Nu știu de ce am dat la Liceul de Informatică. Desenez de mic și asta e ceea ce-mi plăcea să fac, dar aveam notă destul de mare la capacitate și încă era privit cu schepsis să dai la Băncilă, la Liceul de arte.
Nu m-a prins, la ora de informatică eu tot desenam. Mă gândeam că poate o să merg pe partea asta de web-design, am învățat limbajul de cod și chestii de genul ăsta, dar tot nu m-a atras în mod special.
Graffiti-ul l-am descoperit tot atunci, în liceu, pentru că îmi plăcea muzica hip-hop. Era unul dintre cele patru elemente ale hip-hop-ului, alături de break-dance, MC și DJ. Am văzut în videoclipurile hip-hop primele exemple de graffiti și m-au fascinat. Era în Iași atunci o mică comunitate de grafferi mai bătrâni care școleau noile generații și am început să ies cu ei la desenat.
Facultatea am făcut-o la arhitectură, tot așa, pentru că nu eram foarte convins să dau la Arte, pe stereotipul ăsta, că ajungi să mori de foame. Am crescut în Tătărași într-o familie simplă, mama cadru didactic, tata polițist, în mod ironic, și ei mi-au zis că, dacă nu reușesc să intru la buget, o să mai dau o dată. Taxa era mai mare la Arhitectură comparativ cu facultăți mai teoretice, de la Cuza. Am făcut câteva meditații, am prins repede și, cum aveam deja exercițiul desenului, am intrat la buget. Și a fost bine, că era și sistemul ăsta, că dacă intri la buget, rămâni la buget. Fain pentru mine, nu pentru cei care au intrat la taxă.
În facultate trebuia să desenez mult, dar nu desenam ce-mi plăcea mie, așa că în timpul liber voiam să fac și altceva. Așa mi-am descoperit și celălalt hobby care-s jongleriile. Acum pot să fac jonglerii cu focul, chestii de genul ăsta.
M-am reapucat de desenat din plăcere abia prin anul trei de facultate când s-a făcut tranziția de la desen pe foaie de hârtie, pe calculatoare, pe digital, pentru că nu asociam proiectatul pe calculator cu desenatul.
Tot pe-atunci am fost plecat un semestru, cu programul Erasmus, în Grecia, la Salonic. Era în 2011, imediat după ce s-a declanșat criza la ei, recesiunea. Efectele erau foarte vizibile. Acolo mi-a plăcut mult să interacționez cu localnicii. Bine, si cu studenții Erasmus, era cu multă băutură, cu petreceri cu muzică proastă, după gusturile mele de atunci. Dar acolo am descoperit squat-urile și cercurile de stângiști, de anarhiști care ocupau clădirile abandonate. Făceau în ele tot felul de centre sociale, cursuri, de la dans, la box, gratuit, găteau. Puteai să contribui și tu la gătit și mâncai gratuit. Era pe bază de donații, dar nu erau impuse, nu venea nimeni să te verifice dacă ai donat. Am rămaș șocat atunci când am văzut că te duceai, luai berea dintr-un frigider și lăsai banii într-o cutie unde erau și alți bani. Mă gândeam că în România ar fi dispărut instant și berea și banii.
Mi-a plăcut că tinerii de acolo erau foarte implicați politic. Erau atunci alegeri parlamentare și în seara alegerilor parcă era finala cupei de nu știu ce. Am fost și la proteste.
Comparativ cu România studenții de acolo erau super-privilegiați. Mâncarea la cantină era gratuită, universitatea îți dădea manuale, la noi nu mai aveam manuale din clasa a zecea, trebuia să ți le cumperi. Și cu toate astea, ei protestau. Și mi-am dat seama, uite-așa îți păstrezi anumite drepturi.
Campusul universitar era baricadat și poliția nu avea voie acolo. Când am ajuns prima dată mi-am zis, băi, cred că e vreo aripă părăsită, că totul era plin de graffiti, cu super-lucrări inclusiv în sălile de curs și pe holuri.
Profesorii erau foarte relaxați, nu te priveau de sus. Oricum, la un moment dat mi-a zis un profesor, tu n-ai venit aici să înveți arhitectura, tu ai venit să călătorești, să te distrezi. Și i-am cam dat dreptate. M-am întors cu cele mai proaste note din istoria facultății, că nu mi-am dat prea mult interesul acolo, deși am fost și bursier primii ani. Dar mi-am dat seama că nu mă pasionează nici arhitectura atât de mult, că eu tot la desen eram cu gândul, la graffiti, la artă stradală.
