Am  avut  o  copilărie  foarte  frumoasă. 

Am  fost  cu  părinții  peste tot prin țară. Am  avut  momente  superbe  care  mi-au  rămas  în  memorie,  în  vacanțe,  zile  de  naștere  frumoase, în  familie, la   bunici, la mare, la munte. A fost o perioadă extraordinară. 

Părinții mei au lucrat în industria chimiei, la Mase Plastice, mama operator chimist, tata laborant. Ne descurcam bine, mergeam cu ei în concedii, nu trebuiau să facă multe economii. Am copilărit în cartierul Alexandru, ne jucam mult pe malul Bahluiului. Nu ne prea lăsau ai noștri acolo, să nu ne înecăm, au mai fost cazuri. Vara ne duceam după broaște, iarna ne dădeam cu sania și de multe ori ajungeam chiar pe Bahlui, care era înghețat. S-a mai spart gheața, am mai intrat și în apă. Mai am un frate mai mare cu nouă ani, dar nu mai e în țară.

În școala generală am legat multe prietenii care au rămas și acum. Liceul l-am început la Cantemir, apoi, jucând și fotbal la Constructorul Iași, la grupa profesorului Amariei, m-am mutat dintr-a unșpea la Liceul Industrial 5.  Am renunțat la fotbal din cauza unei accidentări la genunchi. Recuperarea era mult mai grea decât acum, nu era aparatura de azi. S-a întâmplat înainte de armată, n-am apucat să joc la seniori. Când eram prichindel am jucat și la Politehnica Iași, la grupa profesorului Ursachi.

Am făcut armata la pompieri în Iași. Am avut de ales între jandarmi la Tg Mureș și pompieri la Iași și am ales Iașul. Am rămas cu amintiri și cu prietenii frumoase din armată. Îmi pare rău că n-am rămas acolo. Am rămas pompier, după armată, dar ca civil într-o instituție de cultură, m-am angajat de la început la Biblioteca Județeană Gh Asachi. Sunt acolo din 1995.

În armată mi-a plăcut disciplina care probabil m-a educat cumva, trezitul ăsta de dimineața… Bine, eu făcând sport m-am mai lovit de astea, cu înviorarea, prin cantonamente. Nu știu, pe mine armata m-a ajutat, mie chiar mi-a plăcut. Poate și pentru că am făcut la pompieri, mergeam la incendii, salvam oameni, animale, locuințe, chiar și pe câmpuri am fost la incendii de vegetație.

La o alarmă, într-un minut jumate ziua și în trei minute noaptea, pentru că trebuia să te și îmbraci, trebuia să ieși pe poarta unității. Eu am fost și telefonist în armată și primeam apelurile. Mai primeam și alarme false, dar de obicei când e un incendiu real, primești imediat mai multe telefoane, că sunt mai mulți care sună. Dacă sună numai unul și nu mai vin și alte apeluri, că sunt mai multe linii de apel, îți dai seama că e posibil să fie doar o farsă.

Lanțul tragediilor

Pe la douăzeci și ceva de ani l-am pierdut pe tata. A murit de cancer. Am trecut greu prin asta, dar am avut-o pe mama ca susținere. Dar, acum doi ani am pierdut-o și pe mama. Tot de cancer a murit, cancer la plămâni, într-un an de zile s-a dus săraca. Pe perioada bolii am stat cu ea zi de zi și m-am lovit de niște chestii care-s mai greu de gestionat de către un bărbat, cu toaleta, cu altele.

După decesul mamei, cumva mă mai liniștisem, mi-am mai luat un job că-mi permitea timpul. Dar la scurt timp, acum mai puțin de un an, descopăr boala. Nimic nu a prevestit-o, n-am avut simptome, n-am avut nimic. Verdictul: cancer colorectal cu metastaze hepatice. În trei zile am și fost operat. Mulți îi spun boală necruțătoare, dar eu lupt cu ea. Fac chimioterapie de un an de zile, o dată la două săptămâni la IRO, dar și cu tratamente naturiste, cu ceaiuri, cu niște tincturi… Merg în paralel, și chimio și naturist.

Chimioterapia a fost agresivă la început, a fost șocul, acum m-am mai obișnuit.

Am fost dărâmat, dar având foarte mulți prieteni, am discutat cu ei… Și eu am un moral destul de puternic, am zis că, gata, trebuie să mă lupt cu balaurul și trebuie să-l înving. Ies mult, evadez în natură ca să uit de boală. Mă ajută și prietenii, ies cu ei, cu familiile lor. Asta mă ajută foarte mult la moral.

Acum boala pare sub control, dar medicii de la IRO îmi spun că de la un moment dat tratamentul ăsta nu-și va mai face efectul și va trebui schimbat.

Pe de altă parte am vorbit și cu niște chirurgi. Am găsit o clinică la București care colaborează cu un profesor din Germania și care ar putea să intre pe ficat să mă curețe și la colon să mă închidă. Când am aflat de posibilitatea acestei operații mi-a crescut inima. Șansele de reușită sunt de 50 la 50. Dar dintre medicii de la IRO de la noi, unii sunt pro, alții sunt contra unei asemenea operații. Riscurile sunt, cum sunt chiar și la o simplă operație de apendicită, să-ți facă o anestezie și să nu te mai trezești. Cancerul ăsta s-a retras în lobul stâng al ficatului și chimioterapia îl ține acolo sub control. La colon, la ultimul CT nu s-a mai văzut nimic.

