Evelina Zaharii
Cu un an înainte să mă nasc, părinții mei stăteau în Dorohoi. Apoi s-au mutat la țară, în satul Carasa, unde au construit o casă în curtea bunicilor. Acolo am crescut cu ei și cu familia mătușii mele.
Pentru că ai mei și-au dorit ca din viața mea să iasă ceva, au făcut multe sacrificii. M-au dat la școală la oraș, din clasa întâi până în clasa a doișpea am făcut navetă zi de zi. Trebuia să am tot timpul același program cu fratele meu ca să fie mai ușor la navetă, să nu facă ai mei patru drumuri în fiecare zi, 13 km dus, 13 km întors, ca să ne ducă și aducă de la școală.
În clasele primare eram etichetată drept mielușelul clasei, dar nu știu dacă s-a întrebat cineva de ce. M-am întrebat eu mai târziu și răspunsurile încep să vină. Atunci interiorizam tot ce se întâmpla în jurul meu.
Simțeam tot timpul un dezavantaj în faptul că sunt de la țară, fiind și singura din clasă de la țară, și în capul meu era o treabă din asta de marginalizare, deși privind cu mintea de-acum sigur nu era. Și mi s-a întipărit în minte ideea că n-aș avea loc, că n-aș aparține, că nu mi se potrivește.
Trăirea asta se activează de fiecare dată când schimb colectivul. Dar avantajul în momentul ăsta este că pot să identific că este o trăire emoțională din trecut și să învăț să trăiesc altfel copilăria. Am teoria asta: un copil despre care spui, ah, dar ce matur este pentru vârsta lui, n-a făcut altceva decât să sară niște pași pe care trebuie să-i facă apoi în viața de adult, că nu are de ales. O viață conștientă, sănătoasă, împlinită nu există fără acești pași, așa că, na, o iei de la capăt cu pași mici de copil și vezi unde ai ”trișat”, că să zic așa.
Ca să am același program cu fratele meu, pentru navetă, în clasa a doua m-au transferat ai mei la altă învățătoare. Acest lucru n-a făcut altceva decât să mă pună față în față cu paternul cu care eram deja obișnuită: un mediu strict, sever, din care trebuia să iasă ceva. Și începusem la un moment dat să fac lucrurile din frică, pentru că trebuia să mă ridic la un anumit nivel, pentru că nu voiam să mă certe cineva. Simțeam că nu mai am voie să greșesc, că trebuia tot timpul să portretizez un copil ideal. Și de asta, de fiecare dată când fac o greșeală, declanșez în minte aceleași trăiri: că nu sunt suficientă, că nu sunt iubită, că nu am voie să fiu altfel decât perfectă.
Mi-a rămas tot timpul sentimentul de neapartenență și inferioritate. Mă comparam cu ceilalți din tot felul de motive, dar toate aveau la bază faptul că nu sunt de acolo, că sunt altfel, că am alte origini.
În prezent e mai bine, fac terapie de prin iunie anul trecut și perioada asta și-a spus cuvântul.
Am fost un copil studios tot timpul, trebuia să le arăt oamenilor că sacrificiile care erau făcute pentru mine nu erau în zadar. Orice idee de nesupunere era departe de mine. Era foarte ciudat că doar în momentele în care făceam lucruri pentru mine simțeam că sunt liberă.
Când mă gândesc la câtă influență au avut toate astea asupra mea, cât au contribuit la ce sunt astăzi, numesc asta cel mai frumos blestem de care am avut parte. Pentru că, în cele din urmă a ieșit ceva foarte bun din asta, pentru că acum mă avantajează faptul că pot să înțeleg un om, să înțeleg ce se întîmplă cu el înainte să înțeleagă chiar el.
Oamenii simt nevoia să-mi povestească lucruri pe care nu le spun în mod normal, pentru că pare că-i înțeleg, că aș putea să-i ajut. Asta mă bucură foarte tare, mă îndepărtează de ideea de superficialitate. Încercând să-i înțeleg pe ceilalți am dezvoltat o competență în a mă înțelege și pe mine.
În liceu au fost foarte multe păreri în jurul meu în legătură cu ce urma să fac mai departe în viață. Eu îmi doream să vin la Iași, în ideea în care eram încă legată cu cordonul ombilical, de-ai mei, și voiam să fiu aproape, să știu că dacă se întâmplă ceva pot să ajung acasă foarte repede. Era zona mea de confort, singurul lucru pe care-l știam.
