Gabriela Risipeanu
Tatăl meu a fost cofetar și mama… mama a avut meserie de bărbat, era fierar-betonist. A lucrat la Prefabricate, undeva spre Tomești, acum se face cărămidă, ceramică. Atunci se făceau prefabricate din care se construiau blocurile. Țin minte că stăteam la parter și mai aducea mama vată de sticlă, că mai intrau șoricei, și o punea în găuri. Iar din partea lui tata, nu ne lipsea nimic din ce ținea de dulciuri, cacao, mâncare. Și nu numai nouă, ci și la rude, se ajutau toți, cei de la țară ne trimiteau și ei ce aveau…
A fost frumos în copilărie, m-am născut și am crescut în Tătărași, pe Vasile Lupu, într-o perioadă când se nășteau mulți copii, 1968, 1969… Învățam toți la aceeași școală de cartier. Eram ca o comunitate acolo. La noi nu se închidea ușa la apartament decât seara la culcare, veneau vecinii după zahăr, după ulei, după un ban chiar… Era sigur cartierul și blocul, nici nu știu dacă ar fi putut să intre cineva în scară fără să știm, era permanent cineva dintre noi pe scară…
Sinceră să fiu, nu era prea ușor pe-atunci, dar noi nu am prea dus lipsă. Era cu hainele, cum era. Aveam un trening cu care mergeam și la școală și afară și peste tot, că așa era situația. Dar chiar și căldură, în Tătărași a fost altfel situația față de alte zone. Aveam colege la profesională de prin Dacia care se plângeau că era foarte frig în aparatemente. La noi în Tătărași stăteau oamenii de la Prefectură și am fost cumva favorizați, stăteau pe la Dispecer și pe lângă ei aveam și noi beneficiile noastre.
Când eram eu mică tata lucra la un laborator de cofetărie, pe Manta Roșie, unde se făceau pentru tot orașul, după aia la o cantină undeva la un trust de construcții spre Dancu, unde se mai făceau și nunți. Cred că și acum mai este acolo. Și apoi și-a găsit la Neuro, la Spital, era și aproape…
Tata făcea eclere, torturi, când era vreo nuntă în familie făcea câte un tort din ăla mare, mai făcea și cremșnit, prăjitură Carpați, cu foi și cu cremă, Buturugă, batoane de ciocolată, bomboane fondante. Chiar și după ce a ieșit la pensie, sâmbăta se apuca, așa, hai să fac ceva, și zicea lui mama, hai Margareta, hai Ionele, dacă vrei… Și apoi ne dădea, și la vecini, la rude.
Dar nici unul dintre noi n-a vrut să se facă cofetar. Tata făcea singur tot, îl mai ajuta mama când făcea floricele din zahăr ars, că avea nevoie să le dea formă, să le modeleze, făcea petale de trandafir, dar mamei nu-i prea plăcea, că se frigea. Era dezastru în bucătărie, când termina el. Acum mai fac și eu, mai fac eclere, îmi mai amintesc cum le făcea el. Oricum, pe vremea aia erau mai bune decât ce se face acum, fără discuție, nici nu se compară.
Când s-au cunoscut, tata era singur cu trei copii și mama avea un copil la țară, la Ciurea. Tata trebuia neapărat să-și găsească pe cineva, că nu se descurca, avea vreo 30 de ani când a rămas cu trei copii, după o despărțire destul de urâtă de fosta. Erau mai multe doamne care voiau să se căsătorească cu el. Prima dată s-a dus la o altă doamnă, nu la mama, și i-a zis că vrea să se căsătorească, dar aia i-a zis că nu are copii și că-l ia dar fără copii, îi dai la stat… Tata era cu bunica și cu bunicu care știau și de mama și i-au zis, hai să mergem și la cealaltă să vedem ce zice. Ei, și mama avea un băiat, iar tata, știind că doamna cealaltă i-a zis că ea nu vrea copii, când a ajuns la mama i-a zis din start: eu am trei copii, dar, uite, pe un băiat îl dau nu știu cui, pe celălalt băiat îl dau nu știu cui și eu rămân cu fata și tu cu băiatul. Mama când a auzit i s-a părut așa, ciudat, că fratele meu mare avea vreo 8-9 ani, cum să-l dai la vârsta asta. Și tata când a auzit asta a zis, gata, hai… Nu s-a mai gândit de două ori. Și am ajuns cinci până la urmă, eu sunt al cincilea, copilul de după căsătoria lor.
În adolescență eram fascinată de magazinele de încălțăminte, era un magazin pe Cuza Vodă, Lux-ul vechi, și pe Ștefan cel Mare era Lux-ul nou. Și-mi plăcea acolo când mă duceam, doamnele alea, îmi imaginam eu că au încălțăminte bună și aș fi vrut să mă fac și eu vânzătoare. Dar în anul în care am terminat eu clasa a zecea, nu s-au făcut clase de vânzători din ăștia.
