Cartierul în care am crescut era la cinci minute de centru, dar arăta ca o mahala. Strada, Iancu Bacalu, foarte aproape de Bahlui, era neasfaltată, cu șantiere unde se construiau blocuri și cu case în diferite stadii, toate stând sub ideea că vor fi dărâmate.

Nu erau prea mulți copii pe strada mea. Erau doar copii de romi care nu erau neapărat prieteni cu mine, din diverse motive. Unii dintre ei, spre exemplu, erau ținuți în curte. Nu aveau voie să vină la mine. Era o fetiță, țin minte, căreia când coboram de la școală îi dădeam caiete, îi povesteam lecțiile, îi dădeam creioane. Ea n-avea voie nici să iasă la jucat. Chiar mă gândeam de curând, oare ce s-o fi întâmplat cu ea, dacă a plecat sau nu din lumea aia.

Am făcut grădinița tot acolo, mă lăsau ai mei să mă duc singură. Aveam o singură stradă de traversat, Ipsilanti, de unde n-am amintiri frumoase.

Fiind foarte aproape de Palatul Culturii, care se vedea de pe strada mea, fugeam uneori până acolo. Era un deal care acum e plin de case, dar înainte era un teren viran. Urcam dealul, mă duceam în palat unde cunoșteam pe cineva care lucra acolo, doamna care a ajutat la creșterea mea, și mă jucam peste tot. Eram copil și, pentru că se numea Palatul Culturii, ziceam că eu sunt Prințesa Cultura. Era Palatul meu. Și mă jucam mult timp, până mă găsea. Așa am învățat mitologie. Aveam acasă cartea Legendele Olimpului, o ediție superbă de prin anii 60, cu pagini lucioase și cu fotografiile zeităților. Acele statui erau reproduse pe holurile Palatului Culturii din gips. Erau impresionante, aveau vreo doi metri. Așa am învățat și despre Zeus, despre Atena, Artemis, Afrodita și, bineînțeles, marea mea feblețe, Gal murind, pe care l-am revăzut acum, de curând, la Roma.

Când eram deja prin clasa a cincea, începusem să-mi fac prieteni dintre colegii de clasă care stăteau în zonă. Și cele mai importante locuri de joacă erau curtea de la blocul Cina și curtea de la blocul Guliver.

Astea erau zonele cu mulți copii și, de la Palatul Culturii până în Piața Unirii, ne jucam un fel de hoții și vardiștii prin tot centrul. E ceva care nu cred că se mai poate întâmpla, și din cauza traficului, atunci nu erau multe mașini, dar și din cauza, cumva, a grijii generale. Atunci era un nene de la cutare bloc care știa clar că tu ești de la blocul x, că ești în regulă.

Blocul Cina era preferatul meu. În față era cofetăria Opera și în spate, la demisol, era laboratorul unde mirosea incredibil și noi stăteam și ne uitam pe geam și tantilii alea, cofetăresele, ne mai dădeau frișcă, resturi… Ani de zile am luat de acolo tort Diplomat. Ultima oară am luat unul când avea Maia un an, la tăiere de moț, unul cu frișcă adevărată, cum știam din copilărie.

La cinci ani, am întrebat-o pe mama de ce-mi vin lacrimi în ochi și mi se ridică părul pe mâini când aud muzică simfonică. M-a dus la o profesoară de pian, care a fost minunată. Genul de profesor care te învăța să-ți placă, să te joci cu pianul. Ulterior, la șapte ani, am ajuns la liceul de artă, la Octav Băncilă, unde ani de zile mi s-a dat peste mâini, că nu aveam poziția corectă, că nu eram ceea ce trebuie…pentru că încă îmi plăcea. Am stat acolo până în clasa a cincea, deși am continuat să fac pian până într-a opta. În clasa a cincea m-a păcălit tata care mi-a zis, dai și admitere la Liceul Național, care era cel mai bun din Iași.

După liceu voiam să fac altceva decât restul. Atunci erau două trenduri: toți voiau să dea la economie sau la drept. Dacă era altă opțiune, era mai mult, să zicem, vocațională, cum era medicina. Cred că au fost doar doi colegi care au dat la Politehnică, pentru că în acel moment, în anii 95-96, Politehnica nu mai era în trend, era ceva peiorativ. Și i-am zis tatei că vreau să fac restaurări artistice, dar m-a păcălit iar. Mi-a zis că o să mor de foame. I-am zis apoi că vreau să fac design și mi-a zis că astea sunt numai prostiile din capul meu. Și m-a convins să fac arhitectură, că după aia pot să fac și restaurări și design și de toate.

