexiune în care ne putem întâlni. Singura chestiune este să fii dispus să-l cauți suficient.

E și un instrument terapeutic, dar mie îmi place să-l numesc mai pedestru ”change work.” La modul că, dacă ceea ce faci, funcționează pentru tine, fă-o în continuare, dacă îți dai seama că ce și cum faci lucrurile, nu funcționează, oricât te opintești și te dai cu capul de pereții propriei minți, există moduri prin care poți să schimbi asta. Iar NLP este un asemenea mod. Și subliniez mereu chestia asta, pentru că NLP coexistă foarte fain-frumos și cu alte modele – uneori foarte diferite – de înțelegere și abordare a minții. E doar ce am descoperit pe propria piele că merge și asta m-a și entuziasmat grozav.  E un mod foarte simplu de a rezolva inclusiv traume zdravene într-un timp foarte scurt și într-un mod foarte prietenos, care nu presupune să retrăiești, să te reasociezi în acele traume.

Uite, de exemplu, dacă vrei să scapi de anxietate, una dintre cele mai pregnante emoții în perioada asta de schimbări profunde, rapide și masive în societatea în care trăim. Pentru că oamenii nu știu ce îi așteaptă în viitor și atunci paralizează în non-acțiune. A doua chestie, fobiile. Apoi, în relații. Pentru mine, programarea neurolingvistică, pot să zic cu mâna pe inimă, a fost unul din elementele care m-au ajutat să clădesc relația de care mă bucur acum, după multiple relații care nu au funcționat și în care am provocat suferință, fără să o intenționez neapărat, pur și simplu din ignoranță. Și în care, de asemenea, am trăit experiența suferinței. Și îmi dau seama, din nou, nu a fost cu intenții, că pur și simplu ne-am bătut cap în cap pentru că nu ne înțelegeam nevoile și valorile. Dacă există disponibilitate din partea  ambilor parteneri, NLP poate să ajute relația să funcționeze.

Iar dacă undeva, de fapt, nu funcționează  din motive de incompatibilitate, poți să ieși din relație, să-ți rezolvi bagajul ăla emoțional și să mergi mai departe, să-ți clădești o altă relație care de data asta să funcționeze pentru tine și în care să nu mai aduci bagajul emoțional dinainte. Pentru că, foarte adesea, lumea vine cu ditamai bagajul și-l răstoarnă peste noul partener sau noua parteneră.

Ar mai fi comunicarea profesională, nu doar cum să-ți transmiți ideea cât mai clar și cuprinzător, vorbind pe limba interlocutorului chiar și ”dincolo de cuvinte”, dar și să schimbi comportamente și să îmbunătățești performanța – a ta, a echipei, a clienților, a partenerilor de afaceri.

Unul dintre lucrurile care m-au cucerit din start la această abordare e faptul că nu vine cu soluții de-a gata făcute, ci întotdeauna focusul este pe ce are nevoie clientul. Și nici ideea de a pune neapărat un diagnostic, o etichetă în care lumea se poate și bloca. Nu, e vorba de a afla despre ce-i vorba la nivel de proces mental-emoțional, la modul – cum anume își face clientul problema în clipa de față în viața sa și cum va ști că și-a rezolvat problema după propriile standarde și criterii, care s-ar putea să fie foarte diferite de ale tale.

Tot focusul tău, în calitate de coach, e cum știe clientul că are problema acum, ce vede, ce aude, ce simte, cum va ști că si-a rezolvat-o la finalul sesiunii noastre, ce are nevoie cât mai concret și specific să vadă, să audă, și/sau să simți ca să știe că a dispărut definitiv. Și eu mă angajez să lucrez cu tine până te aduc la punctul respectiv. Ceea ce este, în primul rând, o țintă clară, în al doilea rând este și un criteriu, nu știu dacă obiectiv… poate cel mai bun cuvânt ar fi intersubiectiv – un criteriu stabilit de comun acord între practician și client, care să certifice reușita sau nu a procesului. Și eu știu că până ce nu l-am adus pe client la punctul respectiv, în care îmi confirmă, ”da, am obținut exact ce voiam,” nu mi-am încheiat treaba. Asta-i garanția calității pe care o ofer.

Primii ani sunt legați de Rădăuți, orașul acela ”tăiat în două de o cale ferată devenită între timp adevărata axă de simetrie a universului” cum spunea Matei Vișniec.  Am copilărit pe-o stradă romantică, care se numea Eminescu. Poate de aceea, am rămas mereu atașată de marele poet și de poezia lui nemuritoare.

Am fost un copil obișnuit, copil unic dar nu răsfățat, pentru că aveam în jur mătuși, bunici și foarte mulți adulți care mă disciplinau în orice clipă. Dar am fost un copil fericit, care se juca în permanență în curtea verde cu toate prietenele din vecinătate. Locuiam într-o casă cu etaj și cu un fel de turnuleț care, în mintea mea, avea un aspect de mic castel. Aveam multe inițiative și ne jucam tot timpul afară. Asta este ceea ce îmi amintesc cu mare drag. La grădiniță, care era foarte aproape, mergeam pe jos, singură. Eram foarte bine instruită, eu plecam ultima de acasă și mă întorceam prima, la ora 12. Și doar o singură dată s-a întâmplat să uit să încui ușa…

Comoara din pod

Casa aceea o port cu mine pentru că, pe lângă de jocurile copilăriei, cele mai importante momente sunt legate de podul casei, unde am găsit o adevărată comoară. Era un pod foarte bine întreținut, luminos, cu o fereastră care dădea spre grădină. Era refugiul meu. Acolo am găsit o comoară, adică niște cutii mari în care erau colecții de reviste: Cinema, Femeia, Magazin Științific, la care fusese abonată mătușa mea (care locuia în același imobil) în anii ʹ60. Acolo am învățat să citesc. Fiind învățătoare, mătușa făcea planuri de lecții pe cartoane mari, așa încât vedeam avant la lettre niște slide-uri, cum am spune acum, pe care scria cu litere foarte frumoase, caligrafic. Și eu, asistând, ajunsesem să știu ce scria.

Pe la patru ani și jumătate începusem să cunosc alfabetul și acolo sus, printre reviste, am început să leg singură literele în cuvinte. Când nu înțelegeam ceva, mă duceam jos și o întrebam. Acolo, în mod constant am citit. În plus, am făcut o pasiune pentru cinema, teatru, pentru curiozități din lumea largă.

La patinoarul din lacul din Rădăuți

Locuiam aproape de lacul din Rădăuți, care era zona cea mai frumoasă. Când mergeam și veneam de la școală treceam pe lângă lac și, bineînțeles, zăboveam câteva ore cu colegele, mai ales iarna când derdelușul devenea marea ispită. Am stricat multe ghiozdane acolo. Tot pe lac, în iernile aspre, era patinoarul nostru, al zecilor de copii de la aceeași școală și al celor ce locuiau în proximitate. Am învățat să patinez pe niște patine împrumutate, cu două rânduri de șine dar, după o vreme, părinții mi-au cumpărat o pereche numai ale mele.

Primele fracturi de destin

Am avut o învățătoare blândă, caldă, înțelegătoare care ar fi trebuit rămână până în clasa a patra. Din păcate, a fost pensionată când eram în clasa a doua și asta a fost o fractură a destinului. I-a luat locul  o doamnă cu prea puțin talent pedagogic și care privilegia mai mult copiii din high-life.

Abia în gimnaziu, la aceeași școală, am început să am niște aripi, grație unor profesoare nemaipomenite. Domnișoara de limba română, căreia îi sunt recunoscătoare și acum, doamna de geografie,  foarte rafinată, care ne aducea diapozitive la ore și ne arăta imagini din munții Tatra și din alte locuri pe care le vizita, domnișoara de biologie ale cărei ore mi-au plăcut atât de mult, încât, la un moment dat, cochetam cu ideea de a merge la facultatea de biologie.

Pentru că mătușa mea avea o bibliotecă mare, citeam absolut la întâmplare, fără control, ceea ce, paradoxal, mi-a folosit foarte mult. Abia mai târziu am început lectura sistematizată sub îndrumarea profesoarei, care ne dădea listă de lecturi pentru vacanță și ne cerea să reținem pe de rost poezii. Țin minte că așa m-a remarcat, după ce am recitat ”Călin (file din poveste)”. Poezia m-a salvat și la o  olimpiadă de limba română, unde surpriza a fost că am luat premiul întâi. De ce? Pentru că, absolut neașteptat, tema principală a fost să scriem o poezie pornind de la niște cuvinte date.

Premiantă, clasa a III a

Cu sănătatea nu stăteam bine, aveam o afecțiune cardiacă și mi s-a spus să nu fac sport. Ei bine, m-am înscris la cercul de balet, care pentru mine nu era un sport, era o artă. M-am înscris și la cercul de istorie, pentru că și istoria îmi plăcea foarte mult. Aproape de sfârșitul clasei a opta, au venit la școală niște profesori care făceau o selecție pentru Liceul de Coregrafie din Cluj. Am fost selectată alături alte două fete din oraș. Eram foarte fericită dar  ”consiliul” de familie a decis că nu pot să merg la Cluj… După ce ușa asta a fost închisă definitiv, m-am îndreptat către filologie-istorie, la Liceul ”Petru Rareș” din Suceava. Dar și acolo am avut așa, un fel de ghinion, ca și în clasele primare.

După o perioadă frumoasă, de creativitate, susținută de o profesoară de română foarte tânără și entuziastă, cu câteva luni înainte de examenul de treaptă (acela de la sfârșitul clasei a zecea), la minister s-a decis schimbarea profilului liceului, inclusiv al clasei în care eram eu, care a devenit clasă de chimie industrială. Eram în 77-78. A fost un moment în care părinții îngrijorați (alături de elevi) au pledat în fața directorului pentru a obține cel puțin dreptul de a susține examenul la istrorie și limba română și nu la matematică (cum se preconizase). Aceasta a fost concesia care ni s-a făcut.  

Singura clasă de filologie din Moldova rămăsese la Piatra Neamț și unii dintre colegii mei au reușit să se transfere acolo. În ce mă privește, după o nouă discuție în familie, am înțeles că viitorul meu nu va fi nici la Filologie. Erau îngrijorați de perspectiva repartiției și voiau să mă vadă bine ancorată într-o profesie ”la modă”: medicină sau drept.

Am renunțat și la orele de la Școala Populară de Artă, la clasa de teatru, de care se legau multe din visele mele. Am susținut cu succes examenul de treaptă la ”Petru Rareș” și am rămas în clasa a XI-a acolo dar, după două trimestre, când am hotărât că voi da admitere la Drept, am solicitat transferul la Liceul ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți. Întâmplarea a făcut să redevin colegă de clasă cu foștii mei colegi din gimnaziu. A fost așa, ca un arc peste timp. Am avut aceeași colegă de bancă ca în clasele a șasea, a șaptea și a opta. Chiar revenisem acasă. Dar atât, doar la nivelul acesta am resimțit bucuria, pentru că apoi m-am apucat serios de învățat.

Drumul Drept

În clasa în care m-am transferat, era diriginte un profesor de matematică, recunoscut pentru severitate și exigență. Cum pregătirea mea din prima treaptă a fost axată pe literatură, gramatică, latină etc., matematica era un tărâm aproape necunoscut. Dar domnul profesor a fost un om extraordinar, a înțeles că vreau să dau la Drept și m-a ajutat să depășesc această barieră.

De unde a venit decizia cu Dreptul?  Mama mea lucra la Notariat, care era în același sediu cu Judecătoria, Procuratura și cu Baroul din Rădăuți. De câte ori o vizitam la birou întâlneam avocați, grefieri, judecători și mă acomodasem într-un fel cu lumea justiției. Ăsta era un aspect. Un altul, mai trist, a fost divorțul părinților mei (când aveam 10 ani), pe care l-am dus așa, ca pe o povară. Pentru că nu era ca astăzi, ceva la ordinea zilei, era un fel de stigmat. Eu așa l-am perceput.  Atunci a fost prima oară când am fost cu adevărat în instanță, când m-a întrebat judecătorul cu care dintre părinți vreau să locuiesc.

Cred că și lecturile m-au condus spre drept, în special Balzac (pe care l-am citit aproape integral). El a fost romancierul dreptului, prin excelență. A scris pagini nemuritoare despre căsătorie, despre divorț, despre moștenire, despre avocați… În plus, aveam și un dezvoltat spirit justițiar. Mă deranja foarte tare orice nedreptate. Nu de puține ori am fost aleasă de prieteni sau, mai târziu de colegi, să tranșez mici dispute. Era o lume pe care simțeam că o înțelegeam, nu știu cum să spun. Așa cum am înțeles de pildă limba franceză. Deși nu am studiat-o niciodată la școală, când am auzit prima dată un cântec în franceză, l-am înțeles. Așa simțeam eu că l-am înțeles. Și am început să citesc, să studiez după celebra carte a lui Mauger până când, după ani, am ajuns să predau în franceză la Paris.

Oricum, când am decis să dau la Drept, m-am gândit la avocatură. Vedeam acolo și un pic de teatru. Era încă vremea pledoariilor. Citisem despre Delavrancea, despre impresia pe care i-o făcuse lui Lovinescu, vedeam tot partea literară, dar dublată, repet, de spiritul meu justițiar. Și mi-am zis, da, pot să fac ceva, îmi plac oamenii, îmi place literatura, îmi place cuvântul. E o lume în care poți să te impui doar prin ce știi și ce spui, prin cultura ta generală, nu numai juridică. Așa că am luat decizia și au urmat aproape doi ani de studiu în izolare, pentru că la ora aceea, la Drept erau peste 20 de concurenți pe un loc.

În 1982, când am intrat, au fost 29 de candidați pe un loc. Am fost în cea mai mică promoție din toată istoria Facultății de Drept din Iași, când s-au scos la concurs 30 de locuri. Pe lângă  25 de studenți români erau și cinci străini (patru arabi și o colegă din Congo).

Nu pot să spun că am amintiri foarte plăcute din studenție. La început am locuit în campus, în Puskin (actualul Titu Maiorescu), câteva luni. Deși eram acomodată cu viața de cămin din liceu, aici era altfel. Erau studente din diferiți ani de studii, fiecare cu alt stil de a învăța și, mai ales, cu alte ritmuri (diurne, nocturne). Evident, era mereu agitație, inclusiv la sala de lectură. La Drept, în primul an este mult de învățat, trebuie să-ți însușești limbajul juridic care nu-i tocmai ușor.  Aveam nevoie de liniște, așa că am am găsit o gazdă, la o doamnă în vârstă,  într-o zonă foarte pitorească, într-o căsuță din Tătărași.

La facultate eram împărțiți în două grupe, cea ”mare”, în care erau 20 de colegi, și grupa ”mică”  în care eram eu. Colegii străini veneau foarte rar, deci eram puțini studenți la seminarii. Asta însemna că nu prea aveai cum să lipsești, cum să te ascunzi în spatele colegului, tot timpul erai în fața profesorilor. Deși asta nu era o foarte mare problemă, totuși era o atmosfera studențească atipică. Era însă perioada aceea în care se întrerupea lumina la ora 17 și când în amfiteatre era foarte frig. Țin minte, aveam un profesor, un mare profesor de drept procesual penal, care iarna venea la ore cu palton și cu căciulă, uneori cu mănușile pe mâini, în timp ce preda.

Era exclus să-mi fac planuri de viitor la Iași, câtă vreme marile orașe erau ”închise” pentru absolvenți și toți știam că urma să fim repartizați la finalizarea studiilor în diferite colțuri de țară.

Între timp, m-am căsătorit. Mi-am cunoscut soțul (atunci coleg din anul trei) la practică agricolă, la Panciu, la cules de struguri. Fiecare an de studiu începea cu două săptămâni de ”practică” agricolă.

A doua descălecare la Suceava

După examenul de licență se făceau repartițiile guvernamentale. Era o listă comună cu absolvenții celor patru facultăți de Drept din țară și, în ordinea mediilor, eram repartizați pe posturile disponibile, fie de judecător, de avocat, procuror, jurisconsult sau notar. Soțul meu fusese repartizat deja la Suceava, ca judecător. Paradoxal, el, care era ieșean, avea acum buletin de Suceava, iar eu, prin căsătorie dobândisem buletin de Iași. A fost un singur post la Baroul din Suceava și… m-am întors. Eram cea mai tânără de-acolo, eram un pic răsfățată, recunosc, și toată lumea credea că sunt sora soțului meu.

Avocat stagiar, 1988

Maestra mea a fost o excepțională avocată la care mă gândesc cu gratitudine și de la care am învățat foarte multe dintre ”secretele” profesiei. La 24 de ani nu e foarte ușor să aplici ceea ce ai învățat în facultate când ești în fața unui om cu probleme adevărate care, practic, îți transferă toate grijile și temerile sale. Dar a fost bine, eram numai 16 avocați, eram ca o familie. Ne-am stabilit în Suceava unde am primit primul apartament pe care l-am aranjat singuri.

După nici doi ani, soțul meu a susținut examenul de definitivat, ocazie cu care, la București fiind, i s-a sugerat să candideze pentru un post de judecător la Tribunalul Militar din Iași. Cum și socrii mei erau în Iași, a luat decizia să candideze și a obținut această demnitate. Destinul a vrut să revenim la Iași, deși la Suceava investisem foarte mult suflet în tot ce am făcut. Am obținut transferul în Baroul Iași și, o vreme, am locuit la hotelul Garnizoanei din Copou.  

Din vremea Marilor Maeștri

Decanul Baroului (care pe atunci se numea Președinte) era profesorul Theodoru, după care a fost aleasă doamna Constanța Radu. Când am ajuns eu în Iași erau 45 de avocați pe lista Baroului. Acum sunt peste 1000.  Am avut privilegiul, chiar pot să spun privilegiul, să întâlnesc niște maeștri. Locuiam pe Copou și dimineața după ce lăsam copilul la grădiniță (în casa unde e acum Centrul Cultural German) mergeam pe jos până la Palatul de Justiție. De multe ori pe acest traseu mă întâlneam cu doi-trei dintre avocații seniori care coborau tocmai de pe lângă Biserica Sfântul Nicolae cu servietele pline de dosare și care, îmi povesteau despre istoria Baroului, despre foștii lor colegi. Erau erudiți, eleganți, desprinși parcă dintr-o altă lume. Îmi plăcea să-i ascult în instanță, să-i urmăresc și să învăț de la ei.

Organizarea de atunci însemna și grupe profesionale care se întâlneau sâmbăta, după ce se terminau procesele. Făceam un fel de colocvii, discutam pe marginea cazurilor cele mai complexe. Chiar și avocații cu experiență aveau nevoie, la un moment dat, să se consulte, iar pentru noi, cei câțiva tineri, era un lucru extraordinar. Asta se întâmpla la sediul Baroului, care era în sălile de la parterul Palatului de Justiție. În acei ani se inaugurase Palatul de pe bulevardul Anastasie Panu. Nu mai era la Palatului Culturii, unde fusesem în studenție la câteva procese și la practica de specialitate. Vorbim despre sfârșitul anului ʹ89, chiar înainte de căderea comunismului, când era greu din multe puncte de vedere.

Presiuni din partea regimului n-am avut, eram și prea tânără. Ceva, totuși, mi s-a întâmplat. A fost foarte interesant, dar cred că a fost un test. Privind în urmă, așa consider. A venit la un moment dat cineva direct la mine, deși eram mai mulți în birou, un domn destul de bine îmbrăcat și m-a întrebat: sunteți avocat? Am nevoie de o consultație. Mă interesează cum este mai bine, să fiu cetățean sau să renunț la cetățenia română? Bineînțeles, atunci am început să mă gândesc la ce am învățat despre cetățenie, despre apatridie și i-am spus: sigur, sunt avantaje clare, de ce să renunțați la cetățenie? A spus ceva despre nemulțumirile lui față de regim. Am răspuns ”școlărește” despre faptul că renunțarea la cetățenie presupune privarea de drepturile politice. Probabil cineva a vrut să vadă cum gândesc… Așa am perceput. Pentru că, altfel, era o întrebare destul de riscantă pentru acea epocă.

În cadrul Baroului, am fost timp de un an, director al Biroului de asistență juridică. Era o structură fără prea multe atribuții. Făceam niște rapoarte, stabileam onorariile pe baza unei grile, în funcție de complexitatea cauzelor, întocmeam contractele, scriam delegațiile avocațiale. Această muncă m-a pus în contact cu toți colegii avocați și a fost foarte plăcut. În aceeași perioadă am făcut parte dintr-un grup profesional care se ocupa cu diseminarea informațiilor juridice în licee. Erau activități foarte frumoase și utile, care au fost reuate recent sub forma unor proiecte naționale coordonate de Uniunea Națională a Barourilor din România sub denumirea ”Avocat în școala ta”.

Apoi a fost deschiderea de după 1990. Așa cum am spus, am intrat în Barou cu puțin timp înainte de Revoluție (în mai-iunie). În 22 decembrie încă locuiam în hotelul Garnizoanei dar între timp primisesem un apartament într-o casă naționalizată la Râpa Galbenă. Îmi amintesc că supravegheam renovarea, că eram cu doi muncitori acolo când, prin fața ferestrei au început să treacă șiruri-șiruri de oameni care scandau. Inițial n-am înțeles ce se întâmplă. Apoi am vorbit la telefon cu soțul meu, am alergat la grădiniță să iau copilul și ne-am întâlnim în camera noastră de la garnizoană. Confuzia și spaima de atunci le-am trăit ca toată lumea.

A urmat o perioadă foarte frumoasă la Barou, am început să primim vizite ale unor confrați din străinătate, să ne înfrățim cu barouri din Franța. La sugestia domnului avocat Rotaru, care între timp devenise decanului Baroului, urmasem cursurile de master, specializarea Științe penale.

După încă un an m-am înscris la doctorat. Ani de zile nu se organizaseră doctorate așa încât erau foarte puțini profesori îndrumători. M-am înscris la domnul Mihail Vasile Jacotă, profesor emerit, la Drept Internațional Privat. Aș fi optat pentru Drept Public, dar profesorul Țațomir deja se retrăsese din activitate. Dar profesorul Jacotă a fost foarte atent la doleanțele mele și mi-a propus o temă interdisciplinară în dreptul international: Statut personal și naționalitate în dreptul internațional privat. Tema era foarte frumoasă dar, din păcate, lucrurile s-au complicat pentru că nu aveam niciun fel de bibliografie.

Bursier de Notre Dame

Și atunci a început alt capitol din activitatea mea profesională, aceala de bursier în diverse programe.  Între 1991-1992 am fost în Franța, într-un program de pregătire pentru avocați care mi-a dat posibilitatea să ajung în marile biblioteci, apoi, trei luni în 1993, într-un program organizat de Comisia Europeană, la Bruxelles.

E greu pentru tinerii de azi să-și imagineze lumea fără Internet. Dificultatea nu consta numai în absența acestui fabulos instrument ci și în absența articolelor științifice, a studiilor, monografiilor și chiar a cursurilor universitare. Nici în facultate nu aveam prea multe, majoritatea cursurilor erau litografiate. Și atunci mi-am zis că trebuie să fac ceva pentru documentarea tezei.