După Grecia, am plecat o vară de nebun, prin Balcani. Ai mei nu știau pe unde sunt, îi mai contactam din când în când. Eram cu un spaniol, colegul de apartament cu care am locuit la Salonic, și cu încă două prietene din Grecia. I-am luat din București, i-am plimbat și prin România, pe la Iași, Sighișoara, Timișoara, Brașov, pe la munte. Mergeam mai mult cu nașul, dormeam prin gări, nu era musai să ai mulți bani, dar eu rămăsesem cu puțin și ei voiau să continue. M-au rugat să vin și eu, că mă ajută ei. Și am trecut în Serbia, Muntenegru, am stat în Croația cu cortul pe insule, am circulat și cu autostopul, am stat o noapte și-n Albania, la Tirana. Când eram în Dubrovnic, una din fete s-a îmbolnăvit și ne-am grăbit să ajungem în Grecia. Acolo, eu cu prietenul spaniol, am mai stat o bucată pe o insulă undeva în nordul Mării Egee. A fost cea mai faină perioadă, ever.
După ce m-am întors, am zis, clar, după ce termin facultatea, plec din țară. Dar între timp, eram deja în anul trei, am vorbit cu președintele de la Liga Studenților, poate facem și noi ceva cu un spațiu din ăsta pe care nu-l folosește universitatea. Că dacă tot mai închiriază pe la Dopo Poco, poate ne pune și nouă la dispoziție unul. Nu s-a concretizat nimic.
Abia după ce am terminat facultatea s-a concretizat cu proiectul Hubrica, la Moldomobila. Era suficient de a aproape de ce mă interesa, o comunitate creativă, artistică pe un întreg etaj, ultimul, al clădirii administrative. Aveam acolo multe ateliere individuale, de arhitectură, pictură, sculptură… Era o părăseală când am venit acolo, dar au început să vină și radio Hit și Teatrul Fix. Au fost și evenimentele alea, The Gathering, când s-a pictat în curtea uzinei, pe pereții halelor. Așa a devenit zona mai frumoasă și, pentru că a crescut cererea pe spații, au crescut și chiriile.
Inițial mai făceam și niște petreceri pe-acolo, dar deja cheltuielile erau foarte mari, încălzirea foarte scumpă. Am și locuit acolo un an jumate, dădeam o sută de euro chirie, dar în lunile de iarnă agentul termic mă costă chiar mai mult decât chiria pe o cameră unde nu aveam nici măcar toaletă. Era una comună, pe coridor. Nu prea îți convenea. Dar acolo am cunoscut pe mulți din comunitatea artistică din Iași și ăsta a fost marele beneficiu.
Înainte de Hubrica am lucrat la un birou de arhitectură. Eram foarte prost plătit, după o facultate de șase ani de zile. Am lucrat mai bine de un an, era prin 2016-2017, cu opt milioane salar. Cred că era minimul pe economie atunci, program full-time, fără contract.
Am mai fost și pe la alte birouri, am fost și project-based, plătit pe proiect, unde a fost mai ok că-mi făceam eu programul. Dar era nasol pentru că nu aveam bani siguri și era tot fără contract. Apoi la o firmă de construcție pe partea de proiectare, o firmă mare, colectiv ok, programul ok, doar că nu-mi plăcea ce fac efectiv. Construiau hale, dar 80-90% erau ferme de porci. Și eu eram vegetarian în perioada aia, deci era oleacă de conflict în mine, de disonanță cognitivă, cum se mai zice.
Am rămas la jobul ăla până în 2019 când, împreună cu Ana, prietena mea cu care locuiesc și pe care am cunoscut-o la Hubrica, am început să gândim proiecte de artă stradală. Așa s-a născut proiectul meu de suflet, INZIDERABILII, cel de la cartierul Dallas.
Am pictat în mai multe locuri din țară. Prima dată a fost la Sibiu, în 2019, la Street Art Festival, care e cel mai longeviv festival de gen din țară, la Bacău în 2020 la Zid Art pe pereți mari pe blocuri de patru nivele și la fel la Tg Jiu, la StradArt. Și în Galați, anul trecut, în 2021, când m-am întors și la Sibiu și am mai făcut acolo un perete de zece nivele. M-a ajutat și un prieten, că a fost mult de muncă. Dar la Iași au fost cele mai multe, peste douăzeci, dar nu toate pe pereți mari. Bine, am păstrat și partea asta de desen ilegal, de intervenții fără autorizație, pe alea nu le-am numărat.
De patru ori s-a întâmplat să am probleme cu poliția. Pe perioada Hubrica, făceam în atelier niște postere mari, desenate manual, și le lipeam prin oraș. Prima dată când m-au prins au fost înțelegători, le-am zis că sunt student la arte, le-am explicat că-i doar o hârtie care-i lipită cu un adeziv artizanal și era pus pe o clădire și ea supervandalizată, deci nu era niciun prejudiciu.
