S: Ne-am născut și am crescut în cartierul Copou, la doi pași de Școala Carol I, puțin mai jos de liceul Negruzzi. Am avut o copilărie frumoasă, cel puțin în prima parte a ei, până când tatăl nostru a suferit un AVC. Eram destul de mici, eu aveam zece ani, Anca avea 14. Au urmat apoi niște ani mai grei, dar am avut noroc că mama noastră este o persoană foarte puternică. Tata a rămas cu sechele, cu o pareză pe partea stângă. Asta și din cauza stilului de viață, era avocat și avea un program destul de stresant, fuma foarte mult.

A:  Având în vedere că am locuit atât de aproape de școală, nu prea ieșeam din zona aia: Copou, Centru. Și cam atât. Erau cartiere în care n-am intrat niciodată. Eu, cel puțin, până am început școala de șoferi, habar n-aveam, doar Copou, Strada Gării și Piața Unirii, atât știam.

S: Cât eram foarte mici ne jucam în curte, după care Anca a crescut, iar eu a trebuit să-mi găsesc propriile activități. Și așa m-am împrietenit cu un copilaș de pe o stradă paralelă cu a noastră, stradă pe care se află și Școala Carol I. Erau mulți copii pe strada aia, acolo îmi făceam veacul, de dimineața până seara, vara cel puțin, pentru că nu prea treceau mașini. Eu am rămas să locuiesc în casa în care am copilărit. Acum e foarte circulat pe acolo, e de-a dreptul periculos, dar când eram mici nu cred că erau zece Dacii în tot orașul.

A: Perioada liceului a fost destul de frumoasă, dar n-aș putea spune că a fost cea mai frumoasă.  Ne-am făcut prieteni, însă sistemul era destul de rigid, profesorii cu o direcție din asta care umilea elevii, cu foarte multă competiție.

S: …Se mergea pe teroare, chiar dacă erai copil studios. Și chiar ne gândim unde să-i dăm pe copiii noștri, să găsim o variantă unde să meargă cu drag la școală, să aibă aceeași frică, situații prin care noi am trecut, că urmează nu știu ce materie sau profesor.

A: Sistemul de stat încă are aceleași valori, încă se țipă la copii, încă sunt pedepse. Și la Negruzzi, din câte am înțeles de la cliente, e cam același lucru. Cu toate că sunt profesori mai tineri, nu s-a schimbat foarte mult. Și, da, ne-am dori altceva pentru copiii noștri.

S: Eu am făcut parte dintr-o clasă foarte puternică în I – IV și învățătoarea, deși era foarte severă, eu am îndrăgit-o. Dar în clasele V – VIII a început teroarea. Ceea ce mi se mai pare cumva nu că deranjant, ci inutil și nepotrivit, e că se încurajează chestia asta cu hainele de firmă, cu telefoanele scumpe, de la clasa a cincea. Dar asta e o chestie specifică pentru Negruzzi.

Studiile

A: Ambii noștri părinți au fost avocați – mama încă este – și dorința lor a fost să urmăm Dreptul. Chestie care nu s-a concretizat. Eu am studiat vreo doi ani de Drept, după care m-am reprofilat. Mi-am dorit Design Vestimentar și, după o pregătire de vreo trei săptămâni la desen, am intrat la Universitatea de Arte. După care m-a urmat și Silvia.

S: Eu m-am îndreptat întâi către Psihologie. Am studiat doi ani la Universitatea Petre Andrei, dar am renunțat și eu, că nu eram suficient de motivată. Apoi, cochetând mereu cu Designul și având înclinația de când eram copil (cât am crescut, am terorizat croitorese, stăteam pe capul lor ore întregi la ele acasă), am zis să văd dacă mi-ar plăcea să am o carieră în domeniul ăsta.

A: Da, spre dezamăgirea inițială a mamei noastre, care ne voia avocat sau notar. Dezamăgire care n-a dispărut cu totul. Bine, ea e mândră de noi, dar undeva a rămas ceva, și-ar fi dorit probabil alt domeniu.

S: Ideea e că poate ar fi fost mai ușor să fi avut, nu știu, un cabinet notarial, ceva mai previzibil.

Primii pași

S: La Universitate am avut un pic de noroc. În ultimul an de master al Ancăi, când eu aveam licența, profesoara noastră coordonatoare a invitat la facultate un critic de modă din București. Acesta a venit și a vizionat lucrările de diplomă ale tuturor. Asta însemna colecții de minim zece ținute cap-coadă. Ei bine, după ce le-a văzut pe toate, le-a selectat pe ale noastre, fără să știe că suntem surori. Iar după ce a aflat că suntem surori, ne-a propus să lucrăm împreună și să creăm un brand.