Începusem să învățăm primele lecții de democrație, să vorbim despre drepturile omului, despre statul de drept. În 1993 România a devenit membră a Consiliului Europei iar în 1994 a semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mă atrăgea idea de a cunoaște acest domeniu și am decis să caut un program care să ofere o specializare în Drepturile Omului și Drept Internațional. Încercasem să obțin o bursă de la Fundația Soros dar politica lor era aceea de a susține tineri cercetători în programe scurte de pregătire, de care să beneficieze cât mai mulți oameni. Și atunci am făcut demersuri pentru o bursă Fulbright, ceea ce a însemnat un efort foarte mare.

Aveam un copil, practicam avocatura, aveam examene la doctorat, proiecte în cadrul baroului. Am susținut testul TOEFL (de cunoaștere a limbii engleze) la Politehnica din București. La întoarcere, absolut întîmpător, cineva mi-a dat o broșură cu un program de master în Drept international la o universitate din Statele Unite, Notre Dame du Lac. Și am trimis un întreg dosar și acolo. După două luni am primit o scrisoare prin care eram anunțată că am fost acceptată. Deci, gândiți-vă, eram în 1994 când totul se făcea prin intermediul scrisorilor trimise prin poștă. Făceam calculul, 10 zile ca să ajungă, încă vreo două ca să răspundă, încă vreo 10 zile ca să ajungă răspunsul înapoi. Putea dura o lună ca să faceam câte o scurtă comunicare.

După concursul de selectație am avut și niște interviuri telefonice pentru a discuta detaliile. Eram acceptată, dar nu discutasem despre taxa de școlarizare. După câteva săptămâni m-au întrebat dacă am găsit un sponsor pentru că taxa era de 10.000 de dolari pe an de studiu! Era curs de Drept internațional și drepturile omului, deci exact ceea ce îmi doream. Am făcut din nou cerere la Fundația Soros, fără success. Și am pierdut anul academic 1994 pentru că n-am reușit să găsesc un sponsor.

Între timp renunțasem la bursa Fulbright și rămăsesem doar cu amintirea unui test TOEFL încheiat cu un punctaj foarte bun și cu gândul că măcar am încercat. În luna ianuarie 1995 am primit din nou o scrisoare de la Notre Dame prin care mi s-a cerut acordul de a-mi trimite dosarul la potențiali sponsori americani. A fost o zi de neuitat. Mi s-a cerut să indic un număr de fax, pentru celeritatea comunicării. Nu aveam fax, așa că am apelat la o prietenă.

Au trecut câteva luni fără niciun răspuns. Eram resemnată. În luna iunie, mă întorceam de la București unde o condusesem la aeroport pe fiica mea care participa la primul concurs de pian în Italia, la Sanremo. Plecase cu profesoara ei, de la Liceul de artă. Eram în tren și, în toiul nopții, prietena mea m-a anunțat telefonic că sunt multe pagini de fax pentru mine, că nu înțelege ce scrie, dar că începe cu cuvântul ”congratulations”! Erau, într-adevăr, 12 pagini cu instrucțiuni și de la sponsor și de la universitate și eram anunțată că, cel târziu pe 20 august trebuie să fiu acolo. Și așa am plonjat dintr-o dată într-o cu totul altă lume.

Clasa de Master, Universitatea Notre Dame (1995)

A fost o experiență nemaipomenită. Acolo am făcut, practic, a doua studenție. Era o universitate privată, extrem de bine cotată la acea oră, în top 10 a universităților americane. Biblioteca Facultății de Drept era într-o clădire cu 11 etaje iar la etajele 2 și 3 erau cărțile și periodicele pentru Drept Internațional. Programul era non-stop, se putea studia și noaptea, erau deja chei electronice. Iar la programul de master, ca să vedeți ce înseamnă o universitate privată de top, își permitea să aducă specialiști din toată lumea. Am avut profesori chiar de pe toată planeta. Păstrez și acum legătura cu ei. Eram 11 masteranzi de pe toate continentele.  Din Europa mai era un student austriac. Oricum, eu am rămas până astăzi singurul lor student din România. Ca alumni am rămas în permanentă legătură, primesc lunar cataloge, informații, votez când este vorba de staff-ul facultății. E o mare familie în care am fost primită.

Un an de zile a durat cursul de master. De regulă, în luna ianuarie erau interviuri pentru internship-uri. M-am înscris pentru un post de stagiar la Comitetul Drepturilor Omului de la Geneva. Am fost admisă dar, din nou, problema financiară a făcut diferența. Bursa era insuficientă pentru lunile de vară în cel mai scump oraș din Europa. În aceste condiții, am făcut un schimb cu un prieten bun și coleg, nigerian, care acum este profesor la Washington D.C. Și așa am ajuns la Minnesota Advocates for Human Rights, una dintre organizațiile americane extrem de active în domeniul protecției drepturilor omului. Și a fost foarte bine. Am rămas prietenă până în ziua de azi cu directoarea de atunci și cu soțul ei, care era congressman. Am și locuit la ei în casă o scurtă perioadă.

Primirea diplomei ”Cum laude”, Universitatea Notre Dame (1996)

Care va fi impactul asupra carierei, la ce va folosi acest master? Asta m-au întrebat colegii acolo. Le-am povestit despre România, despre primele exerciții de libertate, de democrație. Mie, personal, mi-a folosit pentru cariera didactică. Pentru că odată ce m-am întors, am făcut marea schimbare, în sensul că am început să predau Drepturile omului și Drept Internațional Public.

Kogălniceanu și demisia

Eram asistent asociat la ISE, eram încă doctorandă dar am dat concurs pe post la Universitatea ”Mihail Kogălniceanu”. Aveam ore și acolo și, după experiența americană, credeam că universitățile private au un mare viitor și la noi.  

Acolo, în parteneriat cu Centrul de Mediere și Securitate Comunitară, am participat la un frumos program de Clinică Juridică, tot de inspirație americană. Seamănă cu programele din clinicile medicale în care, ca rezident, vorbești cu un pacient adevărat și încerci să pui diagnosticul. Pe plan juridic asta însemna un ONG în colaborare cu Baroul și cu o facultate de drept, pentru a întinde o mână de ajutor celor care nu au posibilitate să plătească un avocat. Programul era axat pe protecția victimelelor violenței domestice. Am diseminat această informație și veneau femei agresate pe care le consiliam. Dar nu doar noi, avocații sau profesorii, ci studenții care aveau astfel experiența primului interviu. Era un foarte bun exercițiu pentru studenți. Și se mergea până la reprezentarea în instanță. Asta se întâmpla în anii 1999 și 2000.  Sigur, și acum există asemenea programe, dar mult dezvoltate.

Apoi am introdus în programa academică la Facultatea de Drept a Universității ”M.Kogălniceanu”(UMK) disciplina Protecția Juridică a Drepturilor Omului. Foarte devreme, față de alte universități. Și încă ceva. Când m-am întors, am avut o bucurie imensă. Am amânat câteva luni finalizarea tezei de doctorat pentru că eminentul profesor Gheorghe Scripcaru, după ce a aflat că urmasem un curs în SUA, m-a cooptat într-un important proiect de cercetare într-un domeniu care era atunci o noutate: bioetica. Așa a apărut, în 1998, prima carte de bioetică din România, intitulată ”Bioetica, științele vieții și drepturile omului” (semnată de  Gheorghe Scripcaru, A. Ciucă, Călin Scripcaru și Vasile Astărăstoaie). O carte care a fost foarte bine primită. E una dintre cele mai citate cărți și acum, după atâția ani, deși n-a mai fost reeditată. Este despre dilemele etice și juridice cu care ne confruntăm astăzi: cine stabilește care sunt frontierele progresului, ce probleme etice ridică reproducerea medical asistată, maternitatea surogat, donarea de organe, legalizarea eutanasiei etc. Este un domeniu fascinant care se completează perfect cu materia drepturilor omului. Și aici mi-a folosit experiența americană.

Decan, Universitatea ”Mihail Kogăniceanu” (2002)

Apoi au fost câțiva ani în care m-am risipit în munca administrativă, ca decan la o facultate dintr-o universitate în curs de acreditare. În final, am reușit să obținem acreditarea, cu mari eforturi, pentru că, în învățământul privat trebuia să faci totul de două ori mai mult decât în universitățile publice. Deși, la UMK, o spun cu mâna pe inimă, se învăța carte. Am avut studenți foarte bine realizați și era singura facultate de drept care organzia anual o conferință Internațională, cu douăzeci-treizeci de invitați din străinătate. Asta nu se întâmplă nici astăzi la foarte multe facultăți sau universități de stat.

Din păcate, târziu am observat că visurile mele nu se mai potriveau cu cele ale fondatorilor și m-am aflat, la un moment dat, într-un mare impas.  Eram rector de două luni și în această calitate mi s-a cerut nici mai mult, nici mai puțin, să fac o donație către fundația inițială prin care s-a înființat universitatea. Și atunci am zis nu! Pentru că nu se știa care urma să fie soarta universității, donația era un soi de protecție pentru fondatori. Pur și simplu, mi s-a cerut să fac o ilegalitate. Am preferat demisia. Era în 2012.

Nu mi s-a spus să ”dau din coate”…

Nu puteam să concurez pe un post la alma mater.  Soțul meu se întorsese după ce fusese și el la Universitatea ”Petre Andrei”. Eram destul de îngrijorată. Tocmai primisem o onorantă ofertă să predau la Paris, la Sorbona, ca profesor invitat, un curs original de Drept Internațional general. Lucrasem mult, în franceză, și deodată rămăsesem fără afiliere profesională. La Universitatea ”Al.I. Cuza”, pe vremea aceea, la Drept Internațional și Drepturile Omului era titulară o colegă care ulterior a plecat la Curtea Constițională. Aveam gradul didactic de profesor încă din 2008 și singura facultate care avea postul vacant pe aceste discipline la Departamentului Drept era cea din cadrul Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava.

Pentru că legea educației prevede că toate posturile se ocupă prin concurs, am dat concurs a două oară, pe post de profesor universitar în 2012, an în care erau, potrivit unei legi în vigoare, cele mai drastice condiții. Erau necesare trei recomandări de la trei profesori din orice universitate din lume, dar din cele care aflate în ”top 200”  în ordinea importanței și prezența în comisie a unui membru dintr-o asemenea universitate. Și iată la ce mi-a mai folosit experiența americană: aveam foști colegi, acum profesori în toată lumea, dar și foști profesori cărora le-am scris și le-am solicitat scrisori de recomandare. Sigur, a fost derutant pentru ei, care nu puteau să înțeleagă cum funcționează sistemul nostru educațional.

Am rămas afiliată la Suceava și, pur și simplu, mi-am văzut de drum. Am refuzat să bat la uși. Așa cum am fost educată în familie, am mers acolo unde am fost chemată, nu am știut niciodată să ”dau din coate”…

În Iași, am rămas la Barou, dar timpul nu-mi permite să mai practic. În schimb, predau un modul din disciplina Drept European al Drepturilor Omului în cadrul Institutului Național de Pregătire și Perfecționare a Avocaților. Iașul este unul dintre centrele regionale ale acestui institut unde sunt cursanți avocații stagiari din Iași, Suceava, Galați, Bacău, Vrancea. De asemenea, în prezent, sunt profesor coordonator la Școala Doctorală a Facultății de Drept de la Universitatea ”Titu Maiorescu” din București.

Scrisul și condiția femeii

Am scris mereu, port carnețele mele ”cu idei” în poșetă. Scriu nu numai poezie ci și cronici, colaborez la reviste literare din Iași și din țară. E felul meu de a mă regăsi, de a evada din lumea juridică în cea a metaforei, de a mă bucura de lectură.

Am îndrăznit să public primele două-trei cărți de versuri în 2009-2010 și apoi am continuat. În prezent sunt membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași.  Anul trecut am publicat o carte intitulată Condeie regale în Convorbiri literare care conține scrierile Reginelor Elisabeta (Carmen Sylva) și Maria și ale principesei Ileana.

Premiul Restitutio, Editura Timpul, 2022

Mergând pe același fir, acum lucrez la un volum despre femeile scriitoare care au publicat în longeviva revistă Convorbiri literare de la înființare (1867) și până în 1944. Aici se întâlnesc preocupările mele profesionale (despre condiția femeii, despre emancipare) cu cele literare. Sunt femei necunoscute (cum este de pildă Lucia Codru) sau cunoscute dar despre care se vorbește tot mai puțin (de exemplu, Ana Conta, sora filozofului Vasile Conta sau Matilda Cugler Poni, soția chimistului Petru Poni), femei care au avut privilegiul de a proveni din familii ilustre dar și altele care și-au croit propriul drum prin talent și foarte multă muncă.

Am cules date despre prima Asociație pentru Emanciparea Femeilor Române care a fost înființată aici la Iași, în 1917, de Calypso Botez, Ella Negruzzi și Elena Meissner. Am subliniat rolul Reginei Elisabeta în promovarea tinerilor artiști și scriitori (George Enescu și Vasile Alecsandri pe care i-a susținut financiar pentru a studia la Paris, Elena Văcărescu căreia i-a tradus primele poeme în franceză, ceea ce a făcut să fie premiată de Academia Franceză), în înființarea unor cercuri de igienă, de cusut pentru femeile din mediul rural. Mi se pare foarte important să cunoaștem asemenea modele de implicare în viața cetății și, mai ales, să le urmăm.

Lansare de carte, Sala Pasilor Pierduti, Targul de Carte Librex, 2016.

Lucrarea de disertație în SUA a avut ca temă violența domestică, acest fenomen care este prezent în toate statele și este extrem de greu de stăvilit. Modelul american a fost util pentru România unde încă nu erau create mecanismele juridice care să permită intervenția în situații limită. Totul se oprea la ”ușa” vieții private. Acolo am aflat despre adăposturi pentru femei și copii victime ale violenței și despre toate celelalte măsuri (legale) posibile. Primul proiect de lege privind violența domestică în România aparține tot unei femei și, dacă nu mă înșel, a fost depus în anul 2000. Știu că atunci, la inițiativa CMSC, am organizat la Iași o conferință internațională pe această temă. A fost foarte foarte interesant, am invitat și un fost profesor de la Notre Dame, pe lângă specialiști din câteva țări europene. E un exemplu de implicare care a reușit să schimbe puțin lucrurile.

Juristul român. Ieri și azi. 

Așa cum v-am spus, la terminarea studiilor universitare puteam să ne îndreptăm spre oricare dintre profesiile juridice. Sigur, era nevoie și de puțin noroc, în sensul că, pe lângă medie bună trebuiau să fie posturi la repartiție. Astăzi, tinerii care doresc să devină judecători sau procurori trebuie să treacă dificilul examen la Institutul Național al Magistraturii (INM). Numărul candidaților este foarte mare și modalitatea de examinare este testul grilă. Eu rămân la părerea că în domeniul dreptului cuvântul, modul în care argumentezi sunt relevante. Cunosc foarte multe cazuri de studenți foarte buni care au ratat intrarea la INM de câteva ori și au renunțat.

Nu cred că testul grilă este cea mai fericită soluție, ar trebui regândit cumva. Din câte știu, în Statele Unite toți absolvenții trebuie să profesesze mai întâi ca avocați, intră în Barou și, în funcție de legislația specifică a unui stat, după cinci, zece sau 15 ani pot ocupa posturi de judecători. Sunt situații când un reprezentant al Biroului Procurorului General sau al Curții Supreme pur și simplu invită un avocat după ce, în prealabil i-a urmărit activitatea profesională și conduita morală. Vorbim, așadar, despre timp, despre experiență acumulată.

În sistemul nostru, experiența este mai puțin luată în calcul. Foarte mulți studenți își doresc să devină judecători, dar e destul de dificil ca la 25 de ani să judeci cauze grave, în care viața, libertatea persoanei sunt valori esnțiale. Eu le recomand studenților să intre în sălile de judecată și în afara orelor de practică, să urmărească ce se întâmplă, să se imagineze în postura avocatului sau a procurorului ori a judecătorului și, cu toată onestitatea, să se auto-evalueze. Să vadă dacă sunt capabili să vorbească în fața unui public numeros, dacă au robustețea fizică și psihică necesare pentru aceste activități.

Am avut recent un seminar despre alegere și despre influențarea alegerii și mi-a amintit că, în primii ani după ce s-a renunțat la examenul de admitere la facultate, evaluarea se făcea pe baza dosarului de studii din liceu, a notelor de la BAC și a interviului. Câțiva ani, ca membru în comisiile de interviuri am avut foarte multe surprize. Tineri care îmi mărturiseau că Dreptul nu este alegerea lor ci a părinților (unii avocați, notari), care doreau să devină arhitecți sau…astronomi.

Foarte mulți părinți greșesc transferând propriile dorințe copiilor lor. În aceste situații, unii studenți abandonează după primul an. Pentru că vorbim, ca în multe alte profesii, despre vocație. Ca avocat trebuie să iubești oamenii, să fii empatic dar să nu te minți în privința șanselor de câștig într-o cauză și nici să nu minți clientul. Sunt lucruri care țin de onestitate dar și de deontologia profesională.

E adevărat, cea mai mare suferință în această profesie este să știi că din punct de vedere juridic ai făcut tot ce se putea face, că era o cauză care cu adevărat putea fi câștigată și ai pierdut-o. În prezent, există și instanțe europene supranaționale, apartenența noastră la Consiliul Europei și la Uniunea Europeană este un mare câștig.  

La Starsbourg cu colegii de stagiu (2000)

Avocatura, ca și celelalte profesii juridice, e o meserie de anduranță, e cronofagă și presupune decizii grele. Și, ca orice muncă, lasă urme adânci asupra omului care o practică. Am avut surpriza să revăd, la câțiva ani de la terminarea facultății, colegi și colege avocați, procurori sau judecători care erau foarte schimbați. E un domeniu în care se dă o luptă continuă și, ca în orice luptă, e nevoie de o armură.

Îmi place să cred că nu m-am schimbat foarte mult. Am lăsat mereu și loc pentru zâmbet în instanță. Și mi-am permis să aleg cauzele pe care să le apăr, în funcție de niște clienți (sigur, niște necunoscuți) care totuși îmi dădeau impresia că sunt de bună credință. În plus, am lăsat aspectele pecuniare pe locul secund. Adică nu mi-am dorit cu tot dinadinsul să am foarte multă clientelă. Aș fi avut posibilitatea, mai ales că erau mulți avocați cu experiență cu care aș fi putut colabora, care m-au apreciat de la început. Am refuzat constant, ceea ce mi-a conferit o totală independență profesională. Nici în avocatură, nici în învățământ n-am depins de cineva care să-mi deschidă ușile. Iar greșelile au fost ale mele și mi le-am asumat.  

Sigur, în avocatură lucrurile au început să devină mai grele după ʹ90 când s-au deschis larg porțile barourilor și numărul avocaților a crescut foarte mult. În prezent sunt peste o mie de avocați la Iași și a crescut și stresul și dificultatea de a avea clientela proprie. 

Când am plecat în America, mi-am pierdut clientela. Am rugat colegele să mă substituie în dosare, dar dosarele acelea s-au finalizat așa încât, când m-am întors am luat-o luat-o de la capăt, ca un începător. Cei mai mulți clienți proveneau dintre oamenii care, în căutarea unui avocat, asistau la dezbateri în sălile de judecată și comparau prestațiile avocaților. Deși pare greu de crezut, aceasta a fost singura mea sursă. În timp, am fost adoptată de orașul ăsta și de oamenii de aici pentru ceea ce sunt. Și pentru că nu am încercat niciodată să par altceva. 

Modelele

Nu am avut un singur model în viață, un personaj anume, cred că am luat câte ceva de la toți oamenii pe care i-am cunoscut dar și de la diverse personaje livrești. Iată, pentru mine, Regina Maria este o personalitate fascinantă. Câte lucruri a putut să facă, deși putea să aleagă să nu facă nimic, pentru că era Regină… 

Pe mătușa mea am prețuit-o pentru că citea și avea biblioteca aceea și n-a existat o zi să nu o văd cu o carte în mână. Și asta a devenit pentru mine a doua natură. Apoi sunt profesoarele mele despre care v-am povestit, pe care le-am admirat pentru modul în care se comportau, pentru felul în care vorbeau sau se îmbrăcau, pentru felul exemplar în care-și făceau meseria. La fel, am învățat multe lucruri de la profesorii din străinătate pe care i-am întâlnit. Așa încât, modelul este sub forma unui frumos puzzle uman.

——————————————————————————————————————–

Despre IAȘI

Însemnările unui nebun cu plăcinte și bragă

Iașiul mi-a plăcut dintotdeauna și nu l-am descoperit când am devenit studentă, ci mult mai devreme, pe la zece ani, când veneam la niște controale medicale cu unchiul meu. Îmi plăcea zona aceea de lângă ”Boltă” pe Lăpușneanu, unde erau plăcinte calde cu brânză și cu carne și încă se găsea bragă. Acela era locul nostru preferat, apoi ne plimbam pe Copou.

Când am venit la studii, eram extrem de fericită. Pe lângă faptul că era un oraș care îmi plăcea, mi se părea foarte romantic. Și era foarte  verde, cu foarte mulți copaci. Nu aveam spaima întâlnirii cu un oraș mare, necunoscut. Era încă liniștit, fără multe mașini și claxoane, cu o lume elegantă, ca și la Rădăuți de altfel.

La Rădăuți am avut cele mai frumoase experiențe interculturale. Aveam colegi, prieteni și vecini evrei, nemți și polonezi. Era extraordinar, ne vizitam, schimbam rețete. Și era eleganța aceea, cel puțin de duminică, când se făceau plimbările în centru, pe lângă hôtel de ville, cum spun francezii. Parte din lumea aceea am regăsit-o și în Iași, cel puțin pe Copou. Vedeam profesorii mergând pe jos spre universitate, fără mașini, eleganți și distinși.

La lansarea revistei Femeia modernă

Apoi am făcut ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, am mers la teatru. La Rădăuți ascultasem doar teatru radiofonic. ”Însemnările unui nebun”, a lui Nikolai Gogol, țin minte, a fost prima piesă pe care am văzut-o din lojă. Am fost cucerită pentru totdeauna. 

Peste ani, un prieten din Luxemburg care a venit și a vizitat orașul ne-a spus că simte că aici ar putea trăi.  Așa am simțit și eu atunci, că e orașul în care pot să trăiesc.

…Teatrul, fără de care nu aș putea trăi

Am mers foarte mult pe jos, am traversat orașul de sute de ori. Când locuiam în Tătărași schimbam traseele, îmi plăcea să văd și alte străzi, să descopăr case vechi.

Sigur că fața Iașului s-a schimbat și oamenii s-au schimbat. Între timp, inima orașului s-a mutat la Palas, Palatul Culturii este mai bine pus în valoare. Acum nu prea am timp să străbat orașul dar o fac cu plăcere de câte ori e posibil. Oricum, destinațiile constante rămân TeatruL, Filarmonica, lansările de carte, expozițiile și librăriile.

