Dan Istrate
Eu nu-mi mai aduc aminte, dar din ce mi-au spus părinții și după cum scrie pe acte, m-am născut la Iași aproape de jumătatea lunii iunie a anului 1966. Cezariană. Nu sunt decrețel, valul pruncilor obligați să se nască venind un an mai târziu. De la maternitatea Parhon am fost dus acasă, la un bloc nou pe atunci din Podu Roș. Ai mei aveau serviciu, mama era asistentă medicală, tata profesor de germană, așa că am fost îngrijit vreo cinci de ani de guvernante, majoritatea rude îndepărtate de pe la țară.
Când am început să ies singur pe-afară, mă jucam în jurul blocului cu copchiii din zonă. Asta până când apărea un gras de la blocul de alături care ne lovea pe toți cu pumnii în burtă și ne împrăștia pe fiecare la casa lui. Tare m-am bucurat când nu l-am mai văzut, iar când am aflat că a plecat definitiv cu familia în Israel, bucuria a fost și mai mare. După mai mulți ani, am plâns când un prieten și vecin evreu a plecat și el, deci nu sunt antisemit.
La școală m-au dat de șase ani și oleacă, la una nouă de lângă stația de salvare. În general, generala a fost ok, nu iubeam școala, dar nici n-o uram.
Învățătoarea ne plesnea cu rigla de lemn la palmă, pe care ne-o ținea cu cealaltă mână ca să fie sigură cu nu lovește în gol. Dintr-a cincea am început fim corectați tot cu rigla, însă cu cantul și peste cap. Ulterior diriginta a fost internată la Socola, ceea ce ne-a făcut să credem, pe noi grupul bătuților, că nu eram chiar așa de răi pe cât era ea de nervoasă.
Prin clasa a șaptea mi s-a părut că joc bine fotbal, așa că am dat examen sportiv la Liceul Eminescu, unde am intrat într-o clasă numai de băieți. Pentru că îmi plăcea să joc doar când am eu chef, mai săream antrenamentele, la care mai mult alergam fără minge. Un alt motiv a fost acela că antrenorul mi-a amintit deseori de vecinul din copilărie, cu deosebirea că lovea ceva mai tare. La finalul anului am decis să renunț la activitatea competițională și să mă înscriu la filologie pentru admiterea în treapta întâi. Am luat examenul și, în prima zi din clasa a noua, am intrat ceva mai târziu în clasa în care fusesem repartizat. Am băgat capul pe ușă și m-am uitat prin bănci, ocupate numai de fete. Iar când diriginta m-a întâmpinat cu ”aaa, matale ești băiețelul din clasă!”, am închis ușa și am plecat. Le-am zis alor mei că nu mă mai duc la școală dacă nu mă mută, așa că au activat pilele și m-au transferat la Negruzzi, însă într-o clasă cu profil real, eu fiind prost-prost la matematică. M-am descurcat oarecum până la urmă și nici n-am mai dat peste profesori bătăuși.
Vacanțele de vară și de iarnă erau dedicate ștrandului, care acum nu mai există. Vara la bălăceală, iar iarna la patinaj. De obicei săream gardul ca să nu plătim intrarea și stăteam de dimineața până seara, iar când ne răzbea foamea luam câte o pâine caldă de șase lei șaizeci de la cuptorul de aur, care era pe locul BCR de astăzi din Podu Roș.
O parte din timpul liber îl petreceam cu verișorii în grădina bunicii din Târgușorul Copou. Când era zăpușeală mergeam la scăldat în fântâna arteziană de la rondul tramvaielor din agronomie, aia care are trei femei dezbrăcate din bronz, creație a sculptorului Vladimir Florea (Ruțu), prieten de familie. În rest stăteam toată ziua prin copaci sau o făceam pe arheologii și săpam pe sub ei.
Descoperirea de care eram cel mai mândru era o monendă din 1772, care avea bătută valoarea de 2 parale și 3 copeici. Văr-miu se lăuda cu un revolver ruginit, fără butoiaș, pe care l-a curățat pe cât a putut și l-a pus la loc de cinste în biblioteca din camera lui. Nu ne-am dat seama atunci, însă obiectele aveau să ne marcheze oleacă adolescența.
O rudă mai îndepărtată care mi-a fost guvernantă în copilărie a avut bafta chioară să cunoască un neamț din RFG, care a luat-o de nevastă și a dus-o la el acasă. A revenit după doi ani, ne-a adus gumă și mașinuțe și întreba prin familie dacă știm pe cineva care vinde obiecte vechi, având în Germania o crâșmă pe care dorea s-o decoreze rustic. Nu știu cum, n-am aflat niciodată de unde, dar a intrat securitatea pe fir. Într-o zi când m-am întors de la școală am găsit în fața ușii doi securiști cu mandat de percheziție. Aveam puțin peste 14 ani, nu i-am lăsat să intre, însă au sunat la un vecin pe care l-au luat ca martor și au început să cotrobăiască prin casă. Căutau aur și obiecte vechi. Până când au venit părinții acasă, găsiseră deja un inel al maică-mii și moneda mea, pe care le-au confiscat.
