Rudele mele aveau case pe malul Bahluiului, unde-i stația de ambulanțe acum, pe strada Primăverii. Acolo am copilărit. Iarna ne dădeam pe derdeluș pe malul Bahluiului, cu sănii. După aia casele alea au fost expropriate, s-au dărâmat și s-au făcut blocuri și ne-am mutat la bloc în zona Cantemir.

Cantemir e un cartier liniștit și cu o zonă de case. Are șarmul lui. Erau acolo pavilioanele CFR, construite pentru ceferiști, un fel de duplexuri, nu erau rele, după care s-au făcut și case. Blocurile din cartier se construiau atunci cu tot cu parcări, dar erau goale. Aveam în scară la mine un director de la Antibiotice care avea o mașină, la blocul celălalt mai era o mașină. Jucam mingea pe stradă, mașinile treceau foarte rar.

Am făcut școala generală în cartier, nr 21 se numea, după care, în clasa a cincea am ajuns la Liceul Eminescu. În Cantemir era Liceul nr 8, dar m-am dus la Eminescu și pentru că aveam prieteni din zona centrală. A fost și o treabă legată de limba rusă. În clasa a cincea, la școala generală, a venit o profesoară masivă din punct de vedere fizic care trebuia să ne predea rusă. Fiind și trecerea de la învățătoare (doamna Hujbă care avea o inimă de aur), la profesori pentru fiecare materie în parte, această doamnă de rusă ne-a speriat pe toți. Era foarte mare, avea o voce groasă, baritonală și am început să plângem toți în clasă. Acasă au fost discuții în familie și am vrut să ne mutăm de la clasa aia și atunci a apărut posibilitatea de a mă muta la Eminescu.

Aveam în liceu un prieten foarte bun, Adrian Bălănici, s-a stins anul trecut, care stătea în Țicău și cu care am făcut tot felul de năzbâtii. Bine, și Țicău îți oferă… având în partea de jos o pădure cu o apă care trece pe acolo, Calcaina, cu bojdeuca lui Creangă, cu ziduri, cu copaci, cu verdeață. Ceea ce, unde locuiam, la bloc, nu aveam. Pe vremea aia Calcaina era mai curată, cei din zonă făceau un fel de dig ca să crească nivelul apei și ne scăldam acolo. Țicăul mi-a oferit copilăria de vis, pentru că eu nu aveam rude la țară unde să merg vara în vacanțe. Bine, și generația mea era mai activă, că nu existau jocuri, televizor, internet și alte lucruri să stai în casă. Totul se petrecea afară, în natură, unde alergam de dimineață până seara.

Crescând apoi, am luat bicicletele și am ieșit din Iași și am colindat toate zonele până la 20-30 de km de oraș. Apoi erau tot felul de cluburi la Casa Pionerilor, făceam aeromodelism, făceam  bărci pe care le lansam pe Ciric. Cei din generațiile tinere, câteodată vin aici la cafenea și-mi spun că se plictisesc. Și le zic, cum naibă vă plictisiți, că aveți în jurul Iașului tot ce vă trebuie, lacuri, păduri, peisaje frumoase. Dacă ai o bicicletă, chiar poți să faci tururi interesante în jurul Iașului. Nu te plictisești la Iași, dacă îți place natura.

Cu fetele era destul de dificil, pentru că educația era destul de dură la fete. Era o mare rușine dacă rămâneai însărcinată, educația sexuală era precară. Și la fete dar și la băieți. Era un tabu treaba asta să atingi o fată, era complicat. Plus că fetele din generația mea citeau, nu puteai să-i spui ca acum, hai să bem un shot și după aia mai vedem ce facem. Trebuia să povestești ceva, din literatură, să spui ceva, o poveste bună, nu era simplu cu invitația în oraș. La vremea respectivă noi nu aveam acces în localuri și atunci nu exista ”ajutorul” ăsta, să spunem, al alcoolului care dezleagă limbile. Ceaiurile, cum le ziceam noi la petreceri, erau destul de rare, pentru că nu aveai acces în locurile publice și trebuia să mergi în casa cuiva.