În acea perioadă eram îndrăgostită de un băiat din Timișoara, care era deja student, și am vrut să dau admiterea acolo. Dar n-am avut curaj. Aș fi încercat, dar admiterea se dădea în același timp peste tot și eram panicată că nu iau din prima la facultate. Era atunci un stigmat foarte mare să nu intri din prima, mai ales pentru o fiică de profesori universitari. La Iași eram mai sigură.

Prin anii doi-trei de facultate, mă gândeam să fac regie și să mă duc la București, să văd ce-i aia. Dar nu s-a întâmplat, nu s-au aliniat planetele. Prin anul trei mă gândeam să plec în Statele Unite. Apoi, pe la sfârșitul facultății, pentru că emigrase un prieten în Noua Zeelandă, mă gândeam să plec acolo. Dar pentru asta, am zis că trebuie să am punctaj mare, să termin, să fac și stagiatura, să fiu arhitect plin. Dar deja conjunctura aici era foarte bună, speranțele erau maxime, voi avea casă, copii…

Lucrarea de diplomă am făcut-o în munții Călimani și pentru asta am ajuns la primăria Vatra Dornei, unde mi s-a propus ca, imediat după facultate, să mă angajez ca arhitect urbanist. Eram îndrăgostită de zona aia, pentru că o parte din copilărie am petrecut-o undeva în Obcinele Bucovinei. A trebuit să iau o decizie foarte grea: să locuiesc într-o zonă foarte pe sufletul meu dar care nu însemna și o dezvoltare profesională foarte importantă. Acolo poate mi-aș fi pus amprenta pe ceva, pe direcțiile în care se dezvolta zona, cu pensiuni, era o perioadă de boom economic. Dar cineva, foarte drăguț, mi-a spus: dacă alegi să te duci acolo vei regreta, dacă alegi să nu te duci, vei regreta. Ce-am înțeles atunci e că n-are niciun rost să regreți.

În 2010-2011 am hotărât să fiu profesoară. Ca arhitect câștigam extrem de puțin, încercam să prind ceva lucrări, dar oamenii nu mai aveau bani. S-a ivit un post liber, am predat arhitectură la Liceul Gh Asachi. Acolo m-am încărcat enorm din energia copiilor. Erau copii mari, de 17-18 ani. Acolo cred că am dat prima oară de copii care nu mai voiau neapărat să plece din România. Erau foarte ancorați în realitatea de aici, plini de speranțe. Mie mi-au dat o viziune nouă, chiar nu știam că poți fi așa. În adolescența și tinerețea mea, toți voiam să plecăm. Bine, și faptul că eram mamă deja a doua oară, m-a făcut să mă gândesc că, stai, poate că e bine să construiești ceva aici. Într-un fel copiii ăia m-a făcut să mă reancorez și eu în realitate. Chiar dacă dorința de-a vizita cât mai multe locuri a rămas, nu am mai avut acea angoasă de întoarcere. Acum când mă întorc de undeva, îmi place la ce mă întorc.

Când se strică lucrurile astea, că ele sunt studiate, arhitecții au încercat să le conserve, să le reglementeze, atunci mă doare. Dar chiar și așa, când se dezvoltă ceva, apare altceva nou, altă perspectivă. Oricum, orașele sunt ceva organic, există mereu ceva care moare și ceva care se naște, se schimbă. Trebuie să acceptăm asta.

Uite, Bahluiul meu, că-i al meu că am crescut lângă el… În momentul ăsta știu că ar putea fi făcut mult mai frumos, dar dacă mă duc după campusul din Tudor, găsesc acolo gâște, rațe sălbatice. Am găsit acolo, nu știu cum se numește, e o pasăre albă cu ciocul lung, negru, de fapt erau două, deja mă duc să mă mai întâlnesc cu ele… Și mă gândeam, uite, asta e o veste bună, înseamnă că Bahluiul încă e curat, aerul e încă bun, e un mic ecosistem acolo. Sau în fosta zonă industrială, unde au apărut tot felul de animale și plante, e o plăcere să te plimbi pe-acolo.

Știu că sunt lucruri care ar putea fi făcute mai bine. Vorbesc mult despre zona minunată dintre Select și Continental, care ar putea fi o piață și nu o parcare, dar și alte lucruri pe care le văd. Dar sunt aproape convinsă că la un moment dat se va întâmpla. Nu cred că ne pierdem valorile, că direcția este greșită, deși unele lucruri se pierd.

Am fost tot timpul mândră de Iași și l-am arătat cu mare drag tuturor prietenilor care nu-l cunoșteau. Mă uitam de mică pasionată la o carte care se numea Iașul marilor zidiri, vorbe clișeu, că fiecare piatră din Iași are o poveste. Dar chiar am crezut în asta. Aș putea să vorbesc fără probleme și despre lucrurile care nu stau chiar așa de grozav, dar per total și emoțional vorbind, Iașul este în continuare un oraș care-mi place foarte mult și în care mă bucur de fiecare dată când se întâmplă ceva.