Gabriela Haja
Am decis să fac filologie încă din școala generală, când nu era foarte clar ce înseamnă cuvântul ăsta. În mintea mea însemna libertatea de a citi cât vreau eu și posibilitatea de a scrie bine, profesionist, dacă vreau.
M-am născut într-un centru minier, în Bucovina, undeva pe lângă Leșul Ursului. Tatăl meu era miner iar mama lucra și ea la o fabrică de prelucrare a minereului și au fost detașați acolo. Mai tâziu m-am întors cu familia în Maramureș, tot un sat de mineri, în Băița. Acolo am făcut școala generală și apoi liceul la Baia Mare, la secția de filologie-istorie.
Când am venit prima dată la admitere cu un grup de colege de clasă, impresia a fost negativă. Plecând noi de la gară pe jos, pe la Fundație am întrebat pe cineva de pe stradă unde este Universitatea. Și persoana respectivă, foarte indignată, ne-a simțit accentul ardelenesc și ne-a întrebat ”de ce veniți voi să ocupați locurile copiilor ieșeni, ce, nu aveți facultate la Cluj?” Dar, bineînțeles că în timp această primă impresie a fost modificată mult și m-am îndrăgostit treptat de oraș.
Decizia de a veni la Iași a fost afectivă. În copilărie, toate vacanțele le petreceam undeva la munte lângă Vatra Dornei și, venind la Iași, mă gândeam că voi avea prilejul să trec și pe-acolo, pe la bunica, pe la rude.
M-am îndrăgostit treptat de Iași. La sfârșitul facultății, când am fost repartizată în Bistrița, mă simțeam deja foarte străină acolo. Nu eram nici acasă, nici la Iași care a devenit acasă, încât abia am așteptat un prilej să mă întorc. Și s-a ivit prilejul când am hotărât să mă înscriu la doctorat.
Dar decizia de a veni la Iași a fost determinată și de dorința de a ajunge într-un centru universitar foarte admirat, de fapt, și de ardeleni. Profesoara noastră de limba română din liceu, doamna Brândău, avea o mare dragoste pentru scriitorii ieșeni, bine, între aceștia fiind inclusiv Eminescu, Creangă și Titu Maiorescu care până la urmă aici s-a lansat. Dar și Sadoveanu, pentru care am avut întotdeauna o slăbiciune aparte, spre deosebire de majoritatea colegilor care nu gustau fraza lui așezată.
Când am ajuns eu, în anii 80, Iașiul era un oraș industrializat, mohorât, cartierele mărginașe arătau cu totul jalnic, o imaginea nu prea luminoasă. Dar era Universitatea care eu cred că este cea mai frumoasă din țară, architectonic, peisagistic dar și în locul unde e plasată. Și mai e și geografia orașului, care nu e una plană. Dacă te miști în orașul ăsta ai mereu alte perspective.
Întâi mi s-a părut un oraș imens. Acum, după câteva decenii, îmi dau seama că nu e un oraș chiar atât de mare, dar e un oraș cald și cu oameni inteligenți. Ieșenii nu sunt oameni blânzi, imediat te șfichiuesc cu o replică, nu foarte evident, trebuie să fii inteligent să înțelegi ironia ieșeanului. Bun, mie îmi place foarte mult și Capitala noastră, pe care tare mulți o blamează. Îmi place Bucureștiul care are altă dinamică și faptul că oamenii reacționează imediat .
La ieșeni, de multe ori răspunsul este, eh, îi greu, nu se poate, dar dacă insiști încep să se miște lucrurile. Au și această tendință de a-și manifesta scepticismul, sunt sceptici ieșenii, adică nu poți să-i păcălești.