Cred că ai mei și-ar fi dorit să dau la Medicină, am avut și două profesoare care mă îndemnau spre Medicină. Mă descurcam oricum bine la toate materiile, eram și competitivă și ambițioasă și mi se părea și mie că aș vrea să mă duc la Medicină. După care am stat și m-am gândit că pare că nu mi s-ar potrivi. A fost și faptul că atunci a fost primul an în care s-a băgat o a doua materie la examenul de admitere și am zis că nu are sens să mă apuc să învăț atât de mult pentru ceva care s-ar putea să nu-mi placă.
Mă gândeam ce-aș putea face la Iași care nici să nu mă încurce prea mult dar care să-mi asigure și o situație financiară sigură după absolvire. Știam matematică și am zis, hai, ce-o fi o fi și am ales până la urmă Automatizări și Calculatoare.
Admiterea la facultate a fost ok și apoi s-a terminat tot stresul. După multe luni în care am fost în priză, deodată s-a terminat tot și mi-am zis: și eu ce fac acum? În iulie am terminat cu admiterea iar în august și septembrie a fost dezastruos. N-aveam cum și cu cine să ies în oraș, pentru că stăteam la distanță, nu aveam mijloc de transport, nu aveam permis, nu avea cine să mă ducă și să mă aducă din oraș.
Două luni n-am făcut altceva decât să mă gândesc că abia aștept să mă duc la Iași pentru că acolo o să fie altfel. Și m-am gândit eu că dacă tot mă plictisesc acasă să mă duc în Iași cu o săptămână mai devreme.
Prima săptămână a fost un dezastru. Am ajuns într-un apartament cu chirie în care nu aveam internet, nu aveam laptop, televizor, n-aveam un telefon bun. Aveam rude în Iași, dar nu-mi doream să mă duc să-i vizitez atunci, îmi doream prieteni de vârsta mea. Îmi doream să ies, să explorez, să vizitez, dar mi-era și frică, nu știam să merg cu autobuzul, nu știam orașul, nu fusesem expusă la lucrurile astea.
În prima zi de facultate am ieșit cu colegii de grupă la o pizza și deja am simțit că-i ok, că lucrurile încep să fie mai bune, că deja sunt câțiva oameni cu care rezonez, că s-ar putea să mă simt acceptată, integrată, că aparțin unui loc. Și chiar așa a fost. Deși veneau multe semnale din interiorul meu care-mi spuneau că nu, nu-i locul tău aici, du-te acasă, am avut noroc de colegi care să fie pentru mine. Dar trei ani cam așa a fost, mintea tot încerca să mă ducă în aceleași locuri care mie îmi erau familiare.
În anul patru mi-am dat seama că trebuie să fac lucruri pentru mine. Ajunsesem într-un punct în care nu mai puteam tolera ce se întâmplă în viața mea și atunci am mers pentru prima dată la o ședință de terapie.
Nu-mi permiteam pe vremea aia să merg la psihoterapeut, am fost în campus în Tudor la psihologul arondat universității. Doamna psiholog de acolo mi-a zis din start, eu nu sunt specialistă în asta, dar pot să te-ascult și pot să te trimit la anumite lucruri să vezi dacă ți se potrivesc sau nu. Și mi-a recomandat o carte care în mine a declanșat o schimbare. O carte clișeică, judecând acum după informațiile pe care le-am acumulat. Se numește Cele cinci limbaje ale iubirii și citind-o am reușit să pun o mică piatră la baza a ceea ce sunt eu astăzi. Ca și copil, să simți că ai în preajma ta persoane care sunt fizic prezente dar nu sunt disponibile emoțional pentru tine, corelai treaba asta cu lipsa de iubire. Lucru, rațional vorbind, total neadevărat, dar copilul din mine așa a reușit să perceapă. Citind acea carte mi-am dat seama că multe dintre lucruile care s-au întâmplat n-au fost despre mine ci, cred eu, au fost pentru a-i putea ajuta pe alții. Mi-e mult mai ușor acum, când văd doi oameni care au o divergență de natură emoțională să înțeleg de ce.