Pe-atunci, la întâlnirile noastre ascultam muzică străină, de multe ori interzisă. După 1975 nu se mai difuza deloc muzică străină la radio sau tv. De aia și avem acum muzică proastă la noi, că muzica are viață și orice generație trebuie să simtă asta. Și asta ne costă și acum pentru că s-a rupt o energie acolo. Fiecare generație rămâne cu niște melodii în cap, trăiește intens în perioada asta hormonală, a adolescenței. Ei bine, astea au fost oprite atunci, nemaiavând ce selecta…

În clasa a unșpea, ca să fac rost de cărți bune m-am dus la depozitul de carte din Manta Roșie. Cărțile bune veneau în tiraje foarte mici și se dădeau pe sub mână. Și am lucrat o vară acolo, noroc de familia Caraghiaur, soț și soție, șefi de depozit, că nu ne-au pus la muncă efectiv, pentru că să descarci un camion de cărți e muncă fizică serioasă, nu-i glumă. Ne-au înțeles, le-am zis că din banii ăștia pe care o să ni-i dați ca salariu ne lăsați să alegem cărți. Dacă nu citeai la vremea respectivă, nu reușeai să ai un grup bun de prieteni.

În liceu, dirigintele meu, Sîrbu, care era profesor de filosofie, ne-a învățat cam ce trebuie să facem cu viața. Atât de mult ne plăcea, că tot trăgeam de el să mai stea cu noi.

Tot în perioada liceului eram prieten, prin Liviu Cangeopol, cu cei din Grupul de la Iași, dizidenți, Luca Pițu, Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Dan Alexe…

Cu oamenii ăștia mi-am dat seama că nu prea înțeleg ce vorbesc, deși vorbeau limba română. Nu zic de Dan Alexe care știa șapte limbi la vremea aia, s-a apucat și de sanscrită, citea non-stop. Și eu eram invidios pentru că nu reușeam să am ritmul ăsta la școală, vorbeau între ei și multe cuvinte nu le știam. Și am întrebat, dar cum faceți voi, vocabularul ăsta…și nu vorbesc de Luca Pițu, care fiind profesor la franceză avea și multe cuvinte pe care le băga din franceză în exprimarea lui curentă. Și-atunci ei mi-au zis, ia tu un teanc de cărți acasă, dacă vrei să vorbești cu noi și să înțelegi ce vorbim. Cangeopol avea o bibliotecă foarte bună, toți aveau, și m-am apucat să citesc ce mi-au dat ei.

Ce se întâmpla de fapt? Oamenii ăia mergeau prin toată literatura, erau scriitori de care nu auzisem niciodată, erau sud-americani, nu erau în librării. Nu știu cum făceau rost de cărți, o parte erau traduse, o parte nu. Și m-am apucat de citit ca să pot să-i înțeleg, că erau interesante subiectele lor, întotdeauna, eram fascinat de ce vorbeau. Plus că ei mai scriau, era Magistrul, Mihai Ursachi, aveau întâlniri unde-i muzeul teatrului, dacă o mai fi, pe Vasile Alecsandri. Erau oameni valoroși, profesorul Alexandru Călinescu, care vine și azi aici la cafenea. Acolo puteam vorbi de intelectuali de clasă.

Eu am fost vecin de bloc cu Liviu Cangeopol, am un frate mai mare cu care era prieten, jucau fotbal, și m-am împrietenit și eu cu el. Și avea cărți, iar când le împrumutai trebuia să ai mare grijă, că dacă le îndoiai sau ceva, nu mai primeai nicio carte de la tot grupul. Doamne ferește să dai cu creionul sau să îndoi vreun colț de pagină, nu mai primeai o carte de la nimeni, niciodată. Și cu discurile de vinil la fel.

Ascultam muzică bună. Am fost un norocos din punctul ăsta de vedere, mediul din jurul meu a fost foarte bun, aveam de la cine să învăț. În cartierul meu, la trei blocuri erau trei trupe care cântau, fratele meu avea o trupă de muzică, cu tobe, cu chitări electrice cu bobine electrice făcute la mână, că nu găseai în magazin, aveau plete, exact cum era la vremea aia în lume. Ceea ce vedem noi în filmări vechi, cu Beatles, cu invazia britanică, mii de trupe, inclusiv americane, au prins și la noi. Asta până în 1975, când și la noi s-a trăit bine.