Nu a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu graiul moldovenesc. Eu exersasem deja graiul din Bucovina care este diferit de cel ardelenesc, e o zonă de trecere. La facultatea de litere am studiat și dialectologia, unde trebuia să ne familiarizăm cu toate graiurile din România, iar competența mea în două graiuri m-a făcut să asimiliez foarte ușor. Acum, după treizeci de ani de Iași, pot folosi conștient graiul local, dar, îndeobște, vorbesc literar. Este o opțiune personală și mă amuză că, deobicei, când merg la București, sunt acolo vânătorii de clienți, taximetriști, care încearcă să te ghicească de unde ești, de unde vii, iar eu îi pun în încurcătură. Dar chiar și în Iași mi s-a întâmplat, fie mă întreabă dacă sunt profesoară, fie dacă vin din străinătate… Oricum, e simpatică ambiguitatea pe care o creează folosirea limbii literare, că nu mai poți fi definit prin grai. Uneori se amuză și băiatul meu și prietenii lui că atunci când îl cert, trec pe grai ardelenesc.
La un moment dat am vrut să mai fac și altceva în afară de filologie și am ales jurnalismul. Publicația, se numea 24 de ore, a fost aleasă în funcție de distanța până unde locuiam. Acolo am inventat niște rubrici, jocuri cu 24 de ore, șamd. A fost o experiență importantă pentru mine, pentru că pe vremea aceea presa era, cum se spunea, a patra putere în stat, chiar avea importanță ceea ce scria. Pe mine m-au repartizat la secția socială a ziarului de unde am reușit să ajut destul de mulți bătrâni care erau în impas. Am demisionat când presiunile politice au devenit inacceptabile pentru mine. Dar mi-a plăcut că am legat acolo câteva prietenii pe viață. Apoi am obținut un loc la doctorat și am dat concurs în cercetare la Institutul de Filologie Alexandru Philippide, la lingvistică, unde am descoperit o altă lume.
Cred că cea mai mare realizare a mea, în afară de faptul că am un copil pe care l-am dorit foarte mult și care e un tânăr în plină formare acum, este proiectul de digitalizare a Dicționarului, care mi-e foarte drag și care a venit din partea informaticienilor.
Pentru mine orașul Iași înseamnă locul unde mi-am modelat modul de a gândi, pentru că școala, liceul, nu ne pregătea, și nici acum nu te pregătește, să gândești critic, să analizezi și să optezi între mai multe surse sau posibilități. Ori, gândirea critică la Iași mi-am dezvoltat-o și grație universității și grație prietenilor, colegilor care erau, unii dintre ei, extrem de inteligenți și de rebeli.
Dacă stau să mă gândesc, cel mai important lucru pe care l-am învățat la Iași a fost cum să trăiesc liber. Și mi-am dat seama de lucrul ăsta mult mai târziu, când am mers, prin 2007, la un simpozion la Institutul Sextil Pușcariu din Cluj unde le prezentam colegilor proiectul de digitalizare a Dicționarului Tezaur la care noi lucram și care era un proiect foarte revoluționar pentru România acelor ani. Atunci mi-a spus una dintre colege, știți, voi, ieșenii, puteți gândi liber, sunteți diferiți de noi, gândiți-vă că noi am trăit sute de ani sub imperiu și avem o altă mentalitate, voi sunteți liberi. M-a surprins, să spun drept.
După aceea am descoperit o altă formă de libertate care ni se atribuie nouă ieșenilor de către bucureșteni, tot din mediul nostru, al cercetătorilor. Bucureștenii îmi spuneau, păi, la Iași, loviturile de sus ajung mult mai greu, Se estompează până ajung la voi. Asta m-a amuzat, adică noi am fi mai puțin constrânși. E o explicație nu știu de ce natură, și subiectivă și sociologică și istorică într-un fel… Foarte interesant, așa se explică lucrurile, mi-am spus eu.
Am o viziune diacronică a orașului, dar și diatopică, în sensul că, nefiind ieșeancă, trebuia să-mi găsesc să locuiesc undeva și am locuit mulți ani cu chirie și am hălăduit mult prin Iași. Întâi am locuit în Copou, la cămin, apoi pentru o scurtă perioadă în Corabia nebunilor, așa i se spunea, într-un bloc al universității pe lângă piața Nicolina. Toată floarea universitară a trecut pe-acolo. Țin mine că era socotită o zonă foarte periculoasă, ajungeam noaptea în zonă însă întotdeauna stăteam cuminte, la semafor, purtându-mă cât se poate de nonșalant și chiar n-am avut niciodată probleme.