Am aflat ulterior că de aceleași percheziții au avut parte la aceeași oră și vărul meu, tot de 14 ani și sculptorul Ruțu Florea, acasă și la atelier, unde i-au rupt sacii cu ghips în căutare de droguri.
Avusese neșansa de a participa la o agapă unde era prezentă și ruda din Germania. Părinții ne-au fost ridicați de acasă și ținuți toată noaptea la securitate, însă le-au dat drumul după ce i-au speriat. Au fost puși în noaptea aia să semneze că eu și văr-miu facem trafic de numismatică și panoplie, însă n-au semnat așa o aberație.
În aceeași noapte au ridicat și mașina neamțului, o Audi 200 turbo nou nouță, pe care au desfăcut-o bucată cu bucată în parcarea garajul securității din Copou, iar după ce n-au găsit nimic, au lăsat-o așa. Neamțul a trebuit să cheme reprezentanți de la Audi din Germania pentru a o asambla la loc. Nici un anchetator n-a spus dacă a fost o plângere sau altceva, însă taică-miu credea că e din cauza lui, fiind fost deținut politic urmărit de fiecare dată când se întâlnea cu cineva venit din lumea liberă.
Anturajul alor mei era format din profesori și artiști plastici, care se adunau frecvent la șprițuri acasă la noi, unde discutau cultură și artă, iar după ce eu mă prefăceam că dorm, dezbăteau ce s-a mai spus la Europa Liberă și Vocea Americii.
Într-o seară părinții mei l-au adus pe Sabin Bălașa, care se afla la Iași pentru a picta Sala Pașilor Pierduți de la Universitate. Trebuia să doarmă la noi, dar s-a supărat și a plecat pentru că i-au bătut obrazul că-l pictează pe Ceaușescu. A doua zi am fost cu maică-mea la universitate ca să-și ceară scuze de la Bălașa că a fost tratat așa și l-am văzut pe schele, pictând în salopetă. Fresca ce înfățișează domnitorii Moldovei în fruntea cărora stătea Ceaușescu era deja gata.
Când am terminat liceul n-am intrat la politehnică, așa că m-am angajat cu pile la institutul de proiectări ICPROM. N-a fost o perioadă rea, lucram în biroul topografic și mergeam pe teren, unde am învățat cam toate străduțele din oraș și casele vechi de pe marginea acestora, acum demolate în majoritate. Partea cea mai bună este că am primit prin institut un apartament cu o cameră în buricul târgului, la blocurile noi dintre Mitropolie și Casa Modei.
A venit răscoala din decembrie, am ieșit pe străzi, am urlat și gata. După doi ani m-au dat afară de la ICPROM pe motivul reducerilor de personal.
Încă din 1990 am început să visez să devin ziarist, aș fi scris la ziar și fără salariu, așa că m-am înscris la jurnalistică, iar în toamna lui 1992 am fost primit în colectivul cotidianului ”24:ORE”, care avea pe vremea aia un tiraj de 100 000.
Ca reporter am avut de-a face cu de toate, de la crime oribile la devalizări de instituții de stat, de la mizeria din politică la mizerabilii conducători.
Politicul și-a vârât coada și în redacție, s-au certat patronii, iar noi l-am ales pe unul dintre ei, împreună cu care ne-am dat demisiile în bloc și ne-am cărat. Am făcut în câteva luni un alt ziar, ”Observatorul”, cu patron constructor. Am aflat mai apoi că avea nevoie de ziar pentru a-i forța mâna primarului Simirad să-i dea în concesiune terenul pe care și-a ridicat World Trade Center de Iași, actualmente hotel în rețeaua Hilton. Când a obținut ce a dorit a închis ziarul și i-a lăsat fără serviciu pe jurnaliștii care l-au servit. Eu n-am făcut mulți purici acolo și m-am mutat la alt nou cotidian înainte de a trage ăla heblul.
Spre finalul de secol toți o duceam mai greu decât puteam suporta, așa că am plecat în Italia ca să trăiesc fără grija zilei de mâine. N-am stat mult, mi-era dor de Iași și de prieteni.
Devenit familist, m-am mutat de la una la trei camere, zona Tudor Vladimirescu, unde stau și în prezent. Mișto cartierul, liniște acasă, hărmălaie în zona studențească, atracții și distracții pe alese.
Una peste alta, nu regret că am ales să rămân în Iași, cu toate că mulți prieteni l-au părăsit și, la rândul lor, nu regretă alegerea. Nu aș da Iașul pe nici un oraș din țară, nici măcar pe Constanța, unde m-aș fi mutat în tinerețe doar pentru că era pe malul mării. Iașul este frumos și curat în centru, înghesuit și murdar în rest, mai întâlnești și oameni șlefuiți, cu maniere, însă există pericolul ca mahalagismul, orășenii de neam prost și manelizarea să se extindă în continuare. Un viitor decent nu întrezăresc, pe șefii orașului îi doare doar de ce-i al lor – de parcă Iașul n-ar fi – și sunt slabe șanse de a deveni ceea ce aș vrea să redevină.