Problema traficului cred că începe să devină din ce în ce mai greu de gestionat, mai ales după ce s-au construit centrele rezidențiale care sunt adevărate orașe. Poluarea este o consecință. Aerul e din ce în ce mai viciat. Din primăvară până toamna târziu, toată lumea fuge spre Parcul Expoziției, spre Grădina Botanică, spre Parcul Copou pentru că, realmente, sunt gurile de oxigen ale orașului.

Sigur se pot face lucruri mult mai frumoase, mai multe parcări, dar și mai multe parcuri. Deja bulevardul Carol este un mare parc, drumul spre Grădina Botanică s-a transformat spectaculos în ultimii doi ani. Dar se poate și mai mult. Cred că orice primar, indiferent cine ar fi sau ce partid politic ar reprezinta, trebuie să meargă pe jos prin oraș, să vadă străzile, să se întâlnească cu oamenii, să culeagă laudele și criticile în mod nemijlocit.

Nu m-aș muta din Iași definitiv. Am avut posibilitatea și chiar invitația să lucrez și în străinătate, să rămân în SUA la universitate, să fac doctorat acolo (ceea ce ar fi însemnat, probabil, o carieră academică). Dar mi se părea foarte departe. Ar fi fost frumos, fără îndoială, dar… Toate amintirile mele sunt practic aici, la Iași. În afară de casa mea de acolo, din colțul Rădăuțiului unde am stat primii 14 ani, de peste 30 de ani Iașul înseamnă acasă. Aici am dus-o de mână pe fetița mea la clasa de pian de la Palatul Copiilor și apoi la școală în prima zi. Aici am avut marile examene ale vieții.

Patru femei, patru destine, o singura familie. Sărbătorind-o pe mama.

Și aici este Teatrul, fără de care nu aș putea trăi. Am mai mărturisit cândva, la o emisiune televizată, că am văzut toate spectacolele de teatru din ultimii 30 de ani, absolut tot ce s-a jucat în fiecare stagiune. I-am aplaudat, pe rând, pe toți actorii ieșeni de ieri și de azi. Probabil, am rămas copilul de acolo, din podul luminos, care călătorește în continuare într-o lume imaginară.

Ieșenii și bucovinenii

Ajunsă în Iași, am sesizat diferențe între ieșeni și bucovineni. Pentru aceștia din urmă, era evidentă influența Imperiului. Când am început să vizitez Europa, am înțeles de ce bunicii obișnuiau să adauge zahăr în salata de legume, am remarcat de unde ne vin niște rețete, de pildă plăcințelele acelea savuroase din cartofi, cărora le spuneam tocinei…  Le-am redescoperit la Luxemburg, în Grand Place, unde, de două ori pe săptămână se pot pune la prăjit în fața oricărui nostalgic. Acum, evident, în această lume globalizată s-au estompat diferențele.

Cert este că locuitorii din ”dulcele târg” au păstrat ceva din amprenta boierilor de altădată.

În memoria lui Vespasian Pella

Vorbind despre ieșeni și despre nevoia de a ne cunoaște înaintașii, în 2015 am fondat, împreună cu câțiva colegi inimoși, Asociația academică ”Vespasian V. Pella”.

Deși a fost unul dintre cei mai mari juriști români, în studenție nu ni s-a vorbit despre el. L-am descoperit mai târziu, evocat de autori francezi și americani. Am aflat că a locuit în Iași între 1909 și 1935, că a făcut studii la Liceul Național, apoi la Facultatea de Drept unde a fost și profesor. Ca diplomat, a fost cel care a propus (în 1925) înființarea Curții Penale Internaționale, care astăzi funcționează la Haga. Din păcate, această personalitate nu este cunoscută de ieșeni, în general, și de juriști, în special. A murit în exil, la New York.

Am considerat că este o datorie să-i recuperăm memoria și să-i facem cunoscute meritele, așa încât am creat asociația. Vreme de câțiva ani am cercetat arhivele din Iași, din țară și din Europa și am căutat să reconstituim traseul său profesional. Așa am reușit să publicăm o primă monografie, să traducem o parte din opera sa (scrisă în mare parte în franceză). Practic, nu reconstituim doar o viață, reconstituim o epocă. Pella fost coleg de liceu cu Mihai Ralea, a fost prieten cu Titulescu.

Cercetările ne fac să descoperim și povești ale unora dintre contemporanii săi, legăturile dintre ei, influențele politice, jocul destinului. E o fascinantă muncă de cercetare. Sunt informații despre Pella care apar pe neașteptate, printre rânduri, în volume biografice. De pildă, nu știam aproape nimic despre mama lui când, răsfoind o monografie despre teatru scrisă prin anii ʹ50 de un autor al cărui nume îmi era complet necunoscut, am aflat despre seratele din casa familiei. Pe la 1900, doamna Pella, care era absolventă de drept și de filozofie, invita liceeni și organiza saloane literare, după moda reginelor. Sunt foarte importante și jurnalele pentru că pot conține consemnări care nu se mai poți găsi nici în arhive, nici în alte documente.

Cred că avem încă foarte mult de învățat din istoria extraordinar de bogată a Iașului.

Din ce mi-a povestit mama, când m-am născut erau minus 33 de grade afară. Locuiau într-un sat la 10 km de Întorsura Buzăului și au dus-o cu sania cu cal la spital să nască. Și-mi povestea că avea și calul nu știu câte pături pe el ca să nu înghețe de frig.

Așadar, m-am născut la Întorsura Buzăului, județul Covasna. Tata este de-acolo, mama este ieșeancă. Tata lucra la Tractorul în Brașov și pleca în vacanțe prin sindicat, cum era atunci, și a ajuns și la Slănic unde lucra mama, că acolo primise repartiție de la școala tehnică sanitară.

S-au cunoscut la dans, tata era un mare dansator și un mare petrecăreț. Mi-amintesc că ne arăta când eram adolescenți fotografii din tinerețea lui în Brașov din tot felul de restaurante. Era foarte atent, se îmbrăca foarte elegant. La vremea lui era toată povestea aia cu Beatles și era o efervescență printre tineri.

După ce s-au cunoscut și s-au plăcut, s-au mutat la Întorsură. Dar tata avea ceva probleme cu plămânii și doctorii i-au recomandat un climat ceva mai uscat și când aveam trei luni s-au mutat în Iași, de unde era mama.

Cu mama si fratele meu în 1978

În Iași mama a venit cu transfer la Spitalul Militar, locuiau în chirie și pe mine m-au lăsat la țară la Comarna, la bunicul matern. Am stat acolo până pe la vreo trei ani jumate. Îmi povestea tataia, Dumnezeu să-l ierte, cum mă lua cu el peste tot, la muncă. Era ceva responsabil pe la CAP și umbla pe dealuri să supravegheze oamenii, să-i ponteze, cum era pe-atunci. Era foarte sfătos. Îmi povestea când venea mama în week-end să mă vadă și îi ceream bomboane și-i spuneam ”dacă nu aduci bomboane, să nu mai vii”.

Am avut o copilărie out-door, așa, în aer liber, bucolică, pe dealuri, cu fructe. Și mi-amintesc că oamenii mă plăceau foarte tare și aveau grijă de mine. Cum se spune, ai nevoie de un sat ca să crești un copil și cam așa s-a întâmplat și cu mine.

După ce au reușit ai mei să cumpere un apartament undeva pe Șoseaua Națională, ceea ce era foarte ciudat pentru că nu prea existau proprietăți, ne-am mutat cu toții acolo. Eram cam ca la țară acolo, erau puține blocuri dincolo de Bahlui. Pe Soșeaua Națională noi jucam fotbal, nu treceau mașini, iar la grădiniță mergeam cu fratele meu singuri, nu ne ducea nimeni. Generația cu cheie la gât. Așteptam să merg la școală, pentru că jucam fotbal și abia așteptam să mă întâlnesc cu colegii.

Eram o generație foarte numeroasă, decrețeii. Eram vreo 13 clase. O nebunie. Și pentru că nu mai aveam loc, o parte aveam orele după amiază. Țin minte că jucam prinsa pe bănci și la un moment dat am călcat pe lângă o bancă, am căzut și mi-am spart arcada de un colț de bancă. M-am dus acasă, stăteam la două minute de școală, plin de sânge. M-au dus ai mei la spital și m-au cusut, dar nu-mi aduc aminte să mă fi durut și nici nu eram speriat, mi-am dat seama că era ceva grav mai mult din reacția părinților mei.

Pe la 4-5 ani

Am mai avut un eveniment din ăsta cu un vecin care cosmetiza un gard viu din jurul blocului. Noi jucam prinsa pe-acolo și nu știu de ce era deranjat de chestia asta și se tot lua de noi, să plecăm de-acolo. Dar noi nu-l băgam în seamă. Și cum treceam la un moment dat prin spatele lui, nu știu cum s-a întors și a dat cu foarfeca de tuns gardul în mine și m-a tăiat pe interiorul coapsei. Norocul meu a fost cu nu mi-a atins nicio venă sau arteră. Nici acum nu știu dacă a făcut-o intenționat sau a fost din greșeală, dar mi s-a părut un exemplu de violență gratuită.

Când eram într-a doua, a venit în clasă la noi un tip care recruta copii ca să facă un cerc de balet în școală. Și am ridicat și eu mâna că vreau. Eu mă uitam tot timpul la balet la televizor când se dădea sâmbăta, îmi plăcea foarte tare, eram fascinat. Era singurul moment în care stăteam lipit de televizor. Și mama a zis ok.

Eram doar doi băieți și un cârd de fete. Nu-mi mai amintesc ce-am făcut efectiv acolo, ideea este că, stârnit deja, am ajuns apoi la Casa Pionierilor și m-am înscris la cercul de balet. Era acolo o sală de balet adevărată și un prof de formație balerin. Îmi plăcea foarte tare, eram foarte încântat.

Nu am precedente artistice în familie, dar ce pot să spun e că ai mei sunt foarte buni dansatori. Lui tăică-meu îi plăcea foarte mult să danseze, la orice nuntă, la orice petrecere pe unde mergea. Altă explicație nu am de unde vine pasiunea mea pentru balet, a fost pur și simplu fascinația mea față de ceea ce vedeam la televizor.

Dar tot timpul am jonglat între balet și fotbal, între aceste două pasiuni și moduri de a-mi manifesta energia fizică, așa că în clasa a treia, când se făcuse clasă de fotbal și jucam deja în echipa școlii, am zis că nu mai vreau la balet. Eram în generație cu Adi Dobre, coleg de clasă, care avea să ajungă atacant la Poli și eram foarte încântat. Și am zis, gata, fac fotbal.

Cu frate-miu Ovidiu și părinții la aniversarea a 15 ani de căsătorie (Iași)

Am avut noroc că părinții tot timpul au zis, ok, e alegerea ta. Ei bine, îmi amintesc foarte clar că chiar dacă jucam fotbal, ori de câte ori era balet la televizor, eu, gaga. Dar cu o oarecare nostalgie, cu un soi de a tânji, cu un soi de suferință. Mama a observat asta și mă tot înghiontea: nu vrei să mergi din nou la balet? Dar eu sunt destul de încăpățânat, nu prea îmi spui mie ce să fac. Și atunci a vorbit cu frate-meu, au complotat și a venit frate-meu la mine și m-a făcut cu capul, că, hai că vreau și eu, că hai împreună și am ajuns iar în sala de balet.

Apoi, fiind un pic mai mare, am început să investesc mai multă prezență în dans și, la un moment dat, proful de-acolo îi spune mamei, doamnă, băiatul e foarte talentat, are abilități naturale pentru asta și vă recomand să-l înscrieți la școala de balet. Era la liceul de artă o secție de coregrafie, dar doar la Cluj și la București și erau locuri foarte puține. Și am zis, da, mergem, nu știam eu ce-i aia să stai la cămin. Aveam 10 ani, se intra din clasa a patra. Sau dintr-a cincea, așa cum am făcut eu.

Tata are un nepot, Adrian Petrescu, care acum e unul dintre cei mai buni oboiști ai României, a făcut Conservatorul la Iași și a stat o vreme la noi. Și unul dintre colegii lui de generație era la Filarmonica din Cluj și a vorbit cu el și s-a ocupat el de înscrierea mea la examenul de admitere. Noi eram la Întorsura în vara aia, în vacanță, și îmi amintesc că am plecat eu cu mama de-acolo ca să dau examen, ca apoi să facem joncțiunea cu tata și cu frate-meu la Băile Felix.

Ăia de la Cluj aveau o infrastructură dedicată pentru asta, și încă o mai au, este o clădire acolo cu trei sau patru etaje numai cu săli de balet. E la nivelul multor țări din vest. La vremea aceea examenul avea două probe, una îți testa urechea muzicală cu o baterie cu mai multe ritmuri pe care trebuia să le reproduci și una la bară care îți testa flexibilitatea, atitudinea, spatele, chestii de natură fizică și motorie care să-ți verifice potențialul. Când s-au afișat rezultatele eram foarte fericit că eram al nouălea pe listă și mi-amintesc că mama a început să plângă, probabil că și-a dat atunci seama ce înseamnă că-i pleacă copilul de acasă.

Mi-a fost foarte greu la început în cămin, cel puțin în primul an. Mi-era dor de casă, eram speriat. Era un mediu destul de dur în cămin, eram mulți copii în dormitor, vreo 25-30, cu o sobă cu gaz în mijloc, cu băile afară,  într-o clădire veche în centrul Clujului cu camere înalte. În primul an mai mârâiam că vreau acasă, dar taică-meu nu, tu ai vrut acolo, acolo stai, nu te-am trimis eu, vezi cum faci, nu discutăm.

Acasă, în camera mea și a lui frate-meu(Iași, circa 1984-1985)

Ușor ușor m-am adaptat, cu focus pe pasiune și pe ce ai de făcut. Dar mai jucam și fotbal, făceam mingi din ciorapi pentru că jucam în sală și să nu spargem oglinzile. Am stat acolo până într-a doișpea. Veneam acasă doar în vacanță, cu trenul, în picioare de cele mai multe ori.

De balet trebuie să te apuci de mic. Am văzut care s-au apucat și de pe la 14 ani, dar trebuie să ai niște abilități fizice extraordinare ca să reușești. Sunt foști gimnaști, de gimnastică ritmică, care au început de la 14 ani. Corpul trebuie să fie format într-un anumit fel, musculatura, totul și asta se poate doar de la vârste mici. Eu sunt foarte bine în corpul meu, în general, din punct de vedere fizic, tocmai datorită dansului. Îmi controlez fiecare mușchi, sunt în armonie.

Practicarea baletului este foarte riguroasă și disciplinată, oricând ești pasibil de un accident. Au fost multe cazuri. Eu am pățit odată când lucram în Germania într-o companie cu un program destul de intens și după câteva luni de rutină, nu mă mai concentram la o săritură extrem de simplă și era să-mi rup glezna. Se întîmplă în poze, în arabesc, care-i o poziție clasică în balet, dacă se mișcă și nu respectă cerințele pozei. Am avut cazuri de colegi cu clavicula sărită. Cu partenera trebuie să fi într-o sincronizare perfectă, fină în toate detaliile și să lași toate problemele pe care le ai, când ai intrat în sala de balet, s-au terminat.

Baletul este scris și poate fi povestit, orice spectacol poate fi povestit, pentru că fiecare mișcare are o denumire. Din secolul 15, de la curtea regelui Louis al IV lea, Regele Soare, de când a apărut baletul în mod organizat, orice mișcare a primit un nume.

Spectacol de magie, dresaj și dans, Wintergarten, Phantasialand, Bruhl, Germania (1994)

M-am lovit de prejudecăți, știam care-i cultura masculină în România în raport cu deviații, cu lucrurile astea. Dar noi ne făcusem o rețea foarte bună de prieteni în Cluj, în sensul că ne știam cu toții, și cu golanii și cu copiii de securiști cu bani și cu ăia de milițieni sau din organelle de partid. Eram foarte bine conectați pentru că toți vroiau să se lipească de balerine. Dar fetele noastre le dădeau cu flit instant și atunci noi eram pentru ei ca o poartă de intrare la ele. Și noi profitam de asta, evident.

După ce am terminat liceul am venit la Iași, am dat audiție și am intrat în corpul de balet al Operei Române de aici. Dar am colaborat și cu Opera din Cluj încă din liceu, ca elevi ne luau să dansam în spectacole mari.

Dar după ce am ajuns la Iași la Operă, am plecat în armată, la București, în Pantelimon, într-o unitate de aprovizionare și transport. Dar, cum se întâmpla la vremea respectivă, ansamblurile armatei știind că au balerini absolvenți, veneau și făceau formalitățile și îi transferau pe perioada armatei să danseze pentru ele. Așa că, după patru luni, am fost recrutat pentru ansamblul de la Cluj. Apoi, în 1989, m-au lăsat la vatră și am revenit la Iași.

Revoluția a venit la timp pentru mine.

Lumea asta a balerinilor e foarte mică, ne știm unii pe alții, am fost colegi de școală, păstrăm legături, ne tragem unii pe alții. Așa că, un coleg de-al meu mai mare, solist, a plecat la Sarajevo, la Operă, și ne-a zis, băi, băieți, haideți că ăștia caută balerini și vă pregătesc o audiție.

Am ajuns acolo în septembrie 1990, cu trenul, a fost prima mea ieșire din țară. Eu știam engleză, am o apetență pentru limbi străine, vorbesc vreo șapte, învăț foarte ușor și asta m-a ajutat să mă descurc și pe drum și acolo. Am ajuns deci la Sarajevo unde ne-au primit cu brațele deschise, pentru că ei nu aveau tradiție, nu aveau școli. Și acum în toate operele din fosta Iugoslavie predomină balerinii români, ruși sau ucrainieni. Eram plătiți mult mai bine ca aici, în România. A fost excepțional, dacă nu venea războiul și acum eram acolo, nu mai plecam.

Aveam o viață excepțională la Sarajevo, spectacole valoroase, profesional a fost o experiență foarte bună. Am dansat și balet clasic și contemporan, experimentau foarte mult, aduceau coregrafi.

În general, în balet nu dansezi mai mult de 3-5 minute odată, dar acolo am dansat prima dată Bolero-ul, care are 28 de minute. Dansezi încontinuu 28 de minute. N-o să uit niciodată experința aia, felul în care mă făcea să mă simt acel spectacol, extaz, pot să spun, aproape de orgasm. Excepțional, cumva transcenzi, dansezi intens și începe să apară acidul lactic în musculatură și toate lucrurile astea care se petrec în corpul tău, plus muzica, luminile, ai senzația de decorporalizare. Mi-amintesc de finalul spectacolului, în vestiar, de sentimentul ăla de sfârșeală în care-ți zici, băi, dacă mor acuma, e ok. E sentimentul ăla că ai trecut Rubiconul, e foarte greu de descris în cuvinte. Pentru genul ăsta de experiență a meritat toată munca din spate.

La un spectacol TV la WDR în Koln, 1994

Aveam și o viață socială foarte faină acolo. Eu sunt un tip foarte social, am învățat foarte repede limba, mă străduiam să ies în oraș cu colegii tot timpul. Aveam o micro-comunitate, aveam baruri, discoteci unde mergeam cu prietenii, adoptasem cultura locală, mâncarea îmi plăcea foarte mult, felul în care arăta orașul, combinația dintre nou și vechi. Aveau și bazele sportive de la olimpiada de iarnă. În orașul vechi este o piață unde este o geamie, o biserică catolică și una ortodoxă și când începeau să bată alea, să cânte toate, descopereai că sună armonic.

Dar în 1992 a început războiul acolo. Am stat într-un beci șase zile. Mă uit acum cu câtă lejeritate se vorbește despre războiul din Ucraina, cât de războinici sunt unii, dar puțin știu ce înseamnă să treci prin așa ceva.

La început au zis slovenii că se rup de Iugolsvaia, au sărit ăștia, s-au bumbăcit un pic și s-a terminat repede. Apoi au venit croații și au zis că ies și ei, dar în Croația a fost nasol, cu toate nenoricirile alea, pe zona de est, la Vukovar.

În Sarajevo, eu aveam prieteni sârbi, croați, musulmani, albanezi și discutam lucrurile astea, ei erau prieteni foarte buni între ei. Dar totul a fost alimentat politic, bazat ca și în pandemie acum, pe teroare, pe frică, pe stârnit unii împotriva celorlalți. Și mai ales la țară, unde erau cei mai săraci și mai ușor de speriat.

Dar toți îmi spuneau, aici n-o să se întâmple, lumea-i amestecată, e ok, n-are cum. Dar tot timpul uit și de fiecare dată îmi amintesc de ce spunea Primo Levi, că nazismul și atrocitățile alea au fost făcute de niște funcționari care n-au vrut să greșească și că erau mirați că nu știau de ce-i urăște lumea, că ei n-au făcut decât să urmeze niște ordine. Adică natura umană e extrem de primară în esență și nu știi niciodată cum se manifestă, cel puțin atunci când acționează în grupuri, când ne ascundem unul în spatele celuilalt.

Bun, și se spunea, ok, se hârâie ăștia puțin dar o să negocieze. Și, mi-amintesc, în aprilie 1992, erau deja atroctăți în Vukovar, în estul Croației și era tot timpul viziunea asta politică a lui Miloșevici și a lui Tudjman, ăsta cu Croația Mare, Miloșevici cu Serbia mare.

Și, în aprilie 92, în cartierul vechi din Sarajevo, era o nuntă sârbească sau musulmană, nu mai rețin exact, la care a avut loc un act terorist, cu împușcat în mulțime. A fost, evident, o provocare, o făcătură, un pretext, asta a fost senzația mea fiind acolo. Sarajevo e într-o vale, cam ca Brașovul, iar în jur erau sate și politicienii îi speriau pe cei de la țară că o să vină ”ăștia”, adică ceilalți de altă etnie, să-i omoare noaptea, satele fiind destul de eterogene. Și le dădeau arme și a început nebunia.

Se trăgea în oraș noaptea, din munți și ne-am băgat într-un beci, ne-am făcut bagajele, am încărcat mașinile, dar nu puteam să ieșim din oraș. Se pusese deja interdicție de circulație în oraș după ora 10, te împușca dacă te prindea pe stradă. Bosniacii sunt foarte hâtrii, caterincoși și apăruse deja un banc. Cică erau doi polițiști pe stradă, undeva în centru, era zece fără zece și pe partea cealaltă trecea unul și unul dintre polițiști ia arma și-l împușcă pe ăla. Și colegul îl întreabă, mirat, dar de ce l-ai împușcat, e zece fără zece? La care celălalt zice, ăla mi-e vecin, n-ajunge până la zece acasă. Kusturița și Bregovici sunt de acolo. Chiar aveau o crâșmă unde veneau, în centru, dar n-aveai nicio șansă acolo s-o faci pe vedeta. Acolo erau doar Goran și Emil, servus, ce mai faci, hai să bem o bere, nu veneau ei pe covorul roșu.