După aia a fost foarte rău.

Prima dată am început să simțim lipsa hranei, în frigider acasă găseam din ce în ce mai puțină mâncare. Încă nu înțelegeam, eram destul de mic, dar la un moment dat întrebi. Toată lumea se aproviziona prin cunoștințe, magazinele au început să se golească și atunci fiecare își făcea rost de hrană prin cunoștințe. Unul lucra la fabrica de ulei, altul la lactate, exista un circuit destul de complicat de a face rost de mâncare. Părinții făceau asta. Era foarte greu, carnea a început să dispară, pâinea. De la un moment dat, cei care nu erau din oraș luau pe cartelă. Băuturi, țigări din import au dispărut.

După care a venit frigul din case, iarna. Și iernile erau geroase, nu ca acum, minus 20 de grade era în mod curent, luni de zile, nu o zi două. Până în 75 aveam căldură iarna în mod excesiv, mai puneam vase cu apă pentru umiditate, mai deschideam geamurile, că robinetele de la calorifere nu funcționau niciodată. Când a început Ceaușescu să facă economii, să plătească datoriile țării, ne-a băgat într-o perioadă neagră. Noi reușeam să trecem peste treaba asta, când am mai crescut, prin bucuria și sufletul oamenilor, ne-adunam și făceam haz de necaz.

Am mers odată la Mitropolie unde am zis că vreau să mă angajez, gândindu-mă că o să mă protejeze. Numai că acolo, într-un birou unde am intrat, am dat peste un colonel de Securitate și atunci am zis că nu mă mai angajez nici acolo. Și am optat pentru Agronomie. Și am început să învăț ca să intru, numai că în anul ăla Ceaușescu a dat o lege prin care la această universitate pot merge doar cei care au măcar un an de experiență în agricultură, iar eu nu aveam. În plus, trebuia să ai și carnet de tractorist. Și m-am dus la Filosofie-Istorie, dar am picat. Am avut colegi care au intrat cu brio, se pregăteau cu doi ani înainte, că era concurență mare. Și atunci părinții mi-au zis, trebuie să faci ceva.

Și m-am angajat la Traian pentru că în perioada respectivă s-a deschis hotel Moldova și au apărut oferte. M-am dus la OJT, Oficiul Județean de Turism, și m-au dat la Traian, nu la Moldova. Acolo eram supravegheat în permanență, fără să știu atunci.

Ce se întâmplase? Când a plecat Liviu Cangeopol din țară, în America, eu am luat biblioteca de la el. Și atunci m-au chemat la Securitate, unde aveau o listă cu toate cărțile pe care le aveam, mai puțin una. Schimbarea la față, a lui Emil Cioran, care era interzisă. Era trasă la xerox, nu era în original. De fapt, pe ei îi interesa cartea aia. Nici acum nu-mi mai amintesc unde am ascuns-o, că știam că e interzisă.

După câțiva ani, în 1989, m-au mutat la motel Bucium, pentru că eu am refuzat barul de noapte de la Unirea. M-au chemat la o ședință unde au vrut să mă facă membru de partid, asta era prin septembrie 1989, când deja începuseră în Polonia mișcările, am știut că vine valul. Și-n ședința aia la OJT, cu toți directorii de restaurante, hoteluri, am zis: vreți să mă faceți membru de partid acum, la sfârșit. Au înlemnit ăia acolo. După ședința aia, eu fiind înscris la OJT pe o listă să-mi dea un apartament, dar eram la coada listei, m-au chemat din nou și mi-au zis, uite, că primești un apartament. Am refuzat, bineînțeles.