Au mai fost apoi două situații cu garajul de lângă blocul meu, unul abandonat, care era mâzgâlit tot. Și mi-am zis eu să-l fac frumos, că și periferiile, nu numai centru trebuie să arate bine, că aici locuiește majoritatea populației. Nu m-am dus pe ascuns, era ziua, am luat și o boxă portabilă cu mine. Și a venit poliția. Nu mi-au dat amendă, dar m-au fugărit, deși i-am rugat să mă lase să termin, că nu arată frumos neterminat.
Și am mai avut un incident la Cub, în centru, unde-i clădirea în care au fost la etaj cluburile Hand și Zona. Chiar pe fațada dinspre Cub erau cândva niște cutii de electricitate, cu cabluri prin ele, care au fost scoase și au rămas acolo niște goluri în tencuială. După câteva beri pe la Cub, mi-am zis, ia să fac eu niște intervenții fix în golurile alea, cu alb, cum era și fațada. Prietena mea stătea de șase la bulevard, dar polițiștii au venit prin spate, i-am văzut când erau la doi metri de mine. Foarte zeloși, m-au luat pe sus, dar eu sunt genul de om care vorbește frumos. Mi-au dat amendă, cinci sute de lei.
Îmi place cum a evoluat Iașul, deși mi-e greu să fac distinția între cum a evoluat orașul și cum am evoluat eu. Evident că față de anii 90 s-a schimbat mult și în mare parte în bine. Nu-i niciun merit al vreunei administrații strălucite, în niciun caz, sunt vremurile, că mai în toată România e mai bine. Mai puțin prin Valea Jiului sau locuri din astea.
Dar la Iași cel mai mult îmi plac oamenii, îmi place că-i un oraș tânăr și că oamenii sunt cumva mai calzi, mai binevoitori, mai sinceri comparativ poate cu Bucureștiul unde e agitația asta de a face bani, care nu scoate tot timpul ce-i mai bun din oameni. La noi e mai relaxat, nu-i totul pe fugă.
Îmi place orașul și ca dimensiuni, poți să-l parcurgi și pe jos dacă vrei, nu ești automat condiționat de mașină. Dacă vorbim de scena culturală, e clar că în alte orașe, cum ar fi Clujul și Timișoara, e mai activă. Dar în același timp nici nu mi se pare ok ce a început să se întâmple și la Iași, ca în aceste orașe, cu prețurile la chirii care au explodat. Acum am norocul că aici unde stăm nu plătim chirie, dar să dai 400 de euro pe o garsonieră mi se pare obscen.
Ce nu-mi place în Iași sunt lipsa de infrastructură pentru biciclete, politica și lipsa de seriozitate a autorităților. Colaborăm cu primăria, am aplicat și pentru niște fonduri, dar e greu. Adică anunți pentru 2021 proiect în luna iunie, îl lansezi în august, dai răspunsurile în septembrie, și tu trebuie să-l implementezi în trei luni, când el e pe un an întreg. Și cum noi suntem foarte condiționați de vreme, trebuie să prinzi și vreme bună, îți dai seama..
Dar sunt destul de optimist în legătură cu viitorul meu. Văd că lucrurile încep să se lege de la un an la altul, am din ce în ce mai multe lucrări, reușesc să mă întrețin din asta. Dar la nivel macro nu-s foarte optimist, nici geopolitic, Rusia, mă sperie, cu încălzirea globală eu am, așa, o anxietate.
Sunt la vârsta la care ar trebui să mă decid dacă vreau sau nu un copil, dar nu sunt sigur dacă o să fiu bucuros de decizia de a avea, că cine știe cum evoluează lucrurile.
Oricum, acum văd Iașul mai bine decât cu mai mulți ani în urmă când îmi ziceam că abia aștept că plec. Chiar trăiam cu impresia, când eram student, că nu se întâmplă nimic la Iași. Dar după aia, văzând că foarte mulți oameni cu potențial aleg să facă fix asta, mi-am zis, păi de asta nu se întâmplă nimic la Iași, că toți pleacă în altă parte. Dar elementul hotărâtor care m-a făcut să rămân a fost prietena mea, relația asta. Ea nu voia să plece din Iași și împreună cu ea am reușit să facem chestii și acum parcă îmi place mai mult să-mi fac activitatea în locuri unde nu se întâmplă prea multe.
Mă gândeam la un moment dat să plec la Londra, dar cu sau fără aportul meu artistic, Londra ar rămâne la fel. Aici pot să-mi las amprenta mai vizibil.
Aș pleca, dar nu în altă țară, m-aș muta, poate, când o să am o familie, pe undeva în afara orașului, la o casă. Și dacă tot nu profesez arhitectura măcar s-o pun în aplicare, să-mi construiesc eu ceva.
Copyright ⓒ 2022, ieșenii.ro
Toate drepturile rezervate.