Înainte de terapie, am fost în America pentru o vară. Am luat decizia spontan, dar știam în același timp că eu nu sunt o persoană spontană. Asta s-a întâmplat după ce o doamnă profesoară de la modulul psiho-pedagogic pe care-l făceam în facultate mi-a recomandat la un moment dat să încerc să fac ceva spontan, să nu mă mai gândesc atât de mult. Și la un impuls, m-am dus la o agenție și m-am înscris și am și comunicat acasă că trebuie să fac un împrumut, că tata trebuie să fie girantul meu. Eram vorbitoare de engleză, dar în continuare aveam complexul ăsta că nu mă descurc, că nu este bine, că nu am accent. Și la primul interviu online pe care l-am avut pentru un job banal, trebuia să stau în fața unui restaurant să împart pliante, cu vreo 2-3 dolari pe oră, am picat. Și mi-am zis, ok, bine, poate nu mai plec. A fost prima decizie spontană din viața mea și au început să apară regrete și teamă. Dar cei de la agenție mi-au zis, uite că avem un alt post pe coasta de Vest, în San Francisco. Și eu mi-am zis, băi, acolo e mult mai scump totul, nu știu cum să fac. Până la urmă am zis, bine, hai, dacă tot m-am înscris, hai s-o fac până la capăt. Plus că mai dădusem și niște bani pe care nu-i mai primeam înapoi dacă nu plecam.
Pe avion am plecat cu doi băieți cu care m-am întâlnit în București, în aeroport, și care erau și ei în programul ăsta. Când am ajuns în aeroport în San Francisco, din nou am avut senzația aia că trebuie să mă întorc, că nu-i locul meu aici. Apoi a început frica de a vorbi cu oamenii, iar la prima masă, la restaurant, am făcut atac de panică.
După o săptămână am început să merg la muncă, chelneriță într-un restaurant cu o priveliște extraordinară. Erau deja altfel de senzații, dar ideea că nu-i locul meu acolo, că trebuie să mă întorc acasă a mai rămas o vreme. A fost o experiență relevantă pentru dezvoltarea mea, am câștigat mai multă încredere în mine.
Întoarsă în România, au început să revină senzațiile vechi, starea pe care o aveam înainte de a pleca. Și atunci am înțeles ceva important. Dacă eu credeam până atunci că zona mea de confort este legată de lucrurile și oamenii cunoscuți, mi-am dat seamă că, de fapt, e vorba strict de cordonul ăla ombilical pe care nu am știut să-l tai. La orice stimul care-mi amintea de momente din copilărie, plângeam, mă înecam cu lacrimi, simțeam că se termină lumea.
La scurt timp de la întoarcere am început și ședințele de terapie. Acum știu să identific, să observ și să înțeleg ce se întâmplă cu mine, nu mai este nimic dramatic în ceea ce mi se întâmplă. Mi-am dat seama că mă puneam foarte mult în postura de victimă și așteptam tot timpul să fiu salvată, să mă observe cineva că nu sunt în regulă, să existe mereu o influență externă care să-mi valideze existența și să-mi repete mereu că indiferent cum sunt eu, sunt iubită și apreciată.
Facultatea a fost perioada în care m-am izbit cel mai mult de lucrurile pe care trebuia să le învăț despre mine. M-a făcut să trec prin tot felul de experiențe similare dar niciodată în aceeași formă cu cele din copilărie, și tot ce trebuia să se întâmple era ca eu să fiu pregătită să accept asta. M-am dezvoltat foarte mult în timpul facultății.
Am început apoi un master, dar am și luat un an pauză, sau doi sau câți o să fie, să mă pregătesc, pentru că până la urmă motivul pentru care m-am înscris este să las în urma mea ceva care să ajute. Mi-am propus ca, analizând niște contexte psihologice, să identific niște similarități între problemele cu care se confruntă copiii din asistență socială, să vedem ce ar funcționa și apoi să aplicăm schema. Practic e vorba de un soft care ajută pshoterapeuții și asistenții sociali să faciliteze existența socială, emoțională a unui copil cu probleme.
Am analizat foarte mult care este punctul în care trebuie să intervii, bazându-mă pe parcursul meu propriu și am visat foarte mult la o colaborare între Facultatea de Psihologie de la Cuza și cea de Automatizări și Calculatoare pe partea de soft. Și visez în continuare că vom fi o echipă care să lucrăm la proiectul ăsta, care presupune o muncă colosală.