A: Acel critic de modă a venit cu ideea: “Uite, dom’le, voi v-ați completa foarte bine”. Noi nu ne gândiserăm niciodată la chestia asta…

S: …Și ne-a propus să lucrăm cu el, organiza la vremea aceea un festival la București, dar și o serată. Am acceptat și am găsit o formulă de colaborare.

A: Am participat la o serată la Hilton, Soirees de la Mode, cu diploma Silviei. După asta, ne-a facilitat intrarea la magazinul Cocor, la relansarea lui, unde a fost deschisă o galerie pentru designeri români.

S: Piesele noastre apăreau pe un ecran mare, pe pereții magazinului, știu că mergeam la București și le vedeam, era fain.

A: Acolo am expus colecția mea de la masterat și, practic, astea au fost colecțiile cu care ne-am lansat. Am lucrat cu acel critic cam doi ani. După care, o perioadă, am continuat să prezentăm colecții în cadrul festivalului.

S:  Am cunoscut atunci tot felul de colegi din București, colaboram cu publicații, cu magazine, cu site-uri. Noi ne-am lansat, cumva, în București, nu în Iași. În Iași nu prea ne cunoștea lumea, pentru că era foarte complicat. Ca deschidere, era o diferență enormă între Iași și București. E și acum, darmite atunci.

Ulterior, ne-am concentrat și pe dezvoltarea pe piața de aici, dar după câțiva ani buni. E greu să începi ceva în domeniul designului vestimentar. Întâi, pentru că trebuie să ai un capital de pornire. Apoi, mai ales în Iași, în Moldova, pentru că nu există foarte mulți designeri care să-și dorească să angajeze tineri absolvenți, pe care să-i crească. Iar aceștia pleacă.

A: Noi am avut de la început un capital, de la părinți, de acasă. Nu foarte mare, dar suficient cât să putem să mișcăm bobul din loc. Asta în primul an. După care, ne-am descurcat. Dar a fost dificil pentru că ar fi trebuit, cumva,  o investiție mult mai mare. În plus, acum doisprezece ani nici nu erau așa de multe oportunități, nici nu erau variantele astea cu firmele de consultanță, cu persoanele care te pot ajuta pe zona pe care n-o stăpânești bine, să-ți facă un plan de afaceri, pe care să-l urmezi și să te dezvolți.

Who’s Next in Paris

A: Noi aveam aici atelierul, aici lucram, dar la București prezentam colecțiile, acolo le vindeam. Făceam naveta, mergeam să vedem ce se mai întâmplă, să mai vorbim cu colaboratori, să ducem marfă, să luăm…

S:  Și acum țin minte că mulți credeau că suntem din București, ne sunau tot felul de stiliști, de persoane publice și, când le spuneam că suntem din Iași și că putem colabora prin curierat, rămâneau așa… Și ne-ntrebau: ”Păi cum o să trimiteți? Cum o să le primim? E sigur?” Și iată acum, cu pandemia, cât de mult a crescut forma asta de colaborare la distanță.

Pe vremea aceea, Ministerul Economiei facilita participarea la un târg expozițional cu vânzare în Paris, „Who’s Next”, așa se numește târgul, care e cam cel mai mare din Europa. Ministerul subvenționa o parte din chiria standului, mi se pare că Irina Schrotter a deschis această portiță. Am participat și noi, după ce am aflat de aceste târguri de la o colegă, designer din București. Vreo patru ani am participat, erau câte două ediții pe an.

A: Pentru noi era mult mai greu decât pentru cei din București. În sensul că aici, local, găseam greu materiale, accesorii. Era foarte greu și pe partea de online, că nu toți furnizorii aveau site-uri. Asta înseamnă și costuri mai mari. Acum e mai ușor, dar atunci… Încă funcționa treaba aia cu agentul care vine la tine cu geamantanul cu mostre. Și era musai să comanzi cantități foarte mari din fiecare variantă, adică să-ți faci niște stocuri, pe care tot musai era să le și valorifici. Dacă nu voiai să faci treaba asta, era foarte complicat să găsești aici altă modalitate de aprovizionare. În București, în schimb, găseai depozite, te duceai și-ți luai cât îți trebuia.