Noi eram foarte speriați și aveam foarte puține speranțe că reușim să plecăm. Unde locuiam, peste stradă, aveam o prietenă actriță la Teatrul Tineretului și era ziua ei de naștere. Și ne-a zis, haideți până la mine să bem ceva. Zic, Tania, ești nebună, e noapte, ăștia ne împușcă. Dar ne-am dus până la urmă, am traversat străduța în fugă, am urcat la ea. Și eram la ea în living când bubuie o grenadă de la un AG în curtea interioară a blocului, trasă de pe munte, de vizavi. Norocul nostru că nu eram în dormitor sau bucătărie, că acolo s-au spart geamurile de la șoc și s-a făcut praf totul. Mi-amintesc că Tania se enervase foarte tare că i-au distrus și tortul la care muncise. Ne-am cărat imediat de-acolo.

Am vorbit cu contactele din oraș și ne-au zis, vedeți că poimâine dimineață între orele șase și opt nu se trage pe traseul ăsta. Și am ieșit către Zenița, eram cu mașinile încărcate de dirijori, coriști, balerini, instrumentiști români care lucrau acolo. Eram vreo patru-cinci mașini. Am avut o mulțime de opriri și de probleme pe drum. Toți erau înarmați, cum intrai într-un sat, te opreau să te verifice. Norocul nostru a fost că România recunoscuse independența Bosniei, cu sârbii nu aveam probleme.

Granița naturală a Bosniei este formată din râuri și pe măsură ce ne apropiam de un pod, a bubuit și ăla. Rămăsese doar podul de cale ferată și au pus niște traverse pe el ca să putem traversa, dar era un codălău! Ne gândeam, poate reușim să trecem până nu bubuie. Am reușit, am trecut și ne- am oprit la Novi Sad, în Serbia, unde am rămas peste noapte. Mai erau 60 de km până la graniță și a doua zi am intrat în România, la Timișoara

Multă vreme după asta, cum auzeam o portieră trântită mai tare, intram în panică, aveam senzația că bubuie ceva. Încă mai trebuie să fac terapie. Pentru că, oricât de multe filme vezi, și eu am făcut și armata, am tras cu arma, cu kalașnikov, cu pistolul, știu ce înseamnă, dar sună complet diferit în situații de conflict. Când știi că poți să mori, ai altă percepție asupra semnificației sunetului.

Eu înțeleg că trebuie să te aperi, nu poți să stai capră când te atacă cineva, dar dacă te uiți în istorie, în general, în războaie au plătit cei mici, oamenii de rând, niciodată cei care au pornit războiul. Și în momentul în care a început războiul, deja e prea târziu. Problema e cum să faci să nu se întâmple acest prea târziu.

În istoria omenirii s-au întâmplat niște progrese tehnologice foarte mari datorită războiului, o să se întâmple și la noi cu războiul din Ucraina. Anumite lucruri se vor accelera și noi o să beneficiem aici de toată reconstrucția Ucrainei, mărfurile vor trece pe aici. Dar e un preț mult prea mare și tot timpul mă gândesc că sunt foarte mulți oameni inteligenți sau care ar fi făcut sau ar fi descoperit ceva în beneficiul omenirii dintre cei care au murit sau mor în conflict, de cele mai multe ori gratuit

Trauma mea s-a mai atenuat între timp, dar următoarele șase luni după ce m-am întors a fost groaznic. Orice zgomot un pic mai puternic mă speria foarte tare

M-am întors în Iași și apoi am plecat în vest. Nu m-am mai angajat la operă, dar am avut audiții, am mai dansat vreo doi ani acolo, am fost și intr-un turneu. Și după aia am plecat în Germania, tot ca balerin. Am prins un contract într-o companie care avea spectacole la un parc de distracție de lângă Koln și una dintre atracții era un spectacol de dans, magie și chestii de genul ăsta. Nu era balet neapărat, un fel de jazz-dans.

Cu Marco Masini, la un show TV în Germania (cca 1995)

Eu am o minte curioasă și, pentru că la un moment dat apare plictiseala, tot timpul am încercat să îmi expun corpul la tot felul de stimuli. Și am dansat și dansuri populare și jazz și tot ce am reușit să prind. Și stiluri mai libere care se bazează mult pe improvizație, stiluri mai contemporane legate de stradă și cumva am făcut conștient aceste alegeri. Adică nu mă vedeam făcând doar balet. Asta m-a îmbogățit ca persoană, cumva, pentru că am cunoscut lume diversă, am dansat în culturi diverse, cu oameni din țări diferite și oriunde mergeam aveam sentimentul ăsta de apartenență la o micro comunitate.

În Germania, eram înainte de epoca asta a migrației accelerate, structura socială acolo era complet diferită, era mai așezată pe vechile dinamici și în toate cartierele în care am locuit era câte o micro comunitate, ori în jurul unui mic restaurant grecesc, ori a unui bar din cartier unde ne întâlneam toți și socializam. Asta îți dă un sentiment foarte fain de siguranță, de familiaritate. Noi încă suntem departe de asta.

Acolo am văzut pentru prima oară cartiere cu cămine cu copii pe stradă pe unde nu puteai să treci cu mașina cu mai mult de 20 de km pe oră, cartiere din astea liniștite, pe o lume așezată. După asta tânjeam de fiecare dată când mă întorceam în România. M-am întors pentru că simțeam cumva că aici e de construit, că aș putea ajuta să creez contexte ca să funcționeze lucrurile ca acolo.

Îmi amintesc odată, era înainte de a intra în Uniunea Europeană și vizele de lucru erau pe șase luni și îmi expiră viza și trebuia să mi-o prelungesc. Și îmi zice de la companie, te duci mâine la primărie să îți prelungească viza. Zic ok, îmi iau liber atunci. Și ei îmi zic, pentru ce să îți iei liber, te duci dimineața, rezolvi problema și te întorci la muncă. Și ce îmi trebuie? Păi contractul și pașaportul, atât.

Și mă duc la primăria orășelului unde eram, la 8:00 dimineață am fost acolo. Eram așteptat, bună dimineața, am venit să îmi prelungesc viza de lucru. Le-am dat pașaportul și contractul și mi-a zis doamna de acolo, mâine vii să îți iei viza. Am ieșit din biroul femeii și primul meu gând a fost, să vezi ce perverși sunt nemții ăștia, să vezi ce îmi face asta mâine, nu putea să îmi zică acum. Mâine o să mă trimită după alte acte, o să îmi ceară analize. Și am plecat de acolo cu un gust, așa.

A doua zi dimineață, doamna era acolo, s-a bucurat că m-a văzut, mi-a dat pașaportul și mi-a zis la revedere, asta e tot. Și eu eram un pic șocat și doamna m-a întrebat: ce-i cu dumneavoastră? Și atunci i-am zis, dar eu nu sunt obișnuit cu așa ceva. M-a întrebat de unde, zic, sunt din România și ea a zis, nu știu cum e la voi, dar eu aici sunt plătită să vă rezolv problemele, pentru ca dumneavoastră să puteți munci. Că eu din asta sunt plătită și rolul meu este să nu vă încurc ci, dimpotrivă, să vă facilitez accesul la muncă, la ce aveți dumneavoastră de făcut. Și tot felul de interacțiuni de genul ăsta și pe la bănci și pe la alte instituții te pun pe gânduri. Uite, se poate și altfel. Și am zis că dacă e ceva de schimbat în bine și în profunzime, asta e în România, aici poți să îmi las amprenta cumva.

Cumulat, am stat vreo șase ani afară, și în Marea Britanie și în Italia și pe unde mai aveam contracte. Am călătorit mult, asta a fost până prin 1998. Mă puteam întoarce la operă oricând, dar am zis, nu mai vreau,  nu în condițiile astea și am început să caut proiecte private.

În Germania cunoscusem la un moment dat niște americani și unul dintre ei avea un laptop și am văzut reclame și l-am întrebat, cum se fac astea. Și a început să îmi dea cărți și am zis, asta este o chestie care îmi sună foarte interesant, e un domeniu de graniță, și psihologie și comunicare și persuasiune.

M-a stârnit foarte tare zona asta de comunicare publică și am văzut la un moment dat în Ziarul de Iași o pagină de reclame dedicată agențiilor de publicitate și pe jumătate din ea era ceva ce m-a stârnit, nu mai văzusem așa ceva în România până atunci. Era desenată o oală sub presiune și dedesubt era scris: Good ideas come under pressure. Și dedesubt era logoul Agency One și o adresă de contact. Și le-am trimis o scrisoare scrisă de mână, că nu era atunci nici cu email, nici cu internet sau calculator și le-am scris despre experiența mea, ce am făcut și că mi-ar plăcea  domeniul și că aș putea contribui într-un fel sau altul și dacă am putea să ne vedem. M-au sunat și au zis, hai să ne vedem. Și așa am început cariera în publicitate.

Și am început să scriu, să fac copywriting. Am luat-o de la zero, nu aveam niciun fel de experiență în publicitate. Avea Vali Tătar, fondatorul agenției, o carte foarte faină, eu îi spuneam Biblia publicității, în care îți explica tot procesul, cu ilustrații, tipic american, excepțională. Și am buchisit cartea aia… Eu sunt foarte curios de felul meu, i-am spus și lui fiică-mea, prima mea carte a fost un atlas geografic. Și apoi am ajuns să colaborez cu Marius Ursachi la Grapefruit Design, apăruse internetul, era pe marketing digital deja.

Cu Georgiana Dragomir la aniversarea a 20 de ani de Grapefruit

În 2010, am dat pe facebook peste un anunț sau peste o pagină, nu mai știu ce era. În fine, era vorba de o inițiativă, Salvați Centrul Vechi, ceva de genul ăsta. Și am aderat la chestia aia, m-a stârnit foarte tare ideea asta pentru că se cala pe dorința mea de a mă implica în comunitate. Și s-a făcut destul de multă vâlvă, a stârnit interesul cauza respectivă, dar doar pe facebook.

Apoi, la scurt timp, cred că de la Iulian Boia, care era la AIESEC, aflu că se caută un grup de inițiativă pentru înființarea unei fundații comunitare la Iași, finanțată de cei de la Asociația Fundațiilor Comunitare din Cluj. Și, pac, m-am înscris. Nu cunoșteam pe niciunul dintre cei de-acolo, era Alexandrina Dingă, Iulian Boia și nu mai țin minte cine. Eram cinci persoane și am aplicat la proiect. Ne-am răspuns cei de la Cluj, sunteți eligibili, hai să ne cunoaștem. Au venit ei în Iași, Camelia, Nicu Scoruș care era din Iași dar lucra pentru ei și ne-am întâlnit la Centrul Cultural Francez. Ne-am cunoscut și au zis, ok, aplicați și vă invităm la Brașov, la o întâlnire cu toate grupurile de inițiativă ca să învățați ce înseamnă asta, ce presupune procesul.

Trebuia să facem o fundație, să strângem fonduri din comunitate. Ca să faci o fundație pe vremea aia îți trebuiau vreo 70 000 de lei, ei puneau jumate, noi trebuia să strângem cealaltă jumătate. Că asta era ideea, trebuia să fie grass-roots, de la firul ierbii, să fie motivația comunității. Am fost la Brașov, a fost foarte bine, ne-am întors și am zis că, gata, noi în șase luni avem făcută fundația. A durat doi ani.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Era foarte greu de explicat oamenilor. Modelul de ONG care exista până atunci era așa: am un ONG, fac un proiect, obțin o sponsorizare, uite, asta am făcut de banii tăi, mulțumim, la revedere. Ei bine, modelul Fundației Comunitare e invers, funcționează ca un broker de cauze, în sensul că fundația identifică niște cauze și zice, care sunt interesele tale, ce vrei să rezolvi tu în comunitate? Uite, facem matching, ne unim forțele și noi distribuim banii către cauzele pe care vrei tu să le susții.

Fundația era intermediar între nevoi, cauze și cei care vor să le susțină, finanțatorii, cei care au resursele. În plus, Fundația te ajută să-ți faci propria ta fundație, dacă vrei, fără să mai treci prin birocrație, ca un fond pe care-l numești cum vrei, în care aduni bani, de la tine, de la prieteni, de la cei care vor să sprijine o cauză. Iar Fundația îți oferă toată infrastructura asta, de transparență, de monitorizare a fiecărui bănuț, de promovare, te duce să vizitezi toate proiectele implementate ca să vezi progresul, condiția beneficiarului, șamd. Așa funcționează și acum.

În cele din urmă am făcut și o Gală, Adriana Gheorghescu reușise să obțină o sponsorizare, prin niște prieteni, de la Eon. Apoi am mai făcut o gală la Select ca să motivăm oamenii pentru un Fond de Burse pentru copii talentați, dar fără resurse și am reușit să strângem vreo 11 000 de lei. Și așa am reușit să facem banii ca să înființăm Fundația. În mai 2012 am ieșit din biroul judecătorului cu actele. Eu am fost acolo director executiv, președinte al boardului vreo trei ani, în total am fost implicat vreo patru ani.

Cu prietenii din Fundatia Comunitara Iași, la lansarea Fondului de burse ediția 2022-2023

Unul dintre copiii care au primit burse, terminase între timp liceul, era student și a venit la Swimathon, care e un eveniment de strângere de fonduri, și a înotat ca să strângă bani pentru altă bursă, pentru alt elev. Mie mi se pare asta ceva excepțional, a fost un payback, ăsta e comportamentul pe care mi-l doresc în Iași, în următoarea sută de ani, să întorci înapoi altora, ceea ce ai primit. Și lucrurile astea se pot întâmpla fără să mai așteptăm să vină cineva să ni le rezolve. Și oamenii fac asta dacă le creezi contextul și dacă există transparență. Fundația Comunitară are raport anual din care afli ce s-a făcut cu fiecare leuț.

La Fundație am făcut voluntariat, în timpul liber, nu eram plătit. Eu făceam marketing pentru o companie de IT, am făcut și consultanță de business multă vreme, am avut și inițiative private. Motivația mea la Fundație era să las ceva moștenire, să pot să-i spun copilei că, uite, m-am străduit să las o lume mai bună pentru tine, mai bună decât atunci când ai venit pe lume. Până la urmă și ea a devenit donator, soția mea la fel, a strâns bani prin intermediul proiectelor Fundației.

Am ieșit din Fundație când m-am implicat în politică, în 2016, pentru că era incompatibil cu statutul fundației. Am zis atunci că în politică o să pot să accelerez schimbarea, atunci a fost contextul de ofertă. Apăruse Pentru Iași, cu Andrei Postolache, cu oameni cu viziune similară cu a mea. Nu aveam cine știe ce așteptări, eu lucrasem în două campanii electorale pentru Nichita, ca furnizor de servicii de publicitate și știam foarte bine ce înseamnă și cum se petrec lucrurile.

Ce nu mă gândeam, în naivitatea mea, poate și a celorlalți, era că o să fie o opoziție așa acerbă împotriva unei inițiative absolut noi. Noi am ratat intrarea în Consiliul Local, tocmai pentru că au fost întârziate formalitățile juridice de înființare a partidului din cauza PNL-ului. Și din cauza asta, am candidat ca independenți fiecare și n-a reușit să intre decât Andrei. Altfel, am fi avut vreo patru sau cinci consilieri locali și alta ar fi fost istoria Iașului.

Atunci mi-am dat seama că, structural, n-aș fi reușit să trăiesc cu mine, să adopt genul ăsta de compromis. Apoi au venit alegerile generale și eram încă în partid când a fost Cosette Chichirău invitată și apoi, după ce a intrat în Parlament, m-a invitat ea în USR. Ne-am întâlnit de câteva ori, că să facem și să dregem, dar când am văzut ce se întâmplă în USR, am zis, asta nu-i politică, e fix ce face PNL-ul și PSD-ul, adică cu ”autobuzul” și cu din astea, nu-i niciun om nou, nimic nou pe aici, la revedere. Și atunci am rupt-o de tot.

Acum, pe fondul ăsta al exploziei tehnologiei, al AI-ului, al automatizării și lucrând toată viața în industriile creative și uitându-mă pe toate proiecțiile de abilități necesare pentru a parcurge lumea viitorului unde în top zece apare mereu creativitatea, inovația, ceea ce-mi propun eu acum și ce fac este să ajut oameni, echipe să-și dezvolte aceste abilități. Cu asta mă ocup acum, aici mi-e focusul.

La Bizz Club, despre creativitate în afaceri (ianuarie 2020)

Am tras o linie și am zis că aici e locul unde mă simt cel mai confortabil. Asta înseamnă, concret, că livrez workshop-uri pe formarea de abilități creative, pe creative problem solving, pe inovație, indiferent dacă e produs nou, piață nouă, șamd. Asta îmi oferă mie și satisfacția că pot să-i ajut pe ceilalți să navigheze viitorul și să atenuez un pic teama asta de automatizare, care e omniprezentă.

Din studiile și din ce am lucrat eu până acum cu roboței, am înțeles că va mai dura până vor înlocui ingeniozitatea asta umană, iar omului îi va rămâne creativitatea și capacitatea asta intuitivă de a combina și de a face noi lumi posibile.

M-am uitat tot timpul la Henry Ford, la momentul apariției automobilului. Inovația este un increment a ceea ce există deja, tot rafinezi tehnologia și mai descoperi ceva. Ei bine, momentul ăla a fost o invenție absolut nouă, nu are termen de comparație, a fost disruptivă complet. Acum e asta cu Inteligența Artificailă. Dar nu are cum să depășească un prag, pentru că e alimentată de noi, de hrănește din ce-i dăm noi.

Pe Gabriela am cunoscut-o prin intermediul unui prieten foarte bun, al lui Dan Dimofte, el o cunoștea. Era un meci, Olanda-România în 2007 și-mi zice Dan, hai să ieșim în oraș dă vedem meciul și după aia mergem în Time Out să-ți fac cunoștință cu o fată. Și-i zic lui Dan, nu, mulțumesc și el, hai, că-i foarte faină, zic, bine, hai, mai vorbim după meci.

Ne-am uitat la meci în Bourbon, am bătut Olanda cu 1-0 și am urcat în Time Out. La un moment dat apare și Gabriela, am făcut cunoștință și mi-a plăcut foarte tare. Încă de la prima interacțiune m-a și luat, că Dan i-a zis, bă, îți fac cunoștință cu un balerin și ea, primul lucru pe care mi l-a spus a fost, băi, băiețel, unde-ți sunt colanții? Am înnebunit, m-am ridicat ca un cocoș și i-am zis, ce vrei să zici, fată?

M-a stârnit foarte tare atitudinea asta și am stat la povești în seara aia, am dansat, am făcut click în mod natural, firesc, ne-am plăcut. Asta era undeva în octombrie 2007, la 1 martie 2008 ne-am căsătorit. Tot în 2008 s-a născut și Mara, fetița noastră. M-am căsătorit târziu, aveam 39 de ani.

Cu Gabriela în Palas, curios la ce citește (2020)

Făcusem în vara aia parodia aia la Budăi Beer cu Tudor Botezatu.cu Alex Condurache, o gașcă mare. Ne-am distrat foarte tare atunci. Fusesem pe la un festival pe la Sfântu Gheorghe, prin Deltă, toți bucureștenii se salutau așa, cu Și faaași? Eram cu Dan Dimofte și spunea, bă, vino că vă fac cunoștință cu băiatul, uite, el cu Budăi și mă puneam să spun Și faaași? În fine, ne-am distrat acolo vreo trei zile, ne-a invitat și Andrei Gheorghe, Dumnezeu să-l ierte, la el în emisiune, unde am fost cu Tudor la București, apoi am fost pe la frate-su, am stat la băut acolo și ne-am întors cu trenul de noapte.

A fost în ziua în care am cunoscut-o pe Gabriela. Ajunsesem la șase dimineață în Iași și veneam cu Tudor de la gară, mergeam spre Hand, ăla de jos, din Arcu și i-am zis lui Tudor, băi, hai să mergem să bem o cafea să ne refacem și după aia vedem ce mai facem. Și pe drumul de la gară până la Hand, mi-amintesc și acum, îi spuneam lui Tudor, băi, am o poftă să mă îndrăgostesc, să mă dea una cu roatele în sus! Fără să știu că eu seara o să pățesc asta. E o amintire foarte faină a momentului ăla în care, cumva, au venit toate împreună.

De-atunci mi s-a schimbat viața, în primul rând pentru că am făcut focus pe familie și viața socială am limitat-o destul de mult. De unde eram o pasăre de noapte, ca să zic așa, m-am cumințit brusc și focusul meu a fost, și chiar mi-am dorit asta, să fiu prezent cât mai mult cât copila era mică pentru că eram conștient că sunt momentele în care se produc schimbările cele mai rapide și că dacă ratezi un moment, l-ai ratat și gata. Că până pe la șase-șapte ani, tot ce ratezi e bun ratat, după aia ritmul e un pic mai lung. Și m-am străduit să fiu prezent și implicat cât de mult am putut în creșterea copilului alături de Gabriela. Am vrut să construiesc acolo cuibul, ca să zic așa.

Cu Mara, fiică-mea (Iași, 2017, Moara de Vânt)

Și am făcut treabă bună. Mi-amintesc că eram odată în parc cu Gabriela, în Copou, era însărcinată și ne plimbam mult în perioada aia. Noi suntem încăpățânați amândoi și stăteam și povesteam, băi, tu-ți dai seama cum o să iasă fata noastră. Și s-a adeverit, n-ai văzut așa ceva, cât e de îndărătnică. Dar pe de altă parte îmi place foarte mult, e un copil curios și reușește să-și cultive pasiunile cu bucurie, fără încrâncenare și își descoperă tot felul de abilități din astea…

Ea studiază la școală franceză și germană, dar a învățat engleza singură. Îmi seamănă aici, are abilitatea de învăța limbi străine foarte ușor, desenează foarte frumos. Cred că se va duce tot în zona asta a industriilor creative, ori grafică, ori zona de producție muzicală, ceva de genul ăsta. Dar n-aș putea zice deocamdată, cochetează bine cu zona asta, dar acum o stârnește foarte tare cultura asiatică, coreeană, k-pop-ul și toate lucurile astea, tot ce vine din zona aia.

Nu regret nimic din ce-am făcut până acum.

Îmi pare rău, dar n-a depins de mine, că în clasa a XI a când am primit o invitație la o școală de vară la Budapesta la care participau coregrafi din toată lumea, n-am putut să ajung pentru că partidul nu ne-a lăsat.

Am un oarecare regret, dar nici nu știu cum să-i spun. Am avut tot timpul dualitatea asta balet-fotbal. M-aș fi văzut fotbalist. M-am gândit și atunci, dar nu mi-am luat foarte în serios gândul, să devin antrenor, să fac școală de fotbal. N-am făcut-o, dar m-aș fi văzut lucrând în zona asta. N-am alte regrete.

Cel mai important moment din viața mea a fost când am ajuns în viață în România de la Sarajevo. Atunci am simțit că am o nouă șansă. Aveam 20 de ani, am mulțumit divinității, mie că am avut inspirația să mă protejez, să nu mă expun.