Emoțional am fost legată de Iași de mult timp, am multe rude aici pe care le vizitam. Am o verișoară cu care mă înțeleg foarte bine și prima vizită pe care mi-o amintesc cu entuziasm a fost la Casa Dosoftei.
Eram în liceu. Nu înțelegeam ce înseamnă, dar un oraș unde pot să vizitez lucruri, unde simt că mă pot lega de ceva vechi, îmi inducea ideea că astea îmi sunt rădăcinile. În aceeași zi am fost și la Bojdeuca lui Creangă. Era ceva despre care am citit, însă m-au izbit niște senzații, nu știu, de conexiune cu strămoșii, cred. Nu știam să le cataloghez atunci.
Anul ăsta am început să merg un pic mai mult la pas prin Copou, să cobor tot felul de străduțe, ca să văd ce se întâmplă, să fiu atentă și conștientă. Aș vrea să am o hartă veche și să trec prin locuri vechi care acum sunt altfel sau nu mai sunt.
Te izbește melancolia dar și regretul că n-apuci într-o viață să le vezi pe toate așa cum au fost, iar faptul că ai ocazia să-ți imaginezi dintr-o hartă, o fotografie, cum a fost atunci, să te facă să te simți viu.
Ca aspect, pe alocuri Iașul nu este deloc în regulă. Stau în zona Baza 3-Bularga și toate diminețile în care ies din casă și văd blocurile cu un aspect dezolant, nu pot să zic că mă bucură. Zonele centrale îmi plac ca aspect, dar ca idee de nostalgie pe care o caut, nu. Plus că a fost împopoțănat cu tot felul de elemente din astea kitschioase. Asta încurcă.
Dar îmi place Iașul pentru că am oportunități. Dacă vreau să fac un vas de lut am unde, dacă vreau să participi la o oră de yoga, am unde să mă duc, dacă vreau să mănânc ceva sau să beau o bere care să mi se potrivească, am unde să merg. Și simt că evoluează.
Dar oamenii de aici mi se par un pic apăsați. Îmi place foarte mult să fac conversație și să aud păreri de la oameni, am darul de a-i asculta, la mine simt că pot să se jeluiască. Mie îmi place să cânt pe stradă, orice melodie aud la un moment dat și îmi rămâne în memorie, fără nicio reținere că aș putea fi catalogată drept sărită de pe fix. Și urmăresc expresia oamenilor când mă văd. O parte observă, te aud, o parte se uită ca și cum ți-ar spune, cum să faci asta?, și cred că unii se simt inspirați și încurajați că pot face și ei ceva împotriva a ceea ce e stigmatizat.
Am început să mai urmăresc persoane din Iași care-și mai povestesc viața pe social-media și pot să observ că vor să contribuie la ce se întâmplă în oraș. Eu încă nu am reușit să-mi identific o comunitate, tribul meu, dar simt că pot să găsesc aici mai mult decât în altă parte.
Mă văd locuind aici, mă văd existând aici, dar nu doar aici. Baza însă mi-aș dori să fie în Iași, pentru că pare să existe ceva din mine care se regăsește aici. Dar mi-am pus problema că aș putea să mă duc să locuiesc șase luni în București, șase luni în Timișoara, șase luni în Cluj, să văd cum e. Mi-am propus să fac asta la un anumit moment din viață.
E foarte interesant să vezi cum evoluează oamenii în funcție de loc. Am câteva idei despre locurile astea. Despre București cred că este foarte viu, Timișoara mi se pare că este cel mai aproape de autentic, asta din ce am auzit, că n-am vizitat-o încă, iar despre Cluj îmi imaginez că e cel mai sus dintre toate, dar asta e doar ce am perceput eu din ce mi s-a mai spus. Iar Iașul este exact ce am eu nevoie în momentul ăsta ca să-mi dau seama ce-mi lipsește. Iașul este pentru mine. Iașul mi se pare extraordinar de bun pentru un introvertit, nu ești agasat de mediu, cum mi s-ar întâmpla la București. Găsești agitație, dacă o dorești, dar preponderentă este starea de liniște. Poți să te dezvolți în ritmul tău fără să simți niciun soi de presiune.