Și mai era ceva complicat pentru noi. Da, se facilita participarea la târguri și se subvenționa mult din costuri, însă doar în cadrul unei secțiuni. Adică nu puteam să particip cu ce-mi place mie cel mai mult să creez. Noi eram pe un alt tip de colecții, un fel de streetwear-cocktail- casual-smart-sexy. Și ca să putem participa a trebuit să ne mulăm pe ce se cerea. Acum o să ne mai restrângem un pic. Avem clientele foarte vechi și fidele și le vom păstra dar n-o să mai dezvoltăm pe toate liniile.

S: Am tot învățat din greșeli. Fiind destul de tinere, mă simțeam ca un iepure rănit, încolțit de vulpi și lupi. Țin minte că după ce stăteam de vorbă cu anumite persoane, mă gândeam, “Doamne, cum sunt oamenii ăștia!” Nu-mi venea să cred.

A: Silvia se referă la faptul că la festivaluri prima care intra (cu o prezentare) era partenera organizatorului. Cei vechi nu plăteau, erau invitați. Noi, în schimb, ăștia noi, plăteam și în numele lor noi. Apoi săreau toți pe masa de protocol a modelelor, de nu le rămânea nici măcar o apă.

A: Sunt vreo șapte ani de când nu mai participăm. Ministerul nu a mai finanțat, trebuia să plătești standul pentru vreo trei sau patru zile. Te ajungea undeva pe la 3.000 – 4.000 de euro, iar pe lângă asta mai erau cazarea, biletul de avion și alte cheltuieli.

S: Dacă mergi acolo și ai comenzi de zeci de mii de euro, da, nu e nicio problemă. Și chiar și așa, chiar și cei care aveau asemenea comenzi, tot trăgeau să meargă prin minister. Erau vreo doi-trei din ăștia. (Cea mai mare comandă pe care am avut-o noi a fost de zece mii de euro).

Conceptul A&S Negulescu

A: Încă de la început, noi am prelucrat pielea naturală în diverse forme și volumetrii, pe care le-am integrat în croi și în accesorii complementare. Iar colecțiile noastre au avut un impact foarte mare, de asta am și vândut foarte bine în București. Am fost printre primii designeri, cu toate că eram la început, care au folosit foarte multă piele naturală în colecții.

Cei din București nu înțelegeau foarte bine ce se întâmplă, ce-i cu fetele astea. Bine, eram și destul de naive, noi n-am știut să facem afaceri, iar ăsta era un business.  Ne-au trebuit mai bine de zece ani să învățăm cum merge treaba asta și să căpătăm experiență.

S: Identitatea brandului ne-a creat-o un prieten drag, Roca, din păcate nu se mai află printre noi, și țin minte când ne-a trimis o serie de chestionare și am avut o serie de discuții.

A: El spunea mereu că una dintre noi e lumina și cealaltă e întunericul.

S: Și creația noastră este produsul acestei fuziuni dintre lumină și întuneric. Roca ne-a făcut și logoul care este un înger căzut, după ce ne-a arătat vreo cinci variante.

A: Țin minte că prietena lui ne-a spus atunci că dacă o să vedem una din variante și o să ne placă să o avem și ca tatuaj, atunci aia e cea mai bună.

S: Ne-am promis una alteia că o să ne tatuăm cu această siglă, dar n-am apucat încă. Revenind la brand, multe lumea ne-a spus că suntem negre și scumpe. Negre pentru că lucrăm foarte mult cu negru.

A: Ne plac foarte tare texturile la pielea naturală neagră, ne inspiră treaba asta.

S: Pe vremuri, când am început și veneau doamne la consiliere, le spuneam că le putem creea ținute, chiar și rochii de ocazie accesorizate cu detalii din piele naturală, se uitau la mine de parcă nu înțelegeau. Practic am introdus pielea într-un context nou, inclusiv la rochii de mirese.

A: În cele două luni de lockdown am închis, evident. Apoi, după ce-am redeschis, am început să lucrăm mai multe ținute de zi, să remixăm, să ne întoarcem cumva la origini. Am deschis un magazin fizic aici, în Iași.

S: Nouă, pandemia asta ne-a dat cumva și un refresh. Mi se pare că a avut efecte pozitive, pentru că intraserăm într-un cerc din ăla în care lucram foarte mult pe comandă, pentru ținute de ceremonie. Pentru că, la noi, femeile asta caută. Sunt dispuse să investească mult pe segmentul ăsta: am o nuntă… Pe ținute pentru evenimente special. În schimb, pe ținute de zi cu zi, mai puțin. Că, na! Sunt coloșii ăștia, ca Zara… Și atunci, văzând că pandemia a întrerupt ceremoniile, am reînceput să lucrăm colecții și piese exact pe sufletul nostru.