În continuare mă văd o referință în ceea ce înseamnă creativitatea și inovația în România. Asta îmi doresc să fac cât voi mai avea viață.

———————————————————–

Despre IAȘI

Chiar mă gândeam recent că, atunci când eram copil, adolescent, Iașul era foarte mic, față de ce se întâmplă acum. Iașul are un potențial fantastic. Eu am o teorie, că în următorii zece ani o să fim o metropolă de peste un million de locuitori. Pe o rază de 50 de km cred că suntem pe-acolo. E singurul oraș magnet din regiune. Mă bucur de faptul că universitățile încă reușesc să atragă tineri să vină aici.

Îmi place unde a ajuns orașul , dar sunt dezamăgit că a ajuns în ciuda politicii și a politicienilor. Pentru că oricât de controversat ar suna, mă refer la proiectul Palas, dacă Iulian Dascălu nu făcea lucrul ăla, eu nu eram astăzi în Iași. Și mulți dintre noi nu mai eram în Iași, pentru că orașul nu reușea să scape de ștrandul, de marasmul care era pe Sf. Lazăr și rata tot ce s-a întâmplat de atunci încoace.

La Iași cel mai mult îmi plac oamenii implicați, care vor să facă ceva aici, nu neapărat pentru ei, oamenii care se adună, schimbă idei, se întreabă cum am putea face să ne fie mai bine tuturor aici. Dar nu sunt mulți. Din nefericire, în ultimii 20-25 de ani, cred că sunt undeva la 3000-3500 de oameni cu care mă întâlnesc frecvent acolo unde se întâmplă ceva pozitiv în orașul ăsta, că sunt evenimente culturale, că sunt inițiative de la firul ierbii, ONG-uri, proiecte, festivaluri, crâșme noi, crâșme vechi, sunt aceiași oameni.

Ca locuri, sunt puține care îmi plac, din păcate. Îmi place Copoul, Ciricul, dar nu direcția în care o ia, îmi place pădurea de la Dobrovăț, îmi place că au început să schimbe tramvaiele, că eu folosesc foarte mult mijloacele de transport în comun, că îmi sunt la îndemână. Mă simt ca la Koln de acum 30 de ani, cu tramvaiele astea de la noi. Dar, din păcate, evoluțiile imobiliare o să ducă la aglomerări care nu ne fac bine.

E ok să se construiască, n-am nicio problemă cu asta, cu cât se contruiește mai mult, cu atât rămân prețurile mai jos, dar problema este unde și cum se construiește, aici e marea problemă. Aici se vede corupția mare și faptul că nu le pasă de oraș și le pasă doar de ei. Bine, eu nu înțeleg și de ce oamenii au fost dispuși să se împrumute pentru a locui în condițiile astea. E o ruptură undeva. Mă uit la Valea Lupului, să nu ai trotuare și tu să faci credit să cumperi acolo, eu asta nu înțeleg. Și atunci nu poți să spui că ești rațional.

Eu fac un test, apropo  de venituri, de prosperitate și de nivelul Iașului: numește-mi cinci restaurante în afara Palasului care au grad de ocupare mai mare de 30 la sută în timpul săptămânii. Cu greu poți numi. Asta înseamnă că este o discrepanță foarte mare între venitul marii majorități a populației, cele din cartierele dormitor, populația veche a Iașului și le nouveau riche, IT-iștii și ceilalți care locuiesc în noile cartiere. Majoritatea vin în Palas pentru că le dă un sentiment de civilizație, de Dubai. Dar ce lipsește Iașului e agora aia, piața centrală, noi n-o avem. Asta ne dă temelie la nivel mental în ceea ce privește apartenența noastră. Dacă te uiți, oriunde în lume există piața aia centrală, indiferent cât de mare e localitatea, există piața aia.

Dar îmi place cum se coagulează strada Lăpușneanu. Vara iubesc zona aia, îmi dă un sentiment… Am fost în sud în multe locuri, în Grecia, Italia și vezi acolo zone centrale care sunt pline, dinamica aia îmi place. Eu aș închide Stefan cel Mare, aș face axa Palatul Culturii-Piața Unirii permanent închisă pentru mașini, pietonală. Îndiferent ce comentează unii sau alții, acolo nu ai nevoie de mașini. Eu sunt șofer, îmi place cu mașina, dar aș face toată zona aia pietonală.

Am fost la Larisa în octombrie, în Grecia continentală, nu la mare. Fix așa era centrul, erau două sensuri unice și în centru toată lumea la terase, mici, mari, bătrâni, tineri, erau la mese, se bucurau, povesteau, era o chestie de bunăstare emoțională. Și Grecia nu-i o țară bogată. Noi încă suntem o societate în pragul crizei de nervi, dinamica noastră socială asta spune.

Ca ieșeni, avem un soi de aroganță intelectuală. Clujenii sunt niște țărani destoinici care au știut să acumuleze și să se organizeze, gospodari. Noi tot timpul ne-am considerat superiori intelectual, deși majoritatea au plecat de aici. Dar e tradiția pe care o are orașul. În Moldova, dacă vrei să-ți depășești cât de cât condiția, vii la Iași. Ieșenii au și un fel de misecuvenism. Și ne îndreptăm mai mult spre autoreflecție în oglindă decât de acțiunea de a împrăștia această superioritate intelectuală. Cumva e atitudinea ăluia care e în turnul de fildeș, bă, eu îs deștept, n-ajungeți voi la mine, dar veniți și ridicați-mi piedestalul.

Există public pentru o viață culturală la Iași, din ce văd e sold-out pentru aproape orice. Este încă loc de ofertă. De bine de rău, s-au modificat comportamentele și începe lumea să plătească actul artistic. Dar, din nefericire, primăria încă mai are comportamentul de organizator de spectacole, ceea ce nu-i treaba ei și a făcut mult rău artiștilor și actului artistic. Și nu numai la Iași, ci toată administrația românească. Dar este efervescență și este încă loc de diversificare, sunt convins că există încă nevoi neservite.

Din păcate la Iași încă e greu de ajuns, încă suntem izolați, asta e o mare problemă. Dar e clar că este loc de diversificare și este esențial ca administrația locală să înțeleagă să conserve ceea ce mai poate fi conservat și să le readucă la strălucirea inițială. Dacă mă uit la inițiative private, cum a făcut Gianina cu Casa Joseph Zoller, numai dacă ne gândim la nivel de mase și cât s-ar schimba orașul și cum este el consumat. Pentru că acum, oricât ne-am strădui să aducem turiști în Iași, nu prea ai ofertă, oricât de mult ne amăgim noi și de cât de binevoitoare și de pline de bune intenții ar fi inițiativele.

Dacă ar fi să aleg unde să locuiesc în România, aș alege Clujul. Mi-e familiar, sunt subiectiv, acolo am făcut școala, liceul, deși acum nu mă mai atrage la fel, dar mă atrage totuși poziția geografică. Am avut discuții să ne mutăm în străinătate, când a început războiul din Ucraina, dacă cumva era vreun pericol plecam. Dar nu ne-am gândit în mod activ, hai să plecăm.

Eu întotdeauna am spus că Iașul cred că e orașul cel mai potrivit din România unde să-ți formezi o familie, are oferta pentru ce înseamnă copil, familie, pentru un start bun în viață și ca ofertă educațională și ce înseamnă sistemul de sănătate și parcuri, e foarte foarte potrivit pentru asta.

M-am născut în Iași și am copilărit în cartierul Zimbru. Asta până pe la 18-19 ani, când tata a ieșit la pensie și ca să aibă o ocupație, fiind genul de om care tot timpul trebuie să facă ceva, a cumpărat o casă cu grădină în zona Dancu și ne-am mutat acolo. Bine, nu stătea el prea mult prin curte, că era plimbăreț. Nu mai zic de câte accidente a avut cu bicicleta, că nu se potolea deloc, era foarte neastâmpărat.

Am fost cinci copii acasă, din care patru erau băieți. Eu eram cel mai mic copil din familie, pe mine m-au făcut mai la bătrânețe. Am fost alintată de toți frații, erau grijulii cu mine. Dar n-am simțit prea mult diferența de vârstă, că eu eram, așa, mai independentă. Mai ales că pe vremea aia părinții nu aveau mult timp de noi, că munceau.

Am învățat la Școala George Călinescu, până în clasa a VIII a, apoi am absolvit Liceul Gheorghe Asachi. După liceu am dat și la facultate, la Balneo-Fizioterapie, dar, din păcate, am abandonat-o după vreo doi ani, pentru că am avut o chemare din Germania, cu sportul.

Când eram mică, eram foarte energică, tot timpul căutam să fac ceva, sport, mișcare, alergare, orice. Pe la cinci-șase anișori am început să formăm o gașcă. Din toată zona aia, Zimbru, Dacia, Tabacului. Eram și băieți și fete, dar fete mai puține, că nu se prea băgau. Lor le plăceau păpușelele, mie îmi plăceau mai mult mașinuțele, îmi plăcea sportul, îmi plăcea să umblu de nebună, cu gașca. La scăldat în bălți, în râuri, așa am învățat să înot, nu ca acuma, cu lecții la piscină.

Eu eram deținătoarea găștii, șefa, cea care îi controlam. Cream bătăi, de astea, de stradă, că nu era sport organizat.  Acuma gândesc altfel, nu știu cât de bine era, dar până pe la 11-12 ani asta făceam. Erau bătăi, bătăi. Odată au venit la mine la ușă părinții unui băiat mai mare decât mine, pentru că-l bătusem. De fapt, majoritatea erau mai mari ca mine. Dar toți își cam luau bătaie de la mine. La școală, unii colegi se comportau foarte urât cu profesorii și aveam un motiv să-i bat. Pe de altă parte, așa mă puneam bine și cu profesorii, că nu prea știau cum să-i controleze și eu îi linișteam.

Până pe la 11-12 ani, cât m-am bătut prin cartier și pe la școală, am făcut atletism și fotbal. La fotbal eram împărțiți pe grupe, pe clase, dar pe mine mă puneau la toate grupele, eram atacant, că eram rapidă și dădeam multe goluri. Și mă alegeau pe mine, ca fată, chiar dacă ceilalți băieți se ofticau. În aceeași perioadă, am făcut și atletism, am luat și niște premii. Intram în competiții și cu băieții. Dar am intrat în sportul ăsta, la box, pentru că la atletism nu exista niciun fel de ajutor pentru cei care voiau să-l facă.

Apoi, când încă nu împlinisem 14 ani, am început cu boxul. Kick-boxing-ul nu era pe atunci în Iași. Maestrul, antrenorul meu, domnul Mihai Constantin, avea pe atunci vreo 26 de ani, era cel mai tânăr antrenor. Acum stau și mă gândesc cât de greu i-a fost pe vremea aia, la vârsta aia, să țină sub control atâția copii. Aveam sala la Colegiul Ion Holban, unde ne-a sprijinit foarte mult în pregătire și profesorul Vasile Guzganu.

La antrenament

Era prin decembrie 2004, când am început. Boxam cu mănuși de sudură, că n-aveam mănuși de box din astea șmechere, cu tibiere… Pe jos erau numai șuruburi, cuie, luptam cu călcâiele rupte, cu degete rupte.

Dar înainte de asta, am început să merg la o sală de forță de la Fabrica de Țigarete. Acolo mergeau și  frații mei mai mari, că făceau și ei, dar nu de performanță. Eu am ajuns acolo cu un vecin de bloc, prieten cu unul din frații mei. Și mă dădeam în figuri pe-acolo, mă cocoțam pe aparate, ridicam greutăți. Aveam vreo 40 de kile pe atunci, acum am ajuns pe la 50-52.

Mai erau acolo niște sportive de prin Bacău, stabilite în Iași, studente. Una dintre ele, Nicoleta Carolea, făcea Dreptul. Și maestrul m-a pus să lupt cu ea, să fac sparing, asta fiind o metodă de antrenament în care lupți cu cineva de nivelul tău. Și i-am învinețit ochii, săraca. După aia mi-a zis că s-a dus la examen și mă înjura în gând, că râdeau colegii de ea că avea vânătăi al ochi. Ea făcea de vreo zece ani taekwondo sau nu știu ce și era cu mulți ani mai mare ca mine.

Am stat vreo două săptămâni acolo, dar n-aveam bani și cursurile trebuiau plătite. Atunci mi-a zis maestrul că mă trece la partea de performanță, că încearcă să mă ajute și că nu e nevoie să plătesc. Și acum sunt copii care vin o lună și după aia abandonează, că nu au susținere financiară.

Părinții mei au fost alături de mine tot timpul, dar eu am fost mereu, așa, mai independentă, de când aveam 4-5 ani. M-am și pierdut de câteva ori, că plecam de nebună prin cartier, ca să văd eu, să verific toate locurile, să văd despre ce-i vorba, că erau locuri noi pentru mine și voiam să le cunosc. Și le cunoșteam așa de bine, că mă pierdeam. Bine, îi lăsau pe frații mei să mă supravegheze, dar fiind și ei copii, nu prea reușeau, că eu o tot luam la fugă.

Ai mei vedeau că sunt mai bătăioasă, mai băiețoasă, că nu prea îmi plăcea să mă joc cu fetele. Îmi plăcea doar să le ajut, să le apăr, că erau în gașcă cu mine și se simțeau oarecum protejate, că eu săream prima tot timpul și băieții săteau în spatele meu.

La cam o lună jumate, două luni după ce m-a selectat antrenorul pentru performanță, ne-am dus la prima competiție oficială. La Campionatul Național de Box feminin de la Baia Mare. Era pe la jumătatea lui martie și încă nu împlinisem 14 ani. Timp de o săptămână, în fiecare dimineață trebuia să facem cântarul, să ne menținem la o anumită greutate. Dar eu nu aveam probleme cu asta. Apoi, pe la prânz începeau meciurile și țineau până seara. Era greu, stăteam pe margine, pe bănci, mai luam sandwitch-uri, că nu puteam mânca în altă parte, pe la restaurante.

Aveam adversare din lotul de box al României, din București. M-au selectat la un moment dat și pe mine la lotul național, dar mai târziu, când am mai crescut. Am câștigat atunci toate trei meciurile, toate înainte de limită și am ieșit campioană națională. De la noi a mai luat bronzul la senioare, eu fiind junioară la 46 de kg, Ionela Mihalache la categoria 54 kg. Era aproape de ziua mea, când împlineam 14 ani. A venit maestrul și colegele și mi-au adus un cadou. Îmi doream eu o geacă roșie, foarte drăguță și ei mi-au făcut-o cadou.

Eu mă așteptam oricum să câștig, n-a fost pentru mine o surpriză, așa e firea mea, sunt foarte pozitivă. Plus că atunci eram un copil și nu simțeam nicio frică, mi se părea ceva normal să mă bat și să câștig. Dar, în general, sportivii foarte talentați, știți vorba aia, brânză bună în burduf de câine, trebuie un pic împinși de la spate, că sunt foarte optimiști și încrezători și nu cred că pot să piardă.

Așa și eu, dar mult mai târziu, spre finalul carierei când mă mai apuca lehamitea de la atâtea antrenamente și cum mă credeam super-invincibilă, o lăsam mai moale. Am avut noroc de maestru, de domnul Mihai Constantin, care a avut rol și de antrenor și de nutriționist și de ajutor financiar. Și nu doar pentru mine, ci pentru toți.

După campionatul de la Baia Mare, am tot câștigat, încă unul și încă unul și încă unul…

La profesioniști am întrat pe la 17 ani, deși nu era legal, că trebuia să am peste 18 ani. Atunci am luptat în Franța cu o adversară super-pregătită, care era mult mai în vârstă decât mine. Am câștigat, dar am fost furați. Bine, acum oricine poate să zică, după ce pierde, că a fost furat, dar eu i-am dat și knock-out, a  fost numărată câteva minute, arbitrii au oprit meciul până s-a ridicat de jos, fluierau și francezii din sală pentru că era furt pe față, era atât de evident. Așa-i când te duci în afară. Noi ca români suntem mai finuți, când vin străinii la noi le mai dăm meciurile, noi când ne ducem la ei, meciurile sunt tot ale lor. După acel meci m-a chemat de mai multe ori în Franța s-o ajut la pregătire.

Dar, la meciul din Franța m-au văzut mai mulți manageri din Germania care au început să mă invite să mă antrenez la cluburile lor. Prima dată am fost în Hamburg, la Universal Boxing Promotion, unde erau și frații Klitschko, unul dintre ei, Vitali, e primarul Kievului acum, dar și alți boxeri mari din Rusia, din Ucraina, care erau stabiliți acolo. Apoi am început să joc în meciuri prin toată Germania.

Cu Maestrul Mihai Constatin, în 2012, la meciul pentru titlul mondial din Argentina.

La început stăteam o lună, o lună jumătate și făceam pregătire acolo, apoi mă întorceam în țară și după o perioadă mă chemau la meciuri. La un moment dat, după ce au văzut că sunt bună și bat adversare super tari, mi-au oferit un contract pe o sumă mare de bani, dar nu m-am dus, nu mă simțeam bine acolo. Pe perioade scurte, da, mergeam, dar nu voiam să rămân acolo. Dar făceam în paralel și box și kick-boxing, dar mai mult box, că erau mai multe meciuri. Însă mi-au plăcut ambele la fel de mult.

Am fost coleg și cu Cătălin Moroșanu, dar el a venit la club după mine. A venit ca o săgeată, s-a impus foarte repede. Dar la primele gale Local Kombat care s-au ținut la Bacău, când a luptat și Cătălin Moroșanu în primul lui meci, eu aveam cea mai mare cotă dintre toți luptătorii. Aveam deja multe competiții naționale câștigate. Am câștigat și atunci, am avut o adversară mai veche, mai experimentată, avea vreo zece meciuri la profesioniști. A fost un super meci. Ăla a fost debutul meu la profesioniști în România.

După acel meci am fost chemată să lupt în Franța și apoi au curs invitațiile de peste tot, dar cea mai mare parte din Germania. Am avut acolo meciuri pentru centură în care am fost din nou furată, dar nu aveam ce face. Că nu aveam filmările lor, nu mi le dădeau, ca să pot să dovedesc, să le fac publice. Dar am avut și meciuri unde nu mai aveau ce face. Am avut unul în Anglia, unde au scos-o pe adversară din ring cu targa. Cam așa trebuiau să fie meciurile, ca să nu mă poată fura.

Titlul european l-am luat destul de târziu, la 24 de ani. Meciul a avut loc în Belgia, la Flobecq, am jucat cu o belgiancă, Yolaine Lin de Lauf, am bătut-o prin KO, în repriza a cincea. Se jucau zece reprize. Am mers pe ideea să termin repede. Dar a fost un meci destul de greu, adversara era de top, foarte experimentată și mai mare ca mine. De fapt, cam toate adversarele mele erau mai în vârstă decât mine. 

Meciul din Belgia care mi-a adus titlul de campioană europeană

Spre finalul carierei, am avut un meci pe care l-am pierdut clar. M-am dus cam nepregătită, mă credeam invincibilă. Mi se mai întâmpla asta, spre final, să mă duc nepregătită. Eram chemată din vacanță, făceam două-trei antrenamente și gata. Dar tot câștigam și asta mă făcea să cred că nu mă poate bate nimeni. Mulți antrenori care știau că le băteam pe toate fetele și pe cele peste categoria mea cu două sau chiar trei trepte, îl sunau pe maestru pe nepregătite, că sperau să pierd.

Dar am avut și multe meciuri în care adversarele nu jucau, trăgeau de timp sau apelau la alte șmecherii, puneau piedică, se urcau pe mine ca să mă obosească, dădeau cu cotul. Dar nu prea aveam ce face, că arbitri erau de partea lor. Una m-a lovit odată cu cotul în arcadă, intenționat, pentru că nu mai făcea față, nu mai ducea. Aveam și accidentări din astea. Sunt foarte mulți sportivi care nu luptă corect și noi îi antrenăm pe ai noștri să facă față și la asemenea situații.

Domnul Rudel Obreja, care a murit recent, Dumnezeu să-l ierte, m-a ajutat foarte mult de-a lungul carierei. A fost printre cei care au făcut ceva pentru sportivi. Când a avut Lucian Bute meci în Anglia, domnul Obreja m-a invitat, mi-a oferit tot, bilet de avion, cazare, tot, dar m-a invitat și la alte gale.

Punctele mele tari sunt forța și suflul, rezistența. Pe astea m-am bazat tot timpul. La sală, mare parte din antrenamente le făceam cu băieții. Nici nu prea aveam partenere, colege cu care să fac. Am avut o colegă foarte bună, Adina Cocieru, dar era la o categorie mai mare. Eram ca două surori.

Primele mele modele au fost frații Klischko, pe care i-am cunoscut în Germania, la clubul unde am fost și eu invitată. Ne vedeam pe-acolo zilnic. M-au motivat foarte mult, felul în care se antrenau, erau foarte muncitori. Din România am mai multe modele. La începutul carierei îmi plăceau foarte mult ăștia rapizi.

Cu Cătălin Moroșanu, care a fost unul dintre modelele mele

Apoi a apărut la club Cătălin Moroșanu care m-a inspirit foarte mult, motivația lui. Și nu doar pe mine, ci pe toți colegii. Țin minte că eram invitați, eu, Cătălin Moroșanu și Sebastian Ciobanu în cantonamente la munte, să ne antrenăm, două-trei săptămâni stăteam împreună. Urcam muntele, dar eu nu rezistam ca ei la urcat, ei se duceau ca urșii.

Cele mai neplăcute momente au fost când aș fi vrut să aduc în țară și celelalte centuri, care trebuiau să fie ale mele și care mi-au fost furate. Am fost nedreptățită și mi-au rămas pe suflet. Astea îți rămân pe suflet pentru totdeauna.

Spre final, când mă simțeam eu invincibilă și nu mă mai pregăteam așa mult, am avut un meci în care am primit o lovitură la cap care m-a amețit. Aia m-a trezit într-un fel la realitate, că trebuie să mă pregătesc mai bine. Sunt mulți sportivi din ăștia talentați care ajung să se creadă invincibili și încep să facă nebunii.

Dacă vorbim de regrete, mă gândesc că ar fi trebuit, ca sportivă, acum mulți ani în urmă, să fi tras mai mult, că uneori am lăsat garda mai jos, mai relax. Apoi, când eram în competiții, câștigam sume destul de decente, dar nu am fost atât de matură încât să știu să am grijă, să economisesc. Acum îi motivez pe sportivi să tragă cât îi ”fierul cald” și să aibă grijă. Bine, eu mă descurc și acum, cu maestrul meu care mă susține, sunt foarte bine.

M-am retras acum circa opt ani, că deja nu se prea mai organizau meciuri. Iar la fete, abia în ultimii ani a început să se dezvolte. La Federație începuseră tot felul de certuri care au durat câțiva ani și asta i-a afectat pe toți sportivii. Dacă aveam și noi în România organizarea, manageriatul și educația sportivă din alte țări, am fi avut și rezultate mai multe și mai bune.