Mi-ar fi plăcut și la Romarta să fiu vânzătoare, țin minte, erau blănuri, erau tot felul… Dar, pentru că nu s-au mai făcut clase din astea, am ajuns la croitorie. Dar mie mi-a plăcut tot timpul lucrul ăsta, am împletit, am cusut. Aveam mașină de cusut de când eram în clasa a opta. Prima haină pe care am făcut-o a fost o fustă pentru sora mea, dar care-mi venea mie, era talia cât șoldul, sora mea e cu șapte ani mai mare decât mine. Eu sunt cea mai mică. Când eram printr-a noua, hainele pe care mi le lua mama simțeam nevoia să le cos cu ață câte ceva pe ele, să scriu ceva pe ele, nu le lăsam simple.
Am avut mulți verișori, făceam tot felul de petreceri. Și cu colegii de la profesională am avut o gașcă. Mergeam la patinoar, la ștrand, în spatele Palatului Culturii, veneam din Tătărași pe jos, pe Vasile Lupu, apoi pe Smârdan, Sf Lazăr… În vacanțe mergeam la Ciric, lacul Veneția. Mai mergeam și pe la țară, stăteam câte o săptămână, dar nu prea aveam stare acolo. Aici aveam prietenii. Nu am fost în nicio tabără, nu erau ieftine, noi eram cinci copii, era cinci sute de lei o tabără și tata avea salar de 1800 de lei. Nu plăteam mult la întreținere, la lumină, era foarte ieftină, câte 30 de lei pe lună, dar eram mulți, se duceau banii.
Dar nu am nostalgii. Soțul meu îi mai zice fetei, ăhă, pe vremea noastră… Eu zic, nu-i mai spune așa, că eu cred că nu i-ar fi plăcut cum era pe timpul nostru.
Pe soțul meu l-am cunoscut tot așa, la petreceri, la un revelion, eram cu verișorii mei, și de-atunci am rămas împreună. Mergeam la film, la pizza la Select, era 25 de lei. Nu era ca asta de-acum, nu mai bună ci altfel, era într-o tăviță de metal. Stăteam la o coadă la Select și câte oră-două până se elibera o masă, că era singurul loc din Iași cu pizza. Mai era Scala unde se găsea Pepsi, dacă te duceai duminica devreme mai prindeai și profiterol doar la Amandina și la Opera.
Dar eu n-am fost așa, după dulce…
Frații mei povesteau că atunci când eram mică, tata lucra la un laborator cu frigidere din alea Fram, fără congelator, și aducea seara înghețată. Când ajungea el acasă, pe la 11, frații mei dormeau deja și-i trezea și ei plângeau și mâncau înghețata și tata zicea, mâncați, că se topește și nu vă mai aduc.
Primul loc de muncă a fost la Tehnica Confecției, așa se numea atunci, unde se făcea croitorie de comandă. A durat puțin, că a venit revoluția și s-a desființat. Aveam 20 de ani atunci. După aia am lucrat la Pheonix, dar foarte puțin, că nu mi-a plăcut niciodată la croitoria de serie. Acolo se făceau cămăși, undeva spre Dancu.
După aia am lucrat la TH, era o firmă care făcea și croitorie și broderie, pe care o mai au și acum. Am lucrat șapte ani acolo, până au renunțat la confecții. Făceam haine personalizate pentru Coca-Cola. Era bine, câștigam bine. Acolo a fost cel mai bine. Înainte de a ajunge acolo m-am dus la Moldova Tricotaje, pentru că stau în Bularga și mi s-a părut că-i ok, că era aproape. Îmi ofereau salar de 170 de mii de lei, la banii de atunci însemna puțin. La TH, când m-am angajat luam mai mult de dublu, iar după câteva luni luam deja 700 și ceva de mii de lei
Apoi am încercat la Teba, dar nu m-am putut adapta, se făcea tot așa, croitorie de serie și m-am dus la Dapetcom, la bărbați. Făceam geci dar și haine pe care le puteai lua la un costum, aveau vânzare. Și după șapte ani, era prin 2010, mi-a venit mie să mă duc la Galeriile Ștefan cel Mare, tot croitorie de comandă. Am plecat după cinci ani, că nu m-am mai înțeles cu cineva de-acolo. Și-am încercat din nou la serie, nu știu, simțeam eu nevoia să mă mai liniștesc un pic, dar n-a mers.
Apoi vreo trei ani am lucrat la Chotronette, am mai colaborat cu Aerial și apoi mi-am deschis aici, în Canta, atelierul meu, din 2019. Dar am prins pandemia și nu-s mulțumită de cum merge. Lumea-i obișnuită acum să cumpere de gata și să aducă la modificat, deși tot acolo ieși. Dar eu sunt optimistă de felul meu, nu mă gândesc la rău și n-am nicio problemă să închid, dacă nu merge.