De ce eram atât de revoltat? Liviu Cangeopol făcuse rost de un video care la vremea aia era interzis. Pe video ăla, prin filme, am văzut lumea. În România, când erai tânăr credeai că toată lumea e la fel, că așa-i peste tot, că nu aveai informații despre cum e la alții. În filmele alea vedeam din când în când câte o piață, clădiri, străzi, mașini, lumini pe stradă, reclame, totul era nou pentru mine și de multe ori îi rugam să dea stop-cadru. Deschidea cineva un frigider în film și vedeam că era plin, tot felul de cutii, de lucruri și mă întrebam, băi, dar ce au oamenii ăștia în frigidere, ce mănâncă. La noi în frigider aveai doar două oale cu câte ceva, era ca un șablon. Plus că vedeam altfel de mașini, aici erau numai Dacia. Acolo vedeam mașinile alea americane imense, tineri care mergeau la școală cu mașina, fără uniforme. Și atunci am început să înțeleg cum e lumea.

Am vrut să fug prima dată pe la Poarta Brandenburg, în Berlinul de Est, pentru că cineva mi-a povestit că se poate. Eram într-o excursie cu autocarul. M-au chemat la Securitate să mă întrebe de ce vreau să merg eu în Germania de Est, mi-au făcut un dosar întreg acolo. Eu lucrând la OJT, le-am zis că vreau să vizitez. Nu știu cum de m-au lăsat, că ofițerul de acolo mi-a spus, nu, n-ai să pleci în excursie, ești prea tânăr. Într-adevăr, eu eram cel mai tânăr din grup.

La Poarta Brandenburg exista o șansă, deși mulți au murit acolo împușcați. Și ajungând acolo, eram hotărât să fug. La câțiva metri de noi fâlfâia steagul Germaniei de Vest. Numai că ghida din autocar a zis: voi, românii, n-aveți voie să coborâți aici. Nu ne-a lăsat să coborâm din autocar. Șocul a fost și mai mare când lângă noi a parcat un autocar pe două niveluri. Ăia veneau din Occident. În autocarul ăla doamnele erau în rochii, bărbații în sacouri, aveau mese, unii aveau pahare cu băuturi pe ele… La noi în autocar, un Icarus, era frig, eram cu o căciulă rusească în cap, atât de frig era. A fost o imagine care m-a șocat, vreo două luni n-am fost om.

Primul meu gând după aia a fost să plec din țară. Pentru că nu eram sigur că va dura. Mă gândeam că va fi o perioadă scurtă de libertate după care revin înapoi ăștia. Eram speriat.

Și am început să fac bani ca să pot să plec în Occident.

La Traian, unde m-am întors după revoluție, am mai stat doar un an. În perioada aia se făceau destul de mulți bani mergând la turci. Mi-am deschis un mic bisnis la gara Nicolina, am început cu un chioșc. La vremea aia să ai un chioșc era ca și cum ai avea acum un hotel de cinci stele. Era foarte greu să-l faci și foarte scump, că nu exista capital. Cu chioșcul ăla l-am întâlnit pe managerul general de la Coca-Cola din Iași, un irlandez parcă. Eu eram singurul din toată zona aia, la gară, care vindea ceva. Erau multe trenuri, fabricile încă funcționau. A stat pe-acolo vreo două ore, după care a scos o stație Motorola și vorbea la ea și m-am trezit cu trei camioane de la ei, cu tot felul de chestii, frigidere… Mi-au dat și o firmă luminoasă pe care scria Coca-Cola, erau primele firme luminoase din Iași.

Dar motivul pentru care am rămas în țară a fost dragostea.

După ce m-am căsătorit, am mers în concediu în Antalia. Nu existau agenții de turism atunci și nici informații despre zonele turistice din Turcia. Dar, întâmplarea a făcut ca printr-o prietenă a soției mele să aflăm de Antalia, despre care ne-a spus că e de vis. Nu știam unde-i. Am ajuns cu autocarul în Istambul, dar toată lumea mergea acolo să facă trafic cu marfă luată de la ei. Nu știam cum puteam ajunge în Antalia, autogara era imensă, nu știam limba, turcii nu le prea au cu engleza. Dar am pronunțat la un moment dat cuvântul Antalia și imediat ne-au înconjurat vreo patru turci, ne-am luat bagajele și ne-au băgat într-un autocar. Acolo, proprietarul hotelului la care ne-am cazat, văzându-ne într-o zi că intrăm cu sacoșe cu fructe cumpărate din piață, ne-a spus că-l facem de rușine, că să-i spunem ce vrem și ne dă el tot, că nu trebuie să cărăm noi.  