Atunci am început ușor ușor să-l ajut pe maestru la antrenamente și apoi am devenit antrenorul lui secund. Am început la sala de la Cub, la subsol. Am lucrat acolo vreo câțiva ani.

Cu colegul meu mai tânăr, Ștefan Lătescu, care a ajuns în cele mai mari finale K1.

La început, când eram la sala de la Ion Holban ne spuneam, băi, vreau să ajung în cele mai mari finale, în K1, cum a ajuns Ștefan Lătescu. Noi visam pe vremea aia, acum 20 de ani. Și acum îmi dau seama, la vârsta asta și având în vedere și antrenorul prin câte a trecut, că dacă ai o continuitate în dorința aia de a realiza ceva, cred că se poate, că poți să realiza orice, în orice domeniu.

Cu soțul m-am cunoscut pe net, era la mine pe pagină și mi s-a părut ok. El nu făcea sport de performanță, tatăl lui a făcut lupte libere și o perioadă a fost și antrenor. Și soțul meu mai făcea cu el, dar doar așa. Ne-am cunoscut după ce ne-am dat o întâlnire la sală la mine. Am zis să vadă din prima despre ce-i vorba, la ce să se aștepte. Și deși nu mă grăbesc la chestii din astea, am luat o decizie destul de rapid.

Avem și un băiețel, Matei, el e cel mai important pentru mine, cum sunt copii pentru toți părinții. Stăm cu părinții mei, avem o casă mare, dar avem în plan să ne facem o casă tot acolo, pe același teren. Are și el din partea părinților lui, dar am decis să locuim la ai mei, la casă, că-i mai mult spațiu, nu-i ca la bloc. M-am dezobișnuit de bloc, la casă mai faci un grătar, mai pui o floare, un zarzavat, o ceapă, mai faci treabă și mai ai cu cine să te mai iei. Eu sunt familistă, iar ca mamă sunt și un pic posesivă, puțin mai mult. Așa-i firea mea, dacă ofer ceva, îmi place să mi se ofere la fel. Bine, sunt discutabile lucrurile.

Și lui Matei îi place boxul

Matei e o fire foarte rușinoasă, e foarte emotiv, cred că latura asta a luat-o de la mine. Dar îi place și lui boxul și mai fac cu el, că avem grupe și pentru copii de cinci ani, și e foarte bun, are talent. Și îi place foarte mult și biserica, l-am dus des de când era bebeluș, îi place și dansul. Dar îl încurajez să facă sport, are energie multă.

Acum, că am copilul și mă ocup de el în mare parte a timpului în afară de sală, îmi place că în oraș au început să mai amenajeze cât de cât spațiile astea pentru copii. Nu-s multe, dar am început să le descopăr treptat, căutând pe internet. Sunt câteva frumoase. Merg în Copou, dar sunt și în afara orașului, cum e la Hamak, unde merg de când era Matei bebeluș. Și mai e un loc super frumos pentru copii, la Arca lui Noe, pe Bucium, în Bârnova. Și s-a mai deschis unul nou, Neverland se numește, dar încă n-am reușit să ajungem acolo. Mie îmi place mult să ies în natură, la pădure, la ciuperci, să descopăr.

Am ales să rămân în țară și am ales să rămân în Iași pentru că aici m-am născut, aici simt aerul. Nu m-aș muta în alt oraș, deși am rude prin toată țara, am o familie foarte mare, mai ales din partea tatălui meu. Pe mulți îi descopăr abia acum de pe facebook, apar așa, câte unul, câte unul. Așa am aflat de un verișor care-i preot la noi, la Mitropolie. Bunicul meu, tata lui tata, a fost diacon.

Sunt optimistă în general, chiar dacă ceva e rău, eu zic, nu, băi, e bine, trebuie să reușim. Și atunci lucrurile iau altă turnură și chiar reușesc. Soțul nu e așa de optimist. E super educat, mama lui e educatoare, el are facultate, dar eu sunt aia mai optimistă și mai pozitivă.

Am avut întodeauna credință și am simțit apropierea de Dumnezeu. Asta le zic și sportivilor, că trebuie să fie apropiați de Dumnezeu, să aibă încredere în Dumnezeu. Chiar dacă atunci când e vorba de sport, trebuie să te concentrezi pe el. Cumva, într-o parte ești cineva, în alta ești altcineva. Trebuie să le separi cumva, că nu ai cum. Sunt preoți care nu cred că gândesc prea bine, dar sportul ăsta nu înseamnă bătaie în primul rând. E vorba de educație, sunt foarte mulți copii pe care îi formăm.

Cred că dacă n-aș fi făcut sportul ăsta, aș fi eșuat în viață, oarecum. Sportul ăsta te schimbă în primul rând ca personalitate, ca și caracter. Sunt foarte mulți băieți, mai ales, care vin la noi la sală și la început nu văd în ei, nu prea îmi place atitudinea lor, dar încep ușor să se transforme. De aia nici nu-mi plac unele comentarii negative la adresa colegilor noștri, a sportivilor care luptă, care trag de ei și muncesc și câștigă. E diferență mare între a vorbi de pe margine și a intra în ringul de luptă.

Clubul de box Scorpions, unde sunt antrenor secund, în viziunea lui Matei

Sunt ieșean la prima generație de pantofi, cum s-ar spune. Ai mei au făcut trecerea de la opincă la pantof, ambii sunt din același sat, Horlești, la 25 de kilometri de Iași. E un sat relativ închis, un sat catolic. Prin urmare, normal că și mama, și tata sunt catolici.

Primii ortodocși care s-au stabilit în sat au venit atunci când Ceaușescu a încercat să disloce marea de romi din sud și a început să-i trimită în diverse comunități, în ideea de a se integra mai repede. Ceea ce evident că nu s-a întâmplat, în lipsa unor instrumente de integrare. Pur și simplu au fost siliți de comuniști să se mute acolo.

Nici comunitatea nu i-a primit cu brațele deschide, cum nici nu a fost o dorință de integrare. Spre exemplu, biserica ortodoxă pe care o au e mai departe de sat. Tocmai de aceea în Horlești a apărut o sinonimie între țigan și ortodox, fiindcă singurii ortodocși cu care sătenii au intrat în contact direct și permanent sunt țiganii. Catolicii s-au înțeles și da, și nu cu ei. Romii au format un fel de marsupiu al comunității, lipiți de comunitate, dar nu parte din ea. Cum spuneam, nu a funcționat partea de integrare, ci doar de acceptare, chiar și acum câțiva ani erau în continuare zilieri, nu aveau afaceri, nu aveau inițiativă privată, să spunem. Au fost și conflicte, nu știu foarte multe, dar știu că au fost.

Mama a făcut liceul în Iași, dusă cu căruța sau sania de bunicul de la sat la oraș, iar tata a făcut liceul militar și apoi Academia Militară la Sibiu. Când a avut ocazia, s-a întors în Iași, ceea ce n-a fost foarte simplu. Asta fiindcă terminase printre primii din generația lui și el voia înapoi la soție, lângă frate-meu, care e mai mare decât mine cu doi ani, dar generalii îl voiau la statul major al Armatei 5 Transilvania.

Cum terminase printre primii, chipurile avea voie să aleagă unde va fi repartizat, dar se punea presiune pe el legat de ce anume alege. Așa că, scos la raport în fața generalului care conducea Academia Militară, discuția a fost cam așa:

— Cadet Cucuteanu, unde vrei să ajungi?

— Să trăiți, am onoarea să raportez, la Iași!

— N-ai înțeles! Cadet Cucuteanu, te întreb din nou, unde vrei să ajungi?

— Să trăiți, am onoarea să raportez, la Iași!

— Da? Cadet Cucuteanu, știi unde o să ajungi? La o coadă de mătură de Iași o să ajungi.

Ce însemna asta? Cum aveai mare pe perete harta RSR, puneai capătul cozii pe Iași și descriai un arc de cerc. Unde se termina mătura, acolo ajungeai. Așa că tata venea acasă, la Iași, doar când avea permisie.

Țin minte foarte multe din perioada aia. Țin minte, spre exemplu, că la un moment dat, când să tot fi avut eu vreo 5 ani, a venit taică-meu în permisie. Avea două valize de piele, doar era ofițer. Pe atunci era căpitan, dacă nu mă înșel, și a venit, a stat două săptămâni și apoi, când își făcea valizele ca să plece, eu m-am băgat într-una din ele și i-am spus că vreau să mă ia și pe mine cu el.

Cât despre mama, ea a lucrat la Direcția Drumuri și Poduri o bună bucată de timp. Asta era OK, dar a însemnat că trebuia să facă naveta. Probabil de asta mi s-a imprimat în memorie imaginea aia pe când eram la creșă sau, mai târziu, la grădiniță, și trebuia să ne târască prin zăpadă pe mine și pe Bogdan, frate-meu, cât mai de dimineață, să ne lase acolo, ca apoi să fugă să ia trenul sau mașina. După loviluție, să spun și eu ca Luca Pițu, după o perioadă de șomaj, că au venit restructurări și concedieri după ’90, a intrat la Universitate, ajungând să conducă un complex de cămine, iar ulterior pe alte funcții. De acolo s-a și pensionat, de altfel.

Imaginea mea legată de copilărie e mai mult de la bunici, cum era la țară, cum m-au învățat să cosesc, cum m-a învățat bunicul să călăresc pe un bou, pe vremea aia lucrau cu boi, nu cu cai, cum bunica avea grijă de noi, cum noi n-aveam voie să spargem lemne, să nu ne vătămăm cu toporul, dar ne duceam pe ascuns să le spargem și imediat venea bunica să urle la noi, sau cum mă băteam cu frate-meu. Cel puțin la început mă bătea el, dar e drept că mă bătea cu milă.

Cu bunicii dinspre tată și verișorii (eu sunt primul din stânga sus, alături e fratele meu)

Prima oară când am fost beat a fost pe la 6 ani. M-a îmbătat bunicul. Bunicii mei erau un fel de oameni de încredere, stâlpi ai satului, și mai veneau pe la ei seara oameni ca să stea de vorbă. Și hai, nea Ghiță, hai, nea Ioane, să vedem cum rezolvăm și bineînțeles că îi omeneau pe oaspeți. Și ce însemna a omeni? Apărea țuică pe masă. Și, cum voiam să fiu și eu mare, bunicul îmi punea un țoi cu apă în el. Până la un moment dat, când într-o seară bunicul se abțiguise un pic și a zis: Hai, dacă tot vrei, na! Așa că mi-a turnat rachiu în pahar. Dar mi-a zis așa: Fii atent, dai tot aerul afară din piept și-l bei tot odată, ca să nu te îmbeți. Ghici cine dormea zece minute mai târziu. Dar cine a suferit după asta vreo șapte luni? Bunicul, că bunica a aflat și nu l-a iertat.

Mai era gestul care se face și azi, pe care îl fac părinții și eu nu l-am înțeles niciodată, când dau copilului să bea spuma de la bere. Poate se face în aceeași idee, să se simtă copilul matur.

M-am născut în Copou, unde am locuit două luni. N-am nici o amintire de acolo. Apoi, mare parte din copilărie am petrecut-o în Tătărași, cu băieții printre blocuri, la furat ce poame găseam pe acolo. Apoi, când am trecut în clasa a cincea ne-am mutat pe Sărărie. Acolo fiind mult mai puțini copii, am început să citesc din ce în ce mai mult. Și, fiind pe Sărărie, era normal să fac Liceul Eminescu, era cel mai apropiat. Ca și acum, și pe vremea aceea era un liceu foarte bun.

Nu învățam neapărat bine, nu eram genul sârguincios, dar luam note mari pentru că mă ducea mintea. Refuzam foarte multe lucruri din bibliografia obligatorie. Le-am citit ulterior. Citeam cu totul alte lucruri. Chiuleam și eu cât se putea, pentru că mă plictiseam îngrozitor, iar mai jos de liceu era o locantă, se numea Cafeneaua Muzelor și mă duceam acolo. Luam câte un suc, mai târziu câte o bere, și citeam.

Ajunsesem prieten și cu bibliotecarul liceului, care îmi dădea voie să iau 20 de cărți odată și într-o săptămână le duceam înapoi, chiar citite. Cred că într-a noua am citit cel mai mult, de altfel. Dintr-a șaptea țineam și un jurnal legat de cărți. De fapt aveam trei jurnale: unul cu lecturile la zi, al doilea cu citate, iar al treilea cu ideile mele, pornind de la cărți. Și într-a noua, în cele 365 de zile ale anului, am reușit să citesc vreo 480 de cărți. S-ar spune că sunt și un cititor rapid. Nu știu dacă mai am jurnalele alea, ar trebui să fie undeva pe la ai mei.

Întotdeauna am avut o frică, încă din copilărie – și o am și acum, frica de orbire. Nu știu exact de unde a apărut. Poate de la întuneric, poate de la episoadele în care se lua curentul pe vremea comunismului, nu știu exact, dar în timp știu că am asociat-o cu frica de a nu mai putea citi, deci de a nu mai putea cunoaște.

Am decis că vreau să fac istorie pentru că tot caut să înțeleg, iar trecutul e mai ușor de înțeles decât viitorul. Bine, a fost un moment de ezitare într-a doișpea, când am ezitat între istorie și filosofie, dar am zis că mai bine nu, cu filosofia mor de foame. Ironic, nu?

Citeam foarte multă filosofie, literatură, nu mai spun de istorie, iar apoi am avut un moment copleșitor, prin gimnaziu, când am dat peste P.P. Panaitescu și Gheorghe Brătianu. Atunci mi-am zis: se poate să gândești și să înțelegi istoria și altfel. Și îți dai seama că istoria nu înseamnă date, nume, înșiruire de evenimente, ci înseamnă a înțelege de ce și cum s-au întâmplat lucrurile și de a putea structura lucrurile ca să le poți explica mai departe.

Când am început Facultatea de Istorie de la UAIC, mi-am zis că gata, mi se deschid porțile cunoașterii. Dar pentru mine începutul facultății a fost o dezamăgire. M-am dus cu așteptarea că lucrurile o să se schimbe față de liceu. La liceu erau niște lucruri terne pe care le știai, dar era și felul în care se preda și felul în care se interacționa cu elevii. Era o mizerie. Pur și simplu, oamenii veneau acolo ca să bifeze că au făcut și asta. Iar începutul facultății a fost similar pentru mine.

În primul semestru săream cât puteam cursurile și stăteam la biblioteca facultății. Așa că, după un an jumate de bibliotecă, știam în mare parte din ce era pe acolo. Și asta tot din nevoia de a înțelege și de a face lucruri noi.

Abia în al doilea semestru din facultate am dat peste un profesor, cu nume foarte aparte, Nelu Zugravu, cu care de altfel am avut tot timpul o relație de love-hate. Dar a fost primul curs la care am simțit cu adevărat că sunt la facultate. Și asta era în partea a doua a celui de-al doilea semestru din primul an, deci vreme de șase luni și mai bine am stat degeaba, așa că m-am gândit: Dar ce facem aici, ce e asta?

Sunt un introvertit care a învățat să fie extrovertit

Pe atunci eram mult mai timid ca nivel afișat, în timp mi-am construit partea extrovertită, și stăteam și desenam foarte mult – desenele ce ieșeau din mine erau foarte negative, foarte negre. Era o chestie pe care o făceam cumva automat, o ieșire din mine.

În anul întâi de facultate am luat și o bătaie soră cu moartea, ceea ce m-a schimbat oleacă. Țin minte că era 11 decembrie 2001, pe la ora 9:34 când am plecat de la fata cu care stăteam de vorbă. Era zăpadă afară și i-am văzut pe unii care veneau după mine. Am grăbit pasul, dar și ei grăbeau pasul. Eram în Tătărași, pe Dr. Savini, deci nu într-o zonă izolată sau rău famată. Și băieții m-au înconjurat și m-am trezit pus la un zid. Mi-am dat seama ce urma să se întâmple și am făcut două gesturi: mi-am scos ochelarii și i-am băgat în buzunar și mi-am băgat o acadea în gură, ca proteză – o aveam din întâmplare la mine. Aveam 20 de ani atunci și ei erau niște puști, de 16 ani cel mult.

Când au început să dea, m-am apărat, cred că am dat și eu doi pumni și unul cred că și-a rupt mâna de mine, că a plecat, s-a retras, dar după asta m-au bătut. Apoi m-am ridicat frumos, m-am șters și m-am dus la tramvai. Nu știam cum arăt, nu știam că aveam urma tălpii unui bocanc pe față și n-aveam piele, că mi-am apărat organele interne, nu fața. Când m-au văzut oamenii în tramvai, au început să-mi facă loc, speriați. Eu nu mi-am dat seama, chiar mă gândeam ce oameni buni sunt în orașul ăsta, în tramvaiul ăsta. Dar eram în cu totul altă lume.

Am ajuns acasă – stăteam cu ai mei la vremea aia –, m-am văzut în oglindă și m-am speriat, așa că zic: mama, tata, să nu vă speriați, s-a întâmplat un accident, dar să știți că nu e atât de rău pe cât pare. Mama a început să verse lacrimi, tata, stai că scot securea și mă duc după ei… Cu un ochi nu mai vedeam deloc, iar celălalt era deschis cât o lamelă pur și simplu. Trebuia să stau 20 de zile în spital, dar după prima zi, când mi s-a cerut șpagă, m-am încălțat frumos în papucii de casă, pe zăpadă, și m-am dus acasă. Oricum n-aveau ce să-mi facă. Dar am aflat că mi-a fost spart malarul – și cu ocazia asta am aflat ce anume este osul ăsta.

Toată întâmplare asta mi-a crescut și mai mult spaima de oameni. Am avut nevoie de opt ani ca să trec din nou prin locul unde s-a întâmplat chestia asta. Detest violența. Violența pe care o am eu este verbală, iar aici nu e vorba de imprecații, ci de ironie. Dacă vreau să dau în cineva, prefer sarcasmul sincer.

Curiozitatea m-a făcut să încep diverse lucruri. Am început facultatea neștiind în ce direcție o să mă duc. În primul an de facultate m-am gândit la istorie medievală, dar noi nu făceam în primul an, abia în al doilea. Am avut noroc să dau peste profesorul Ioan Caproșu, care a lucrat cu mine și m-a învățat foarte multe lucruri, fie-i țărâna ușoară. Apoi am avut noroc de profesorul Alexandru-Florin Platon, medievist și el.

Mi-am dat licența pe catolicii din Moldova, mai exact din Iași, pe secolul al XVIII-lea. Ba chiar, la îndemnul profesorului Ștefan Sorin Gorovei, mi-am făcut și arborele genealogic, până la șaptea spiță, ca să văd și eu ale cui păcate le port. Am umblat oleacă prin arhive și foarte mult am vorbit în familie. Am avut noroc în direcția asta, avem gene bune, cum s-ar spune. Am prins cinci străbunici în viață. Ultima străbunică a murit când avea promițătoarea vârstă, cum ar fi spus Mihail Șora, de 103 ani.

În legătură cu arborele meu genealogic. Pe la 1670, iezuiții din Iași au cumpărat o parte din moșia Horlești, și azi i se spune Moșia Popii, ca ulterior să facă un fel de schimb de populație. Practic, preocupați de cura animarum, preoții catolici au adus la Horlești familii catolice de pe alte moșii, în schimb strămutându-se familii ortodoxe din Horlești. Atunci Adam Cucuteanu, stră-stră-stră-stră-strămoșul meu, a venit cu familia lui din Cucuteni – de aici și numele de familie, de la obârșie. De asta se mai râde de mine, prietenii mei mai filosofi spun că eu l-am ucis pe Socrate. Și le zic că e o sinucidere normală, cu o nevastă ca Xantipa beam și eu cucuta aia.

Pe linia mamei nu m-am uitat, că acolo am zis că sunt oameni mai buni și nu trebuie să le port păcatele. Știu că o parte a venit din Răducăneni, unde există o comunitate destul de mare de catolici.

Cu verișorii la bunicii de pe mamă, la Răducăneni

Dar, până la urmă, nu ne identificăm etnic, ci ne identificăm cultural, suntem purtătorii unei culturi. Prin urmare, eu sunt poate cel mai român de aici, cu un așa nume, dar în afară de asta am în mine și ceva sânge polonez, ceva sânge german, ceva sânge maghiar. E o deducție bazată pe studierea istoriei catolicilor din zona asta. Și cu siguranță și ceva sânge muscălesc. O parte a familiei poartă numele Muscalu și știm foarte bine că muscalul e moscovitul. Și cum au trecut și rușii pe aici, cu siguranță s-au întâmplat niște violuri. Sau poate au fost consimțite. Și, bineînțeles, port în mine și oleacă de sânge românesc. Dar eu sunt român pentru că fac parte din cultura asta, cu care mă identific.

După ce mi-am dat licența cu profesorul Caproșu, cu teza despre istoria catolicilor din Iași, m-am dus la master la Alexandru-Florin Platon și mi-am dat dizertația pe un subiect diferit, gândirea politică a lui Dante. Însă cum știm că prima dragoste nu se uită niciodată, doctoratul mi l-am dat ulterior tot pe catolicii din Moldova, dar mult mai specializat, evident.

Ce mi-a adus doctoratul? Mi-a adus drumul, drumul până la el. Faptul că am stat în câteva țări străine, în Germania, în Franța, mai bine de doi ani în Italia, m-a ajutat să înțeleg mai multe și să mă cunosc mai bine. Și m-am întors în România cu speranță. M-am gândit să rămân afară, dar sunt genul de român care-și iubește țara cu dispreț și îmi dau seama că se poate mai bine aici, că locul ăsta poate fi mai bun. Sunt lucruri pe care le-am făcut acolo și la care are acces foarte puțină lume, cum ar fi, spre exemplu, Arhivele Secrete ale Vaticanului, dar se adaugă și experiențele umane.

Mulți se duc și stau într-un singur loc, eu asta nu pot înțelege, rămân blocați în propriul pătrățel, fără să încerce să cunoască mai mult, unde se află, cultura pe care se grefează. Spre exemplu, mie îmi plac foarte mult piețele, ceea ce italienii numesc mercato, nu piazza. E locul în care pulsează viața. În Roma este o piață absolut imensă, se numește Porta Portese, e cam cât bulevardul Independenței, la care se adaugă străzile adiacente, are câțiva kilometri pătrați. Acolo mă duceam să mă plimb sau să mă cert cu vânzătorii, să văd cum se ceartă cu clienții, să negociez, să văd cum reacționează oamenii. Adesea nu cumpăram nimic, era strict un exercițiu uman. Și după asta stăteam la o terasă într-un colț, cu o bere în față, și mă uitam cum interacționează cei de la tarabe cu cumpărătorii. Asta mi se pare absolut fascinant și nu înțeleg cum oamenii nu văd un lucru atât de simplu, de uman, de viu.

La Roma, 2013

Sunt unul dintre cei care se declară îndrăgostiți de Roma. Pentru mine, anii petrecuți acolo au fost formatori întru totul. Prin tot ceea ce este și ce oferă, Roma este o lume în sine. Și, de fapt, este lumea. N-am rămas acolo, pentru că sunt un naiv și am sperat că ceea ce am acumulat acolo o să pot da mai departe aici.