Am lucrat acasă până acum vreo 16 rochii pentru Palatul Copiilor, era plin de paiete prin toată casa și pe scară, că nici nu trebuia să știi unde stau, era dâră pe scară. Le-am făcut înainte de Crăciun și la Paște încă dădeam cu aspiratorul și găseam paiete prin casă.
Eu cred că tot ce mi s-a întâmplat a fost bine. A fost bine și că nu m-am făcut vânzătoare. Am o vecină care a fost vânzătoare la Lux și, săraca, n-are de lucru de foarte mulți ani. S-a închis Flux-ul și nu și-a mai găsit în altă parte, s-a deschis Granit și a mai fost femeie de servici pe-acolo.
Dar și industria asta de textile, confecții e pe ducă. În Iași și peste tot. Nu mai sunt oameni pregătiți și nici meseria nu mai este respectată. Dacă faci comparație cu o coafeză sau cu un frizer… Soțul meu se duce și se tunde și dă cincizeci de lei pentru, nu știu, nici jumătate de oră. Ei, noi n-avem luxul să cerem 100 de lei pe oră, în niciun caz.
N-am fost niciodată tentată să plec din oraș sau din țară. Am familie, am copil. Nici fata nu vrea să plece, e studentă, dar nu-și dorește să plece, îi place aici.
Când m-am căsătorit, în 1994, ne-am mutat în Bularga. Acolo, pe vremea lui Ceaușescu, erau probleme, erau mulți care stăteau la căminele de elevi din zonă, erau multe. Și erau din cartier, din ăștia mai șmecheri care se luau de ei. Veneau de-acasă cu pachete, cu mâncare, cu bani, poate și cu ceva de băut și erau din ăștia care stăteau și-i așteptau și le furau tot ce aveau. Dar când m-am mutat eu, nu mai era așa. Unii au vândut și au plecat la țară, alții prin alte zone, unii au plecat și și-au făcut afaceri și acum sunt mari…
Din unele puncte de vedere e mai frumos Iașul acum, dar… e poluat. Chiar sunt îngrijorată din cauza poluării, suntem pe primul loc, cred, în țară. Eu ascult aici Digi și când spun despre orașe poluate, Iașul nu lipsește niciodată. Și mai ales la mine în zona aia, în Bularga.
Când trebuie să merg la Carefour, sunt cozi de mașini de la Baza 3 până la Granit, trebuie să mă duc prin spatele blocurilor sau să merg repede-repede, că simți benzina arsă. Nu era așa. Asta mă deranjează cel mai tare. Dar mai sunt și altele.
N-ai unde să te duci duminica, doar în Copou sau la Ciric care a rămas la fel de atâția ani. Când eram copii ne duceam la lacul Veneția, ne scăldam și în Ciric, mai era și ștrandul și eram și mai puțini. Acum nu mai știu pe Bucium, când eram tineri ne mai duceam și acolo, la Releu, dar acum cred că nici acolo nu mai poți să te duci, că-s construcții. Și pentru copii, ar trebui un parc de distracții, ar trebui făcut ceva. Pe fiică-mea, are 23 de ani acum, o duceam la Iulius Mall, era ceva acolo și iarna încă mai ieșea afară cu copiii, o lăsăm… Acum cred că părinții au o problemă, că nu-i lasă.
Transportul n-a fost niciodată bun la noi. Eu, că am stat în Tătărași, tot timpul am mers pe scara de la tramvai sau superînghesuită. Circulam pe jos foarte mult, că stăteam în stație… ajungeam mai degrabă pe jos unde aveam treabă. Mașini nu erau așa multe.
Mai trec prin Tătărași, sora mea stă acolo, pe Abator, fratele meu stă acolo la casă. Dar acum mi se pare mai urât. Nu știu, eu am stat pe Vasile Lupu, chiar la Doi băieți, și după 90 s-au făcut acolo niște garaje în spatele blocului și au stricat tot. Noi ne jucam acolo, iarna ne dădeam acolo pe derdeluș, erau copii, ne dădeam cu sania, făceam oameni de zăpadă… Dacă mă uit așa, și blocurile, și-au făcut balcoane din astea la parter, foarte mari și urâte, chiar unde au stat părinții mei. E urât, e urât. Centru arată altfel, era mai gri…
Dar îmi place Iașul pentru că m-am născut aici și-i orașul meu. Am fost prin țară, și la Cluj și la Oradea, dar nu… L-aș compara cu Alba Iulia, nu că are cetate ci în restul orașului, mi s-a pare mai ca acasă, cred că și oamenii. Dar nu pot să spun că ieșenii sunt altfel decât alții, sunt ca peste tot, toți suntem români.
Eu am avut o viață destul de lină. Probabil pentru că părinții mei au fost mai zbuciumați și, știi cum e… Dar despre viitor nu știu ce să zic, nu știu dacă pot să zic că l-aș vedea bine. Cred că ar trebui să facem mai mult ca să ne fie bine, noi și ăștia care au mulți bani și putere, să facă mai mult bine, să nu se gândească numai la ei.