Acolo, în Antalia, am văzut la un moment dat trei hoteluri mai mari decât Unirea, era un complex întreg, cu terase, cu piscine, dar erau închise. Și l-am întrebat pe turc și el mi-a zis, păi nu le-a închiriat nimeni. Eu habar n-aveam că se pot închiria. Și m-a întrebat turcul dacă nu vreau să le închiriez împreună cu el, începând de la anul. Totul era la cheie, nu trebuia să aduci decât personal. Nu trebuia să dăm nimic la început, după primul an, dacă nu făceai profit, te amâna cu chiria. Mi-am făcut temele, am testat piața, am întrebat prietenii dacă ar vrea să meargă acolo, dar fosta mea soție a știut că dacă plec acolo o să vin mai rar pe acasă și n-am avut cum să merg.  A fost un tren pierdut. Aș fi fost milionar acum. M-am gândit apoi să deschid în jurul Iașului o zonă de cazare, de turism, dar n-am mai făcut-o nici pe asta. Apoi am dat divorț.

A fost apoi o perioadă foarte dificilă pentru mulți. S-au închis fabrici, mulți au încercat să deschidă mici afaceri, și-au pus apartamentele gaj la bănci pentru credite cu dobânzi de 150% și le-au pierdut. Și așa a început exodul la muncă în Italia.

Emoțional, un moment cheie a fost divorțul, iar pe plan material, făceam bani dar simțeam că pierd oamenii, relațiile umane, prietenii vechi. Dar fiind la începutul capitalismului la noi, oamenii au înțeles mai greu asta. Am încercat să fac și bisnisuri mai mari cu diferiți parteneri, punând bani fiecare, dar e greu fără o educație în spate. N-a mers.

Când a venit criza din 2008, făceam amenajări interioare.  A fost o perioadă plină, se făceau foarte mulți bani din amenajări interioare, că au intrat și la noi firmele din vest cu sistemele lor de lucru, cu materiale, oamenii își construiau case, au văzut cum e pe-afară. Criza ne-a prins total nepregătiți. Oamenii vorbeau de criză, că vine criza, dar lucrurile mergeau de rupeau. La fel, nu știam cum se poate declanșa o criză. Cum, dacă oamenii plătesc, cumpără, erau bani, cum vine criza? Dar am simțit-o din plin, în București, când băncile au început să oprească finanțările. Ca să poți lucra la nivel mare ai nevoie de linii de finanțare de la bănci. Când au oprit finanțările, tot sistemul a picat. Aveam lucrări destul de multe și-n București și-n țară, și într-o lună de zile s-a oprit totul. Am pierdut foarte mulți bani și am închis.

Apoi, în 2010 am vrut să închiriez un hotel în Mamaia, am stat toată vara acolo, dar întâmplarea a făcut să găsesc spațiul ăsta de pe Lăpușneanu. Era de închiriat, era un magazin de haine de damă foarte scumpe, am zis că-i un loc foarte bun pentru stat la cafea cu prietenii. Ăsta a fost primul meu gând, pentru că nu voiam să rămân în Iași. În perioada aia am încercat să închiriez pe Valea Prahovei un hotel, pensiune, dar nu m-am înțeles cu cei de-acolo.

Apoi m-a prins treaba asta cu cafeneaua aici, datorită oamenilor din Iași.

Aici, la Cafeneaua Veche m-am întâlnit cu prieteni pe care nu i-am văzut de mulți ani. Mi-am făcut și noi prieteni, mulți tineri. E o plăcere să stai cu oameni cultivați, că nu există plictiseala aia zilnică cu subiecte bătute și răzbătute văzute la televizor. Oamenii care vin aici, întotdeauna au subiecte noi și valoroase. Aici e chiar plăcerea de a sta cu oamenii zilnic, cu discuții pe toate temele. Mai puțin politice, că nu ne prea pricepem. Cafeneaua asta nu-i un bisnis pentru bani. Și nu-mi pare rău deloc, că aș fi putut renunța oricând.