Dar, în afară de Roma, mai am un amor nebun pentru două orașe italiene, diferite între ele. Unul dintre ele este Napoli, cu toată mizeria lui, dar mai ales Siena. Știți cum se spune, „Vedi Napoli e poi muori” (să vezi Napoli și apoi să mori). Dar despre Siena am ajuns în punctul în care am zis că, uite, la Napoli sau Roma m-aș putea imagina trăind cinci vieți, însă în Siena mă pot vedea chiar și murind. Siena zace în Toscana și a fost foarte mult timp într-o rivalitate puternică cu Florența. Ca să înțelegeți mai bine, când au ridicat turnul primăriei, ăștia din Siena, numai de-al dracului, l-au făcut cu un metru mai înalt decât cel din Florența.

Fiecare dintre noi are povești și momentul în care omul dispare, poveștile lui dispar. Ceea ce am aflat în Italia, în Franța, în Belgia, în Germania, lucrurile acumulate, dacă nu le transmit, vor muri cu mine. De fiecare dată când am plecat din țară cu studiile, m-am întors cu ideea că mă duc să acumulez și revin să dau mai departe. Și ăsta cred că este cel mai mare regret al meu, că nu am apucat să o fac. Mă gândeam la partea de cercetare, pe care oricum o fac și astăzi, dar și la partea de predare pur și simplu la universitate.

Ce am de dat înapoi?

În primul rând, am dat lucrarea de doctorat, care se bazează pe ceea ce nu găsești aici. Apoi, nu pot să scriu ceva fără să fiu influențat de perioada aceea, de experiențele acelea. Ce mai dau acum înapoi sunt și poveștile pe care le împărtășesc cu cei din preajmă. Plus că, în afară de asta, e o parte formatoare inerentă, devine o parte din tine, o experiență pe care ți-ai asumat-o.

Acum conduc ca redactor-șef adjunct „Suplimentul de cultură”, un săptămânal de cultură dintre cele mai cunoscute din România, și am un doctorat care e lucrat pe bune. Din păcate, pentru că dacă nu era pe bune, probabil că acum eram ministru. Dar nu am știut a plagia. Public lucrări destul de diverse, de la istorie până la chestiuni de cultură necesare, traduc pentru diverse edituri și nu numai atât.

Cu „Suplimentul” e un travaliu nemaipomenit, e o provocare continuă, de la a găsi subiecte la a scrie, la a verifica informațiile colaboratorilor și tot așa. Asta îmi oferă o mare satisfacție din punct de vedere al curiozității, am aflat multe lucruri la care nu m-ar fi dus mintea nicicum. Și oricât de obositor și uneori rutinant ar fi, e o provocare continuă, care încă mă păstrează acolo.

Umorul e o chestiune foarte serioasă

Ce mă deranjează, cu adevărat? M-am descris de mai multe ori ca fiind un hater, dar nu sunt un hater fără rost, care se ia de oameni sau situații doar pentru a o face, eu funcționez pe categorii, în sens aristotelic. Detest o categorie anume, cum ar fi, spre exemplu cea a imposturii. Legat de asta și de acest subiect, la un moment dat am scris glume pe care le-am vândut unor oameni care fac stand-up. Și în timp am înțeles tot mai bine că umorul e o chestiune foarte serioasă. Asta m-a făcut să duc acest hate, care e altceva decât ura în română, la un alt nivel. Să critic și să văd ce e detestabil în preajmă din ce în ce mai tare. O fi bine, o fi rău, asta încă nu știu, dar tot mă îndoiesc. Tot timpul. Însă încerc să o fac cu umor, nu cu umori.

La un punct, mi-a părut rău că am făcut istoria și aici e vorba de partea financiară. M-am gândit la treaba asta și când eram în liceu și nu a fost doar un gând răzleț. Îmi ziceam: dar dacă mă fac, nu știu, doctor, inginer sau chiar tinichigiu, așa încât să am o ocupație care să-mi asigure venitul, ca să-mi permit să fac istoria în timpul liber și nu doar ca o pasiune? Pe de altă parte, dacă mă gândesc la aventurile pe care le-am avut cu istoria, pentru că pentru mine tot ce înseamnă istorie este în continuare o formă de iubire, n-are cum să îmi pară rău cu adevărat. Chiar dacă și acum sunt sărac.

Oameni, modele

Am avut un profesor în liceu, Gheorghe Puiu, un om de care mi-a plăcut la nebunie, profesor de literatură universală și care venea cu niște faze absolut superbe. Ne dădea referate de făcut și după asta când revenea cu ele corectate la clasă ni le înmâna personal și ne spunea: tu ai trei. Dar de ce, dom’ profesor? Pentru că ai copiat din prefața aia, din cartea aia, din 1934. Tu ai cinci. De ce? Pentru că tu măcar ai știut să schimbi ceea ce ai copiat. Mi-a plăcut foarte mult de dumnealui. Un alt om important la vremea aia pentru mine a fost profesorul Petronel Zahariuc, pe atunci tânăr și verde.

Apoi, un autor care m-a impresionat foarte puternic, eram printr-a noua când i-am citit prima carte, a fost Ioan Petru Culianu. Înainte eram foarte pasionat de Eliade și de Jung. Dar Culianu m-a făcut să-mi dau seama că lucrurile s-au schimbat, că paradigma s-a schimbat și cartea lui, Gnozele dualiste ale Occidentului, e o minunăție și astăzi pentru mine. M-a făcut să regândesc felul în care gândesc.

La Accademia di Romania, Roma, 2014

Mai e un om care mi-a plăcut la nebunie, cel care a fost director la Accademia di Romania, în Italia, Mihai Bărbulescu, academician, istoric clujean. Mi-a plăcut de el foarte mult, ca și cum mi-ar fi fost al doilea tată. A fost pentru mine, acolo, ceva absolut fabulos și asta cred că m-a influențat foarte mult. Mi-a influențat foarte mult felul în care percep Roma.

Un personaj istoric de care îmi place foarte mult este Frederic al II lea, împărat al Sfântului Imperiu. Vorbim aici de perioada cruciadelor, de anii 1200. Omul era numit Stupor Mundi, minunea lumii. Știa vreo șase limbi. Am dat peste el când studiam gândirea politică a lui Dante și l-am lăsat de-o parte la un moment dat pe Dante și am început să citesc despre împărat. Știa să scrie și să citească, ceea ce la vremea respectivă era ceva. Omul făcea niște experimente care astăzi ar fi mai mult decât prost văzute. De exemplu, cântărea un condamnat la moarte înainte și imediat după execuție, pentru a afla cât îi cântărește sufletul. La fel, căuta limba adamică, limba de dinainte de Babel și făcea asta luând orfani pe care îi izola de lume, în speranța că ei, prin puritatea lor, vor ajunge la limba adamică. Era ceea ce ar fi numit azi un polimat, un om care merge și pe asta, și pe asta, și pe asta, domenii care par să nu aibă nici o legătură între ele.

Din personajele de povești, primul meu erou a fost Căpitanul Blood, dintr-un roman cu pirați de pe la început de 1900.

Experiențe

Mi-am dat seama la un moment dat că eram foarte închistat în anumite limite, între niște ziduri pe care mi le-am ridicat singur. Cumva, am simțit nevoia să le sparg.

O experiență formatoare pentru mine a fost în 2001, când am ieșit prima dată din țară. Eram în Germania, cu o bursă DAAD de schimburi academice. Când m-am întors în țară, trei săptămâni nu am ieșit din casă. Pur și simplu era cu totul altceva, o cu totul altă lume, mai ales în anii aceia. A fost un șoc cultural, o ciocnire a civilizațiilor, cum ar spune Huntington. Aici vorbesc de nivelul de civilizație, nivelul de viață, de standarde. De oameni care, lucru de neconceput, îți zâmbeau pe stradă.

Atunci a fost prima dată când mi-am dat seama cu adevărat, pe pielea mea, de faptul că noi ne dorim ceea ce se întâmplă în Occident, dar fără să depunem același travaliu, fără să fim dispuși să investim timpul și efortul necesare pentru a ajunge acolo. Văd că asta se întâmplă și astăzi. Bine, între timp dându-mi seama și de toate prostiile, erorile și mizeriile care se întâmplă și în Germania, dar tot suntem în urmă cu vreo 20 de ani, la fel cum e Republica Moldova față de noi, să zicem.

În 2019 am avut o rezidență culturală la Timișoara. Se pregătea Timișoara pentru a deveni Capitală Europeană a Culturii și bineînțeles că organizatorii ne făcuseră un program. Aveam câteva ore libere pe zi, dar în rest, hai să ne vedem cu ăia, hai să mergem în hubul ăla cultural, hai să ne vedem cu asociația cutare.

Într-o zi le-am zis că mi-e rău, că sunt mahmur și că nu pot participa și m-am dus spre unul dintre cele mai rău famate cartiere din Timișoara, Freidorf. Erau predominant romi acolo, este, dacă vreți un fel de Dallas ieșean sau Pata Rât clujean. Am plecat de la 7 dimineața, faci vreun ceas până acolo, și vedeam crâșmele stradale și mă duceam la terase și stăteam de vorbă cu moșuleții, din ăia care au nevoie dimineața de o cinzeacă.

A fost foarte nostim, că unii erau cu câini legați de poarta crâșmei și ei înăuntru. Vă dați seama ce le spuneau nevestelor: mă duc și eu să plimb cățelul. Și mă duceam la masa omului și nu ziceam „bună dimineața”, că dacă zici „bună dimineață” se simt oamenii prost, practic le atragi atenția că e dimineață și ei sunt direct cu vodca în față. Așa că le ziceam: bună ziua, pot să stau la masă cu dumneavoastră?, ca și cum ar fi fost plină terasa în rest. Și stăteam de vorbă cu omul și aflam niște povești incredibile. E o lecție de cunoaștere, dar e cunoaștere dincolo de zidurile alea pe care le ridicăm cu toții, dincolo de turnul de fildeș în care stai.

În Frankfurt cu doi prieteni, 2014

O primă experiență în direcția asta am avut-o în 2009, eram cu o bursă în Germania și la un moment dat m-a abordat o prostituată. Îmi dau seama după accent că e româncă și încep să vorbesc cu ea și îi spun că nu vreau decât să stăm la o vorbă, hai să-ți cumpăr un ceai, o cafea, o bere, ce vrei tu. Și am stat de vorbă vreo oră, am plătit-o ca și cum aș fi fost clientul ei și la final mi-a mulțumit. Femeia era aproape în lacrimi că cineva o ascultă.

Mi-a spus, printre altele, că cea mai bună investiție din viața ei a fost faptul că a băgat vreo 5.000 de euro în silicoane, pentru că asta i-a adus mai mulți clienți. Și mi-a zis: OK, nu vrei să mergi cu mine, dar măcar pune-mi mâna pe sâni. A fost singura ocazie în care am avut de-a face cu așa ceva, dar a fost o experiență în sine. Ea simțea nevoia să ofere ceva înapoi și faptul că am acceptat a făcut-o să se simtă cumva mai om.

Cred că mi-aș pune viața sub semnul nevoii de a înțelege. Până la urmă, tot revin la asta. Oamenii tot timpul m-au speriat, indiferent de vârstă. Dar tocmai asta m-a făcut să-i caut mai tare, să-i caut mai mult, să înțeleg. Sunt un introvertit care a învățat să fie extrovertit. Am ajuns în punctul în care am nevoie de oameni. Am nevoie să cunosc viața mai bine, să înțeleg mai bine de ce se întâmplă ce se întâmplă și de ce oamenii sunt așa cum sunt. De ce suntem conduși de parveniți? E un lucru pe care nu-l înțeleg. Și ca să înțelegi asta ai nevoie de oameni. Iar istoria te învață despre oamenii care tot timpul te vor înșela într-o formă sau alta.

Sunt un sceptic optimist și asta vine ca urmare a faptului că de-a lungul vieții (am 41 de ani) m-am format ca un critic din ce în ce mai acerb și care este criticat de cei din preajmă tocmai pentru că este prea critic. Și asta mă face să pun aproape totul sub semnul întrebării, asta și în legătură cu mine.

Evident, singurul lucru în care cred cu adevărat este umorul care ne salvează. Dostoievski spunea că frumusețea salvează lumea. Eu spun că umorul salvează lumea, umorul e cel care ne ține în viață. Și să nu uităm că, până la urmă, umorul este o treabă foarte serioasă.

Portret făcut de Ana Pavel

Mă uit la mine de-a lungul timpului și mă văd uneori conformist, dar asta tocmai că pentru că, printre altele, eu resping extremele, resping anarhismul, comunismul, nazismul. Sunt un tip de dreapta, dar un anumit fel de dreapta pe care încă nu l-am identificat întru totul. Aș spune că sunt un fel de conservator în linia clasică a lui Edmund Burke. Sau, dacă vrei, conservatorul cel mai anarhist pe care l-am cunoscut vreodată.

Dar dacă stau și mă evaluez din când în când, îmi dau seama că altfel eram când eram în liceu, altfel când am fost student, altfel după ce am luat bătaie în facultate, altfel am fost în anii de masterat, iar în anii de doctorat m-am schimbat de vreo două-trei ori. Nu mai spun de când lucrez la Polirom și „Supliment”. Asta în ciuda faptului că am văzut aici și o continuitate perfectă.

E vorba de nevoia de a fi critic, dar nu pentru a distruge, ci pentru a putea construi. Mai ales în facultate, eram de o sălbăticie rară în direcția asta, dar nu pentru a pune la pământ, a dărâma, ci pentru a vedea care sunt părțile slabe și ce rămâne în picioare. Dacă rămâne ceva în picioare, înseamnă că se poate reconstrui de acolo. Cum s-a întâmplat și cu articolul în care mi-am luat foarte multe înduioșări de mamă despre brandingul Iașului, în care am lăudat ce era de lăudat, dar în rest am dat în ce am considerat nepotrivit. Și am fost încă blând. (Și uite că acum a luat marele premiu pentru branding de oraș.)

În același timp, pun sub semnul întrebării aproape tot. Sunt multe explicații care mă mulțumesc, că-mi deschid mintea, dar reprezintă zece la sută, într-un caz fericit. În rest, cum ar spune George Roșu, mi se pare că e nevoie de a simți că mai trebuie ceva.

În perioada căutărilor adolescentine chiar m-am gândit de câteva ori să mă călugăresc și inițial m-am gândit să mă fac franciscan. După asta m-am răzgândit și am zis nu, dacă devin călugăr, atunci singurul ordin în care aș intra ar fi cel iezuit. E o carte care m-a impresionat foarte mult. Aveam vreo 16 ani când am citit-o, e cea a lui Michel de Certeau, Soarele negru al cunoașterii, autorul fiind iezuit. Dar a fost un element foarte simplu care m-a făcut să mă îndepărtez de idee: atracția față de viață. Nu aș fi fost sincer în monahismul meu. Asta s-a întâmplat într-o perioadă mai lungă, de pe la 17 ani până pe la 20 și ceva de ani, a fost o căutare acolo, nu a fost pur și simplu o ezitare de moment.

Privesc viitorul cu ochi mijiți, cumva temător

Sunt credincios la limită, în nici un caz practicant. Cred în marea orânduire a lucrurilor, în mintea mea există un Deus otiosus, un fel de Mare Ceasornicar. Un fel de Dumnezeu util, dar departe. În cealaltă extremă, risc să devin voltairean, forma aia de ateism. Toți avem nevoie de structură individuală, știm asta foarte bine cel puțin de la Kant încoace. Felul în care funcționăm, felul în care ne alegem paradigmele ne influențează și ne ajută să avem ordine în viață.

Detest faptul că trebuie să dorm, dar în același timp îmi place la nebunie să dorm.

Sunt o mulțime de lucruri pe care nu le suport în viața asta. Sunt un hater prin definiție. Îi detest pe oamenii care pun hârtia igienică invers la baie, spre perete, spre exemplu, ca să înțelegeți cât de apucat sunt. În același timp, încerc să înțeleg. Și cred că asta este ceea ce mă definește, că încerc să înțeleg. Asta înseamnă și cunoaștere intelectuală, și cunoaștere umană, dar încerc și să ofer înțelegerea pe care n-am căpătat-o la rândul meu.

Pentru mine, un epitaf care ar putea fi scris pe cruce ar fi: „Măcar a încercat”.

Viitorul îl privesc cu ochii mijiți și temător, cumva. Chiar astăzi vedem un reviriment al naționalismului, al xenofobiei. Avem un război lângă noi, declanșat de un nebun, pentru că el crede în Velico Rusia, în Rusia Mare. Partea bună este însă că Putin a dus la o consolidare internă a Europei. De un lucru sunt sigur, trăim niște vremuri foarte interesante.

——————-

IAȘI

Înainte, Iașul mi se părea o normalitate cumva. Era locul în care pur și simplu mă dezvoltam. Nu era vorba de plăcut sau de neplăcut, era vorba de normalitate. Detestam în același timp orașe ca București. Și azi detest Bucureștiul, toată violența pe care o conține, tot ce simți acolo, toată emoția negativă cu care te încarcă.

După prima revenire din Germania, vedeam ce poate fi Iașul și nu este. Dar ne-am mai deschis mintea puțin. Și nu sunt absolut deloc de acord ca Iașul să devină asemănător cu Clujul sau Timișoara. Orașul ăsta are un ritm propriu și nu poți să-l nivelezi pur și simplu și să-l faci să fie identic cu un alt oraș din partea asta a Europei, din Timișoara până în Polonia sau Cehia. Nu mi se pare normal.

Orașul a evoluat mult, cel puțin în centru, dar și ca atitudine a oamenilor. Oamenii s-au schimbat în primul rând și oamenii fac orașul. Dar problema până la urmă rămâne tot conducerea. În momentul în care vezi că orașul arată mult mai bine în centru, dar în cartiere și în zone puțin mai mărginașe chiar pe lângă centru străzile nu-s îngrijite, lumina stradală se aprinde doar din când în când, îți dai seama că avem o problemă.

Dacă te duci în Tătărași, care-i un cartier mare și fain pentru că încă e foarte verde, și dacă intri pe după blocuri și vezi pe jos ciment, nu asfalt, îți dai seama că administrația nu are grijă deloc de zonele alea. Îți dai seama că-i o chestie de fațadă. Însă oamenii s-au schimbat foarte mult și în bine, din punctul meu de vedere. Dar se poate mai mult și merităm mai mult.

Eu nu sunt de acord sub nici o formă cu existența Palasului în centrul orașului. Putea fi în Metalurgie, revitalizai zona aia, care arată dezolant. Zi-mi și mie un oraș din lumea asta în care mallul să fie în centru. Atenție, nu complex de cumpărături cum ar fi Hala, ci un mall în sine. Cel mai mare mall din Roma este la 17 km de oraș. În rest, da, că mergi pe Corso și vezi că ai clădire H&M sau că ai nu știu ce naiba, e altceva, dar în rest… Chestia asta de la noi dăunează orașului foarte mult. Foarte mulți tineri nu mai zic „hai să ne vedem la Palat”, deși se văd acolo, ci „hai să ne vedem la Palas”. Și asta este o deturnare a imaginii orașului, ceea ce îi dăunează ca identitate în sine. Eu lupt cât pot împotriva acestui lucru, și vorbind cu oamenii, și scriind, dar mă lupt cu un curent prea puternic.

Oriunde m-aș muta în lume, tot timpul aș reveni la Iasi

Orașul ăsta are nevoie de noi moduri de a se regăsi. De spiritul lui Păstorel, spre exemplu. Pentru că trebuie să recunosc că eu pe domnul Alexandru Osvald îl iubesc la nebunie. Hai să ne uităm la unul din epitafele lui Păstorel: Aici zace Păstorel, băiat bun și spirit fin. Dacă treceți pe la el, nu-l treziți, că cere vin. Aici trebuie recreată, cred eu, o formă de boemie.

Văd boemia ca o formă de „libertinism”, perceput ca sfidare a închistării, dar în sens intelectual. O sfidare a regulilor acceptate generic. Să ne oferim libertăți pe care cei din alte părți nu și le permit, să putem discuta lucruri despre care ceilalți nu vorbesc. Dar pentru asta trebuie să oferi un cadru cu adevărat fain în orașul ăsta.

Totuși avem o tradiție în această direcție în Iași: de la Emil Iordache, mare băutor, mare boem, mare profesor, mare trăducător de rusă, poate cel mai mare pe care l-am avut, la Mihai Ursachi, mare boem, dar cu un simț financiar nemaipomenit, unul dintre poeții mei preferați. Apoi Emil Brumaru, anti-alcoolic, dar boem prin definiție, cu care am avut bucuria să stau destul de mult de vorbă.

Cred că ieșenii au ceva anume al lor, dar nu știu ce, e o atmosferă care nu-ți permite să pui degetul pe ceva anume. Cred că orașul ăsta oferă ceva. Eram în facultate și erau colegi care au venit la Iași, nu de la Pașcani sau Rădăuți, ceea ce pare cumva normal, ci de la București, de la Cluj și din alte zone și care s-au atașat de orașul ăsta și-mi spuneau: Băi, aveți ceva aici, nu știu, orașul ăsta, naiba să-l ia, sau voi sunteți de vină, dar e ceva ce ne face să iubim orașul ăsta.

Acuma noi știm că omul sfințește locul, e clar că-i o chestiune întrepătrunsă. Dar cu siguranță orașul are un spirit propriu, cu siguranță are duhul lui. Spiritul ăsta trebuie să rămână, să nu ne nivelăm să ajungem ca București, ca Timișoara sau Cluj. Oriunde m-aș muta în lume, tot timpul aș reveni aici, vara mai ales, când e mai liber, să fie torid și să fie Iași.

Sunt născută la jumătatea secolului trecut.

Mama era casnică. Tată lucra la fabrica de hârtie din Bacău și a fost detașat la Zărnești, dar mama a vrut musai să mă nască la Bacău. Erau și medici mai buni, și alt confort. De la Bacău m-au adus în Zărnești cu un tren supra-aglomerat. M-au dat pe un geam, la un moment dat au urcat și ei prin altă parte și, după un timp, m-au recuperat. Aveam o lună.

Până la zece ani, am stat în Zărnești. Îmi amintesc că erau toate neamurile acolo, nemți, unguri, români, evrei, era colonia fabricii. Mulți veniseră acolo în refugiu, era o comunitate foarte interesantă. Așa o casă frumoasă ca acolo, n-am avut. N-ai cum să uiți lucrurile astea. Era în anii cincizeci. Oamenii muncii erau. Au fost mutați în câte o cameră în vilele lui Brătianu, dar erau niște camere mari, cu tavane foarte înalte. Eu, când am văzut primul apartament de bloc, am crezut că îmi cade tavanul în cap. Și am făcut acolo școala. Era o școală bună, acolo am avut o învățătoare care era soția preotului. 