Am mai locuit în Țicău, cartier de cuțitari, am aflat eu după aceea, dar stăteam la o casă splendidă, cu cerdac și cu sobă de teracotă și m-am simțit minunat acolo. Era alt tărâm, se termina spațiul citadin și deodată coborai în altă lume, erau splendide iernile și primăverile acolo.
Am mai locuit și în Bucium, tot la o casă, apoi în spatele Universității de Științe Agricole, lângă Grădina Botanică și după aceea am coborât spre universitate și în fine am reușit să-mi iau un apartament în Copou. Am stat și m-am gândit că nu aș dori să locuiesc în alt cartier, dar dacă ar fi să mă mut vreodată, alegerea ar fi tot o casă pe pământ, dar nu în afara orașului, fiindcă atmosfera orașului îmi place foarte mult.
În afară de lumină, că Iașul are o lumină aparte, este splendidă și iese în evidență foarte bine mai ales toamna, îmi mai place și tihna orașului. Până la urmă, cu toate că avem cu toții o viață din ce în ce mai stresantă, cu activități multe, cu proiecte duse în paralel, cu obligații, cu deadline-uri, cu toate acestea, mersul pe jos prin orașul ăsta îți dă timp să te odihnești.
E adevărat că acum e cel mai poluat oraș din pricina mașinilor. Sunt mult prea multe mașini în oraș și nu mai au loc fizic, străzile pe care circul eu, care nu au trotuare foarte vizibile, dar și multe alte străzi sunt covârșite de mașini. Și mersul pe jos de care spuneam, nu mai este așa comod. Da, sunt prea multe mașini.
Raportat la dinamica altor orașe, Iașul a rămas puțin în urmă și din punctul de vedere al culturii. A pierdut o mare șansă când nu a câștigat competiția capitalelor europene ale culturii. Eu cred că atunci a fost o greșeală de strategie pentru că, vorba moldoveanului, s-au ieftinit la făină și s-au scumpit la tărâțe. Adică realmente ar fi trebuit să investească în echipa de promovare, atât cât cerea, și după aceea să profite de statutul de capitală europeană. Aici a fost o greșeală administrativă, cred.
Cu toate acestea, am încredere în creativitatea ieșenilor și în inițiativele personale. Și astfel de oameni se găsesc la Muzeul Literaturii. Recent au fost supuși la un test când au avut fonduri și în foarte scurt timp trebuia să creeze un nou muzeu și au făcut-o în condiții de pandemie, și au făcut-o foarte bine și au construit Casa Muzeelor. Și Muzeul Poeziei este minunat.
M-am gândit la un moment dat, așa, fugitiv, că mi-ar plăcea să trăiesc mai mult timp într-o altă țară, dar să mă întorc la Iași. Niciodată nu m-am gândit să plec definitiv.
Mă ispitesc prietenii ieșeni plecați la București care, fiecare și-a construit un drum acolo, de succes, dar întotdeauna m-am gândit că dacă m-aș muta la București aș vrea să fac exact același lucru, adică tot lexicografie. Și mi-am spus, până la urmă nu-i nevoie să plec în alt spațiu ca să fac ceea ce-mi place foarte mult și nu, nu vreau să plec din Iași.
Îmi spunea fiul meu, eu sunt un cetățean al lumii, eu pot să mă simt acasă oriunde în lume. Eu am nuanțat un pic perspectiva lui și am spus: eu pot să mă simt foarte bine la Iași fiind în același timp un cetățean al lumii. Nu e nevoie să călătoresc prin toată lumea ca să mă bucur de viață, mă bucur foarte mult de viața așa cum este la Iași. Pot oricând călători oriunde, dar aici a devenit acasă.