Sunt născută într-un sat de lângă Humulești, județul Neamț. Copilăria mea a semănat cu a lui Creangă. Am fost un copil fericit, am fost liber, am simțit iubirea părinților și acum încerc să-i dau aceeași iubire și libertate și fetiței mele.

Din copilărie, în primul rând îmi amintesc fețele părinților râzând la mine și luându-mă în brațe. Asta e prima imagine. Și eram liberă, plecam la islaz, la pârâu, în grădină, la câmp unde mă duceam după bunica mea… Nu stăteam în casă, eu n-am știut ce-i un loc de joacă. Când mă duceam la oraș și vedeam parcurile de joacă mi se păreau excepționale. Acum îmi dau seama că eu eram cea mai fericită, mai fericită decât copiii de la oraș.

Școala generală am făcut-o în sat, părinții mei erau profesori acolo. În clasa a noua am plecat la liceu în Piatra Neamț și acolo s-a rupt cumva copilăria. Cu liceul m-am adaptat greu, m-am simțit izolată. Am fost întrebată cum de-am intrat, că intrasem la un liceu bun din Piatra, la Petru Rareș, la o clasă de mate-fizică. Și am fost întrebată cum am reușit eu de la țară să intru la liceu. Adică te-ai amestecat printre noi, toți de la școli bune din oraș. M-am integrat greu, cu o gazdă destul de severă…

Tot trimestrul doi am fost în spital cu riscul de a muri, apoi în trimestrul trei am început iar spitalizări. S-a pus problema să termin anul, cumva profesorii au înțeles, dar n-avea rost, eu abia mă țineam pe picioare.

Din fericire, la șaișpe ani jumate nu te gândești că poți să mori și nu am avut niciodată în cap că mor. Te gândești doar când dracu se termină porcăria asta ca să te duci înapoi la școală. Eu după două zile de spitalizare am întrebat când mă întorc la școală și bietul medic mi-a zis, să te faci bine mai întâi și apoi mai vedem. M-am internat pe 7 ianuarie și am ieșit pe 2 aprilie, am stat aproape trei luni. Am rămas cu sechele și au tot urmat intervenții care mi-au afectat cumva modul de-a privi viața. M-am maturizat mult mai repede.

Am repetat clasa a unsprezecea. Din nou adaptare, ca și cum m-aș fi întors în clasa a noua, schimbat clasă, schimbat colegi, schimbat tot, a fost foarte greu. Apoi între a unșpea și a doișpea iar am avut spitalizare și apoi iar am lipsit un trimestru, dar eram foarte hotărâtă să termin odată liceul și să dau la facultate. Și așa a și fost…

Deci liceul nu e o amintire plăcută pentru mine.

Fratele meu, care e cu șase ani mai mare decât mine, era deja student la matematică când am dat eu. N-am avut niciodată dubii unde o să dau.

Se dădea admiterea în septembrie, era imediat după revoluție. Fratele meu se căsătorise tot cu o studentă la matematică și încerca să mă testeze și pe mine. Și au ajuns la concluzia că ”asta nici în veci și-n pururi n-o să ia la matematică”. Dar eu eram spre zona asta, a matematicii, că spre asta am fost dirijată și n-am simțit că-i împotriva firii mele. Dar mă simțeam mult inferioară fratelui meu, aveam un complex. Și cu o lună înainte de admitere m-am certat cu tata. Și am zis, ok, nu mai dau la matematică. Și m-am dus și la frate-miu și i-am zis hotărâtă că nu dau. El toată clasa a doișpea mi-a zis să nu dau, că-i o facultate grea, ajungi în învățământ, salaru-i mic… du-te la altă facultate, du-te la ISE.

Oricum, nu cred că aș fi fost o profesoară bună. Mi-aș fi dorit să fiu un profesor empatic, un profesor blând, dar nu cred că aș fi reușit asta. Deși eu asta îmi doream, să fiu profesoară de matematică, că îl aveam pe tata ca model, îl adoram. Dar asta a fost decizia atunci, am avut de ales, habar n-am cum ar fi putut fi.

Apăruseră băncile, economiștii aveau venituri mari, am zis că dau la ISE. Bine, frate-miu mi-a spus în doi peri că n-am să iau, că n-o să pot să învăț într-o lună pentru admitere, se dădea matematică și economie, că alții învață un an de zile cartea aia de economie.

M-am dus la o colegă dintr-un sat vecin care fusese la același liceu cu mine, știam că ea dă la ASE la București, și am văzut lista cu secțiile. Dar nu știam ce secție să aleg. Un prieten de-ai lui tata mi-a spus, ”Lili, la contabilitate să nu dai niciodată, că am văzut contabila de la mine de la CAP, stă numai în cifre toată ziua”.

Și m-am dus la colega asta și am întrebat-o unde dă. Mi-a zis că dă la Management, pentru că poți să fii numai manager. Mi s-a părut mie ciudat… Și am început să mă uit pe listă și mi-a sunat bine Marketing, studiul pieței. Zic, băi, ce mișto. Și m-am apucat eu de învățat, mi-am ales secția, Marketing, că-mi sunase mie bine, habar n-aveam ce înseamnă.

Am dat examenul, prima dată a fost la matematică, apoi am dat și la economie. Intrasem cu cartea în sală, o pusesem pe pervaz și când am ieșit am uitat s-o iau. Dar voiam să mă verific și tata îmi spune, ”du-te și-ți ia cartea”. Zic, nu mă mai duc, o să intru. Zice, bine, hai acasă. Și-am plecat acasă bucuroasă, picasem pe subiect, un mic subpunct nu-mi ieșise. Acasă, tata îmi spune, hai să facem subiectele la matematică. Așa făcea după fiecare examen, teză, rezolva subiectele să vadă cum m-am descurcat. Am zis, nu. Și am intrat. La Marketing. Nici nu aveam medie de Contabilitate.