Erau și bucureșteni, au rămas acolo și voiau teatru, voiau concerte. Și veneau în turnee. Apoi au plătit o balerină care se îmbolnăvise și, după ce s-a vindecat, au adus-o și a făcut o școală de balet pentru copii. Când a venit Parisul pe gheață la Brașov, fabrica a trimis la spectacol două autobuze, hârbuite cum erau. Țin minte, mama avea o rochie de tafta foarte elegantă. Toate doamnele s-au urcat în autobuze și s-au dus să vadă spectacolul.

Probabil că la mine ideea de scenă acolo s-a născut, în copilărie. Țin minte, era o familie de nemți, ea cânta la pian și el la flaut, erau în vârstă – am făcut și eu vreo doi ani de pian – și veneau și ne cântau. Noi eram niște copilași, făceam și balet clasic, nu vă spun ce costume aveam.

Când aveam zece ani, ne-am mutat la Suceava, că se făcuse combinatul de celuloză. Tata avea deja experiență în alte două locuri, la Bacău și la Zărnești, așa că la Suceava a prins o poziție mai bună.

Când ne-am mutat, eram obișnuită să se ceară mult de la mine. Și nici vorbă să mă plâng, nu se concepea asta, să mă plâng. Dar în Bucovina oamenii sunt altfel. Mi-a plăcut tare, am simțit ce înseamnă asta când mă întorceam de la facultate. Mă întorceam cu avionul. Atunci nu era că nu ai bani de avion, ci că nu găseai loc. Și abia așteptăm să mă întorc la Suceava.

Am făcut Liceul Ștefan cel Mare din Suceava. După școala de la Zărnești, care era într-o clădire modestă, m-am trezit într-o clădire istorică. Țin minte că la parter era un clopot, nu era cu sonerie. Era un clopot mare, care se trăgea de la parter și suna pe toate etajele. Aveam profesori buni la liceu și ca profesioniști, și ca oameni, dar am urât liceul. Poate pentru că am fost premiantă tot timpul din clasa întâi până într-a doisprezecea. Simțeam că mama se bucură foarte tare, pentru că și ea a fost așa, din clasa întâia. Mi-a spus că odată a plâns până a leșinat pentru că a luat un premiu doi.  Mi-am dat seama, mai târziu, că n-am făcut bine. Mi-am dat seama când am avut și eu copil.

De la un moment dat, în Ștefan cel Mare se cerea să porți o uniformă pe care trebuia să ți-o cumperi și un palton bleumarin sau negru. Eu, fiind în clasa a douăsprezecea atunci, am scăpat. Știu că aveam un palton verde închis, era în 1970. Dar erau și niște căciuli de tip cosmonaut, țineau cald la urechi, la un copil, a avut și fiică-mea. Însă pentru o domnișoară de 17-18 ani era o stupizenie. Și trebuia să avem fiecare, dar noi, în clasă, aveam doar vreo patru căciuli din astea și dimineața le aruncam jos de la geam, de la unul la altul, ca să putem intra în liceu. Le foloseam toți pe alea patru.

Nu m-am gândit să mă fac actriță, cum visează băieții când sunt mici să  devină cosmonauți sau aviatori. Modelul meu atunci, în liceu, nu era niciun actor, era Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care era ea cumva și teatrală. Vream să fac Facultatea de Litere. Mergeam la olimpiada de limba și literatură română din clasa a noua, vream însă să ajung jurnalist sau critic literar. Eram hotărâtă, am studiat și cursurile lui Ciopraga și Cioculescu, am studiat mult, mult, mult. M-am dus acolo și imediat după examen am avut o indigestie puternică.  Am primit rezultatul și nu am luat. Țin minte că eram la un antrenament de volei, eram în echipa școlii, și așa m-a șocat rezultatul încât profesorii au zis, pleacă, pleacă. Și atunci am decis să nu mai dau la filologie, ci la teatru. A fost o decizie spontană. De altfel, cam toate deciziile mele au fost așa.

Mama, fiind băcăoancă, cunoștea niște actori din Bacău, și m-a trimis la unul dintre ei, Ion Ghelu Destelnica. Zeci de actori din teatru erau pregătiți de el. M-a pregătit, dar mi-a spus o condiție: nici o obligație pecuniară. Nu discuta.

Erau cinci locuri pe țară și, fiind atât de inconștientă, am intrat a doua. La București, că numai la București era facultate atunci. Mai era la Târgu Mureș secție de maghiară, atât. Dar nici nu mi-am pus problema că n-o să intru. Asta era în 1970, într-o perioadă în care nu puteai să ieși dintr-o facultate fără să fii foarte profesionalizat. Erai poate prea profesionalizat, nu se putea să ai spectacole proaste.

Țin minte, când am dat admitere, la proba scrisă a intrat o tipă, asistentă sau lector, și a întrebat, care sunteți moldoveni aici, sunteți mulți moldoveni aici? Și am ridicat mâna. Mai târziu am întrebat-o, dar de ce întrebați asta? Pentru că sunteți îngrozitor de talentați, ocupați locurile.

Studenția a fost frumoasă abia după anul doi. În primul an am nimerit la clasa unei mari actrițe, mare, mare. Nu îi spun numele, era Artista Poporului, dar era un om foarte chinuit. A fost catastrofal. Doi ani ne-a insultat într-una, era renumită. E ușor în meseria asta să fii insultat. E o meserie de mare smerenie. Eu le-am spus și studenților, aproape nu contează cât ești de talentat, contează cât te țin nervii.

La un moment dat, a fost o tragedie. Un băiat din anul trei, noi eram în anul doi, s-a spânzurat. Îl insultase. Și noi toți voiam să mergem la înmormântare, dar nu numai că nu ne-a lăsat, a dezvoltat și o teorie absolut psihopată. Era de o cruzime cumplită.

Eram șapte în clasă atunci  și una dintre colege ținea un jurnal. I-a văzut jurnalul și s-a dus la ea ca un vultur și i l-a smuls din mână. Colega a protestat, i-a zis, doamnă, dar nu-i voie, e ceva intim, dar ea stătea liniștită la catedră și-i răsfoia jurnalul. Și atunci am ieșit toți din clasă, ne-am dus într-o clasă alăturată și a început o isterie colectivă. Se spărgeau scaune, se dădeau scaune pe foc, se aruncau în ușă, a fost o descărcare de nervi. A venit asistenta după noi, nu s-au mai făcut ore. Ne-a invitat la un restaurant scump din Herăstrău, ne-a plimbat cu barca, ne-a dat o masă și am mâncat toți, ca la priveghi.

Din toamnă ne-a lăsat și ne-a luat un alt profesor. Și abia de atunci a fost frumos, mai ales când ai și termen de comparație. Se vorbea omenește, se ocupau în mod special de noi. Am fost la profesorul George Carabulea. Deodată, am început să colaborez cu alți studenți și să învăț să văd oameni relaxați.

Când am terminat facultatea, nu știam unde să mă duc. Era cu repartiție, dar trebuia să vorbești cu un director de teatru, să te aibă în vedere, să te știe, ca să scoată post la concurs. Repartiția se făcea în ordinea mediilor. S-a întâmplat să fiu trimisă la Brăila. Nu știam nimic despre orașul ăsta. Nu știam că e la trei trenuri schimbate de Suceava. Locuiam în Suceava atunci.

Am coborât în Brăila în gară, eram cu ex-soțul meu și cu copilul în coșuleț. Fetița avea o lună, am crescut-o printre decoruri, prin coșulețe în culise, în sala de lectură. Era copilul trupei. Nu mai spun cum săreau unii pentru alții. Atunci se putea, era o apropiere între oameni. Îmi amintesc când îi creșteau dinții și urla îngrozitor toată noaptea. Tatăl ei era deja în armată, că armata se făcea după facultate, și eu eram istovită. Nu puteam nici să urc cu căruțul fetei în autobuz și la unsprezece noaptea, după spectacol, mă întorceam acasă pe jos, pe ocolite. Singură. Bețivii și cuțițarii mai erau la ora aia pe străzi, erau renumiți. Se mai izbea câte unul în mine.

Țin minte că am fost într-un turneu și fiică-mea, care avea un an și ceva, nu suporta să vadă pe scenă că cineva pune mâna pe mine, plângea când vedea asta. La un moment dat jucam într-o grădină de vară și a început să plângă așa de tare, că o cabinieră a plecat cu ea de acolo. Când am terminat era noapte, trebuia să ne întoarcem la hotel și n-o găseam. Am plecat cu doi mașiniști și am ajuns pe un câmp. Ce se întâmplase? Pe câmpul ăla întunecat erau niște bivoli și cabiniera, săraca, i-a văzut când a vrut să se întoarcă și i-a fost fost frică să se mai miște.

Apoi s-a închis clădirea teatrului și am auzit la un moment dat la radio că directorul teatrului din Bacău pune în fiecare an câte un Shakespeare. Și atunci am zis, gata, unul dintre noi merge la Bacău. M-am dus eu, interpreta Norei se mutase la alt teatru și Cristian Pepino, care mă știa din facultate, m-a întrebat dacă vin. Zic, când? Acum, îmi zice. Dar eu aveam doar doi ani de repartiție, trebuia să ai trei ca să poți pleca. Și am obținut delegație. Foarte greu, dar au fost oamenii înțelegători. Și știți cine s-a ridicat să mă susțină? Secretarul de partid, care era un mașinist. S-a ridicat și a spus: Eu sunt vechi în teatru și știu că un actor tânăr are nevoie de scenă cu acustică bună. Noi avem improvizație acolo unde repetăm, copiii ăștia au nevoie de scenă. Și așa am ajuns la Bacău și ne-am mutat cu toții acolo.

Am stat trei ani la Bacău. După trei ani, soțul meu a vrut neapărat să facă regie de teatru. Era visul lui și a plecat la București. Copilul mi-l luaseră părinții la Suceava, erau încadrați amândoi, dar i-au luat o bonă. Iar eu am stat și m-am întrebat ce fac acum, unde merg, până când un coleg îmi spune, vezi că mai e un post la Iași, a plecat Maria Ploae și le trebuie o ingenuă. Și exact așa am făcut. M-am urcat în tren, dar întâi am vorbit la telefon. Era director Mircea Radu Iacoban, care mă știa, mă văzuse în spectacole, că noi veneam în turnee des de la Bacău la Iași. Mă știa, dar el o aștepta pe regizoarea Magda Bordeianu. Și când i-am spus că sunt Monica Bordeianu, a zis, repede, acuma să vii. Făcuse o confuzie, dar eu m-am urcat în tren și m-am dus.

Când am venit aici, la Iași, la început am dormit sus, în teatru, într-o cameră. Cine venea în teatru, era găzduit în teatru. Dar, înainte de a veni în Iași, am citit cartea Cătălinei Buzoianu, Iași la 1969. Și ea dormise în aceeași cameră și nu mi-a venit să cred că retrăiesc ce am citit în cartea aia. Țin minte că primul spectacol a fost Livada de vișini. Lângă mine stătea Mărioara Davidoglu, care vorbea tare, într-una, și comenta. Artistă emerită, iubita lui Sadoveanu, o mare figură, o mare actriță. Și mi s-a părut atât de frumoasă, și bărbații și femeile, erau o mulțime de nume, și mi-am zis,  Doamne, unde am nimerit? Mi s-au părut atât de frumoși și buni. Și ce mai povesteau Petrică Ciubotaru, Constantin Popa, toți, toți.

Nu am stat foarte mult acolo, în teatru, doar până s-a eliberat o garsonieră în Tătărași, pe la Flora. A fost bine și acolo, dar era dorul de copil. Mă duceam săptămânal la Suceava să-l văd. Țin minte, când veneam în Iași de la gară, coboram din tramvai mai întâi la teatru. Era acolo, în stație, un tei, cu o bancă sub el, și mai stăteam de vorbă cu colegii. În Tătărași am stat cinci ani, dar mi-a plăcut acolo.

Apoi urma să vină fiică mea peste un an sau doi și pur și simplu îmi doream să vin mai aproape de teatru. Și am zis, vreau două camere, mai în centru. Mi s-a zis că nu sunt și atunci eu am zis, nu știu, poate pleacă cineva. Și, la un moment dat, directorul mi-a zis, ei, a murit cineva, tot un actor. Zic, îmi pare rău. M-am mutat atunci în blocul Guliver, apartamentul era cu geamurile spre răsărit, tot timpul am avut geamurile spre răsărit, aici erau spre Bulevardul Ștefan cel Mare. De acolo, m-am mutat de la scara A la scara B, pentru că au venit și părinții.

La un moment dat se făcuse Universitatea de Artă, lângă teatru. Și vine Sergiu Tudose, Dumnezeu să-l odihnească, cu Emil Coșeru, și mă întreabă: Monica, tu ce faci? Zic, mă duc la repetiție. Și mă întreabă, nu vii la facultate? Care facultate? Păi am înființat-o acum. Și ce să fac acolo? Păi să fii asistenta mea? Dar nu știu cum să le predau, am zis. Nu, că vine o profesoară de la București și în primul an ne învață cu ”bețișoarele”. Și așa a început cea mai frumoasă poveste din viața mea, 17 ani de profesorat. Mi-a plăcut îngrozitor de mult. Dacă îmi lipsește ceva, asta îmi lipsește.

La spuneam studenților, credeți acum, până la douăzeci, douășcinci de ani, când începe competiția. Sigur că istoria a fost împinsă de competitivi, dar contemplativii, creativii, au mers în profunzime. Eu urăsc competiția, dintotdeauna mi s-a părut o stupizenie. Ca sport, am făcut volei, dar am încercat și la handbal și mă gândeam, Doamne, cum adică să mă bat pentru minge, să fugăresc, să lovesc? Pe când la volei nu te lupți pentru minge, nu deposedezi pe cineva. Asta te face neom, când te uiți la celălalt cât are, ce are. Știu, nu se poate fără competiție, dar le bagă asta în cap de mici, îi otrăvește. Știu cum mă duceam la școală, la nepoata-mea, și vedeam tați tineri care spuneau, doamna învățătoare, dar cum adică să ia toți premiul întâi?

Am predat, cu pauze, zece ani. Apoi, la un moment dat, m-am retras, pentru că eram colaborator și n-am avut curaj să trec cu baza acolo. N-aș fi vrut să rup legătura cu teatrul. Mi-a lipsit cumplit când m-am rupt de facultate, dar Dumnezeu m-a adus înapoi, tot printr-o durere. Au picat ai mei bolnavi. Fiind singură la părinți, au venit la mine, aveau peste 80 de ani.

Și atunci m-am dus și m-am întâlnit cu Natalia Dănăilă. Era directoare la teatrul Luceafărul și fusese în tripleta care a reînființat Facultatea de Teatru. Era foarte bolnavă, avea un cancer, mergea în cârjă și dimineața la șapte m-am întâlnit cu ea într-un parc. I-am zis, asta e situația, n-am încotro și s-a luptat și mi-a făcut niște ore. Și atunci am văzut cât de generoși pot fi niște oameni. Dionisie Vitcu a renunțat pur și simplu la nouă ore de-ale lui, ca să-mi facă mie norma. Mare lucru, să știți, nouă ore de profesor universitar, erau bani. Și așa am mai făcut încă cinci ani profesorat și apoi iar o pauză. Dar asta cu două slujbe m-a ajutat, că mi-a făcut o pensie onorabilă.

Din fericire, această meserie te pregătește pentru tipul ăsta de muncă, în salturi. Pentru că sunt zile sau săptămâni în care pleci dimineața la opt jumătate și te întorci la două jumătate și pleci iar la ora cinci și te întorci la zece. Și în alea două ore cât ai pauză, faci textul, faci restul în gospodărie.

Zilele cumplite sunt când nu ai decât spectacole, pentru că ai niște spaime. Când am început, după pensie, să am câte trei-patru spectacole pe lună, am înțeles-o pe Violeta Popescu, Dumnezeu s-o odihnească, care spunea că face infarct dacă nu joacă întruna. La spectacolul pe care încă îl mai joc, Memoria apei, noroc că e jucat din 2018, dar în primii doi ani, pentru că e doar o dată pe lună, era oribil. Aveam emoții mari, deși încercam să fac să nu se vadă asta, pentru că eram și cu fiică-mea pe scenă. E un trac din ăla… și am crezut că numai eu îl am. Dar nu, dacă joci rar, e cumplit.

Nora se juca, cred, de vreo o sută de spectacole la Bacău și vine regizoarea Letiția Popa, de la televiziune, și vede spectacolul. Pe atunci se preluau spectacole la televiziune și ei i-a plăcut și l-a preluat, dar făcut în decor de televiziune. Am primit scrisori, eram atât de inconștientă, că nici nu-mi venea să cred.

După care, foarte des, mă duceam și dădeam probe de film. Eram obișnuită. Mă duceam, dădeam proba de film, n-o luam, mă întorceam cu avionul, totul era decontat. Și la un moment dat am primit telefon: ați luat rolul principal. Dar nu eram deloc pregătită. Noroc că venea concediul. Asta era în 1980. Filmul era pe un scenariu de D.R. Popescu, Zbor planat. Am fost la premieră, apoi au fost cronici. Acesta s-ar putea spune că a fost un fel de moment de glorie. I. D. Suchianu mi-a făcut o cronică incredibilă. Dar primul meu gând a fost, ah, pot să plătesc CAR-ul! Aveam cinci mii de lei la CAR, am luat treizeci de mii. A fost așa, o naivitate. Asta înseamnă fericiți cei săraci cu duhul, nu proști.

Ego-ul mi s-a umflat mai târziu, cred. De două ori pe scenă, în cei patruzeci și ceva de ani, începând din 1974. O dată cu spectacolul Nora de la Bacău, într-un turneu, și o dată cu Nora de la Iași, tot într-un turneu. E atunci când toți actorii merg perfect, ai impresia că totul a intrat ca un cuțit fierbinte, totul merge milimetric. Nu e nimic făcut, construit, e organicitate, e acel ceva. Și mi-am zis, să nu vrei neapărat și toate celelalte să fie așa, că nu-i posibil. Astea sunt momentele cele mai fericite în teatru. Dar, dacă raportezi restul spectacolelor la ce ai simțit atunci, e o greșeală.

La Iași cel mai mult îmi place lumina. La Bacău e exact ca în Bacovia, orașul cu amurguri violete, așa erau. Dar la Iași, lumina îmi place, cu toamne lungi. Nu-mi place frigul de toamnă, îmi place lumina de toamnă. Aș putea să spun și clădirile, dar cred că și oamenii îmi plac. Și când e unul tutui, tutui adică apucat, șleampăt, nu violent, nu vulgar, hai să-i spunem frust. Încă țin unii la alții, chiar dacă se mai mănâncă între ei, așa. În Brăila erau foarte mulți veniți din București. Aici oamenii sunt mai calzi. Pe de altă parte, dacă au făcut o porcărie, trec mai ușor peste asta, ca și cum n-ar fi făcut nimic.

Pe cineva care n-a mai fost în Iași, l-aș duce la Teatru și la Palatul Culturii. L-aș duce și la Grădina Botanică, și la Bojdeucă, și la Mitropolie, la muzeul de acolo, sunt niște icoane… Dar cam toți vor la Mitropolie prima dată, și e foarte bine.

Eu n-am putut să stau niciodată la moaște, n-am avut curaj. Dar ce energie e acolo! Cum pot oamenii ăia, i-am văzut sub geamul meu, era ger, fulguia, stăteau cu pături pe ei. Mare lucru credința!

În Suceava e o mănăstire armenească, Hagigadar, unde se urcă un deal, cine poate, în genunchi. Eu n-am simțit dispreț pentru oamenii ăia. Cine a încercat să ceară cu disperare ceva lui Dumnezeu, cum mie mi s-a întâmplat de câteva ori, n-are cum să disprețuiască niște oameni pentru că ăsta e reperul lor. Eu îi admir pe oamenii ăia cum stau acolo. Și sunt oameni care stau nu doar pentru că sunt necăjiți.

Ați văzut Nostalgia lui Tarkovski? Rețineți secvența aia cu actorul care traversa în diagonală un bazin secat și mineralizat, cu o lumânare în mână care se tot stingea? Cum ne-a spus regizorul Ovidiu Lazăr, asta era proba, să treci în diagonală cu lumânarea prin bazinul ăla, era și vânt acolo, și să ajungi să lipești lumânarea aprinsă în capătul celălalt. Și la a nu știu câta încercare reușește, dar te ținea cu sufletul la gură. E și o metaforă acolo. Așa a fost tot timpul, în basme toți voinicii și fetele trec niște probe de inițiere, se luptă cu ursul. De ce fac chestia asta? Inițierea este o probă grea, de ce să nu admiri că un om, odată la un an, face chestia asta cu pelerinajul? Eu nu sunt în stare, mărturisesc.

Dar eu n-am fost foarte încercată în viață, doar atunci când au picat părinții mei. Mama, accident vascular, după care tata a dormit până a murit. Mama și-a revenit, de necrezut! Am intrat în camera lor, tata nu mai vorbea, mama îi ținea mâna și se uita în ochii lui. Și au stat așa un sfert de oră și s-au uitat unul la altul, fără vorbe. Dacă filmai așa ceva, ziceai, lasă-mă, domle, faci de astea. Iar când a murit tata, veneam de la facultate, aveam ore, nepoata era micuță de tot și, când ne vedea, alerga și ne îmbrățișa genunchii, și m-am dus și el dormea. Și când ne-a văzut, nepoata a zis, pleacă, pleacă acasă. L-am mai prins un pic în viață, era liniștit.

A fost o perioadă când mi s-a spus că puteam mai mult, mai bine. Nu știu, nu mi-am dat seama niciodată. Am făcut o facultate grea, care chiar a însemnat ceva, am luptat, am dat concursuri la București. De ce, în pilda cu talanții, neînmulțirea lor e plătită atât de scump? Unul a fost de bună credință. Se pare că nu mi-am înmulțit talantul, sau l-am înmulțit prea mult. De-aia e bine să ai copii, măcar unul. Dacă n-ai reușit tu, măcar el să reușească. Ia el și duce mai departe.

Despre viitor, nu-mi place să recunosc, dar sunt optimistă. Pentru că e așa de urât ce se întâmplă acum, că eu chiar cred că bunul Dumnezeu nu că o să coboare pe o rază, dar o să intervină cumva la cei care hotărăsc. Nu știu. M-aș bucura ca nepoata mea să trăiască în prima tinerețe cum am trăit eu atunci.

La rai nu mă gândesc că-i cu căprioare, nu știu cum va fi raiul, nici nu vreau să mă gândesc, nici nu-s curioasă. Cred că trebuie să recupereze ceva moartea din energia de aici. Dar dacă ar fi să vădă raiul pe pământ, cine nu și-ar suprapune imaginea asta cu o zi din copilăria lui? Cu un Crăciun de la Zărnești, cu camerele alea imens de înalte și cu brazii de Crăciun până sus și cu un Moș Crăciun, care, nu înțelegeam atunci de ce, într-un an era mai blând, într-un an mai sever, de fapt într-un an era unchiul nu știu care, într-un an era tata. Și era acea puritate și încredere, încrederea aia totală. De aia se spune că până nu veți fi ca pruncii…