Eu tind spre a face operația, mai ales că știu că cu chimio nu-i cu vindecare. Doar lungești ața, cum s-ar spune. Cu operația e o șansă în plus. Frica unor medici de la IRO e că pe perioada cât întrerup chimioterapia, înainte de operație și apoi după operație, cancerul să evolueze agresiv. Dar decizia îmi aparține și eu aș merge spre a o face.

Mi-am pus de multe ori întrebarea de ce mi s-a întâmplat mie asta și mă gândesc că e posibil să fie ereditar, din familie, că eu am avut o viață ok, fără excese.

Acum mulți îmi spun, băi, ești la fel ca înainte, nu te-ai schimbat, dar eu știindu-mi organismul, durerile pe care le am, efectele adverse pe care le simt… Și mai e faptul că nu mai merg la serviciu, după 26 de ani la același loc de muncă. Mă mai duc în vizită la colegi, râdem, glumim, toți mă susțin, mă încurajează. Dar îmi lipsește acea rutină. Acum am mai mult timp liber, dar e impropriu spus, că de fapt aveam mai mult timp liber când munceam. Acum sunt într-un du-te vino permanent, nici nu știu când se face seara, deși e posibil să mă ajute chestia asta, că-mi ține și mintea ocupată. Dar credința mă susține cel mai mult. Am avut-o dintotdeauna, dar acum de când m-am îmbolnăvit parcă e și mai puternică și parcă simt că mă ajută. Nu eram habotnic, mergeam la biserică la sărbători, dar acum merg mai des. Mă regăsesc acolo, mă liniștesc, îmi pune o ordine în gânduri. Și când mă duc la Agapia, la mănăstire, când plec de-acolo parcă plutesc.

Nu m-am gândit niciodată că Dumnezeu ar fi fost nedrept cu mine. Niciodată. Puteam să mă gândesc și când a murit tata și când a murit mama, amândoi de cancer, dar nu. Nu știu, așa a vrut El. Fiecare om are o soartă. Niciodată nu l-am acuzat pe Dumnezeu de nimic, chiar dacă mi-a fost greu. Tot timpul am spus că așa e voia lui Dumnezeu. Iar boala asta e o încercare foarte mare pentru mine, dar eu simt că o voi învinge.

Am câteva regrete.

Unul ar fi că nu am rămas la 19 ani cu sportul, cu fotbalul, în Germania. Asta era până să mă accidentez. Aveam o prietenă la Berlin și mama ei era de acord cu relația asta, dar am spus că vin până în țară, că mi-era dor de familie, și vin înapoi. Numai că numa bine am venit în țară și mi-au ”aranjat” ai mei și am plecat în armată. Și s-a răcit relația cu nemțoaica.

Un alt regret e că nu am rămas la unitatea de pompieri. Numai că trebuia să plecăm doi ani la școala de subofițeri de la Boldești, undeva lângă Ploiești, și mi-am zis, băi, plec iar, abia am terminat armata, plec încă doi de-acasă? Mereu m-a tras casa înapoi.

Apoi am intrat în normal și am făcut cam ce mi-am dorit. M-am angajat, probabil nici n-am fost construit să fac altceva, am prieteni care au afaceri, dar nu m-a atras asta și nici nu-i invidiez. Suntem prieteni, îi susțin, îi apreciez pentru chestia asta, că nu-i foarte ușor să ai și angajați, să ții o firmă. Și mulți dintre ei nu-s schimbați, cel puțin în relația cu mine, deși se spune că banul te schimbă.

Ne-am cunoscut la ștrand când, în timp ce înotam, fără să vreau, i-am dat cu cotul în cap. A fost cumva amuzant. Ea nu mai putea de durere, probabil m-a și înjurat în gând. După aia m-am dus la ea când am ieșit din bazin și am întrebat-o dacă se simte bine și așa am intrat în vorbă. A fost o atracție destul de mare între noi. I-am lăsat numărul de telefon, dar a trecut vreo săptămână până m-a sunat. Era vara, își dorea să meargă la mare, nu avea cu cine și i-am zis că merg și eu. I-am dat mașina mea s-o conducă, deși abia o cunoscusem, am condus și eu și acolo ne-am apropiat.

Ne-am căsătorit cam după un an, deși eu am cerut-o după vreo șase luni. Apoi a fost frumos. Nu ne-am certat niciodată, dar am stat și cu părinții ei și mulți ne-au zis, băi, voi dacă plecați de acolo, rămâneați împreună. Cu toate că eu m-am înțeles bine și cu socrii mei. De asta am și păstrat legătura. Dar acum, după ce am stat o perioadă singuri, avem deja niște tabieturi… Am divorțat de vreo opt ani, dar am rămas prieteni, ținem legătura, mergem și în vacanțe împreună. Doar că fiecare e la casa lui. Mulți întreabă, de ce nu încercați iar, dar am zis că poate-i mai bine așa.