Și am început facultatea. Au fost ani frumoși, am uitat de boală, am ignorat boala, am reînviat aici. M-am căsătorit în timpul facultății, am terminat facultatea și apoi a urmat perioada ”caută-ți loc de muncă”.

Se ivește ocazia să mă angajez în Neamț, la stațiunea Bălțătești. Prin urmare, iau hotărârea să plec. Florin, soțul, era deja angajat la Iași, de fapt lucra și când l-am cunoscut eu și nu voia să plece. Se întorsese din Roman ca să lase Romanul deoparte, după ce profesase deja acolo, că nu mai rezistase și a venit la Iași. Și am plecat eu la stațiunea Bălțătești, economistă.

Stațiunea era în subordinea Direcției medicale din cadrul MApN. A fost o vară frumoasă acolo, am stat șase luni. Printr-o întâmplare fericită, atunci a venit șeful Direcției medicale să viziteze stațiunea. Și am cerut audiență la el, după ce ne-a adunat pe toți și ne-a vorbit. Am intrat la el tremurând și i-am zis că eu sunt din Iași și soțul meu este în Iași și este un post la Spitalul Militar și dacă puteți să mă ajutați să mă transferați acolo. Și comandantul stațiunii zice, nu. Și el întreabă, este loc la Spitalul Militar la Iași? Zice, da. Atunci o transfer, adică pentru alții se poate și pentru fata asta nu? Și așa am ajuns după numai șase luni la Spitalul Militar din Iași.

Am stat trei ani acolo, a fost o perioadă frumoasă, dar am plecat și de-acolo pentru că simțeam că nu mai evoluez. Nu era locul meu să mă duc la serviciu și să mă întorc de la serviciu. Eram șefă de birou, eram apreciată de contabilul șef și de colegi, deși eram la început. În perioada aia se angajaseră foarte mulți civili în MapN, în contabilitate se trecea la un sistem contabil nou. Și am încercat să dau un examen și mi-am dat seama că nu știu nimic. Și am zis, ok, trebuie să ies din sistem. Nu se poate învăța numai din cărți.

Și-am plecat în lumea privată. Șoc și groază. De la program fix, sâmbătă-duminică liber, de sărbători liber. Era în 2002, încă era haiducie pe piața muncii.

Și a fost extraordinar de greu. Cu adaptarea, cu programul, că se lucra și sâmbăta, inclusiv faptul că nu aveam cunoștințele necesare. Florin lucra și el și duminca. Aveam o singură sâmbătă liberă pe lună. Și nu se lucra opt ore, era o haiducie, salarul era mai mic, dar a fost perioada în care am învățat și am acumulat. Am avut și momente când îmi părea rău că am plecat de la Spitalul militar, plângeam, dar de fapt nu m-aș fi întors. Cumva simțeam că trebuie să merg înainte.

Un an de zile a fost foarte greu. Am stat un an jumate la locul de muncă respectiv. După ce m-am obișnuit și m-am învățat cu colegii și cu mediul, a doua jumătate de an n-a mai fost atât de apăsătoare, dar eram stresată.

Și-am plecat la altă firmă, am dat un interviu și m-au angajat contabil șef. În 2004, o firmă de construcții. A fost, cred, cea mai frumoasă perioadă, 2004-2010. Am crescut enorm, am fost încurajată, mi s-a dat importanță. Noi contabilii avem frustrarea că munca noastră e privită ca lipsită de importanță, e o muncă aridă, într-adevăr, dar acolo a fost prima dată când am fost apreciată pentru performanțele furnizate și m-am simțit tare bine.

Din păcate, când a venit criza imobiliară, firma a intrat în insolvență. Dar n-am încheiat colaborarea, am continuat, dar mi-am mai luat un loc de muncă, că acolo, fiind în insolvență, totul era redus. Apoi m-am retras de tot și mai colaborăm doar punctual.

Dincolo era bine, dar se lucra sub foarte mult stres, cu multă adrenalină. Aici nu și e bine, pentru că-i liniștea de care am nevoie ca să îmi cresc copilul.

Sunt păreri că munca noastră o să fie înlocuită de roboți, dar eu încă mai cred că raționamentul uman nu poate fi înlocuit și, în orice caz, nu într-o perioadă scurtă. Dar mă adaptez. La început lucram manual. Prima dată am învățat cum să așez actele într-un dosar și cum se coase.

Sunt optimistă în legătură cu viitorul meu și al familei, că dacă n-aș fi nu aș rezista. Singurul motiv de îngrijorare e sănătatea. A fost o perioadă foarte dificilă la criza din 2008-2010, financiar a fost foarte apăsătoare. Și nu aveam copilul. Acum nu cred că aș rezista psihic. Am trăit multă vreme cu spaima asta.

Când eram tânără am regretat că nu am plecat în altă țară. Acum nu-mi pare rău că nu am plecat, dar cred că îmi va părea rău din nou de la un moment dat. Pentru că sunt două lucruri, sistemul de sănătate și sistemul de pensii și va veni vremea când le voi accesa. Astea mă îngrijorează cel mai mult pentru viitor. Nu vom avea pensii și nu vom avea un sistem bun de sănătate, adică nu vom avea acces la tratament pentru boli cu care ai putea să mai trăiești.