Vasile Cojocariu
Eram patru frați acasă. Mama trebuia s-o facă pe-a jandarmul cu noi, chiar așa i se spunea în familie, Jandarmerița. Era dură cu noi, cu toți, ca să nu ne scape din mâini. Tata era băiatul bun, ne lua apărarea.
Am copilărit în cartierul Dacia, zona Zimbru. Am stat acolo vreo 25 de ani.
În vacanțe ne împărțeam, unul pleca la bunici la Rediu, unul la bunici la Prisăcani, unul rămânea acasă și unul în tabără. Era un obicei, eu mergeam de fiecare dată la Rediu unde mai venea câteodată și alt frate. Acolo mâncam mămăligă rece, că nu te aștepta nimeni când veneai iarna de la sanie. Era mămăligă sau untură sau lapte cald de la vacă, seara. Când am mai crescut un pic, sora lui tata mă ajuta să mă angajez la CAP, cu jumate de normă, să fac un ban. La fasole, la porumb. Eu eram cărăuș, căram apă de la un kilometru, oamenii prășeau și noi făceam cărăușie.
Nu pot să zic că am avut multe lipsuri în copilărie, pe timpul lui Ceaușescu. Pentru că dacă voiai să ai și nu așteptai doar să-ți dea cineva, aveai, nu mureai de foame. Pe partea asta, pilonul descurcăreț era tata. Bine, nu că îmi pare rău de Ceaușescu, schimbarea trebuia făcută.
Școala am făcut-o toți frații la nr.7, la Olimp, acum se numește Nicolae Tonitza. O școală foarte bună, se rugau profesorii de noi să învățăm, să ajungem undeva și nu te lăsau repetent decât dacă erai o lichea. Nu mi-a plăcut în clasele I-IV, că aveam un învățător, Mucileanu, care din orice îți dădea la mână cu rigla, cu cantul. Cam jumate din clasă aveam mâinile roșii.
La clasele V-VIII a fost ok. Mi-a plăcut foarte mult s-o întâlnesc mai târziu pe doamna Leca, profesoara de germană, care a fost o doamnă pentru noi. Acum e profesor universitar la Cuza. Sau doamna Stoica, profesoara de Geografie, care era ea mai severă, îi spuneam Cordunica, dar învățai la ea. Mai era la Atelier domnul Vasilache, acum e vecin cu mine în Bularga. Mi-a făcut plăcere să-l reîntâlnesc, ne-a învățat multe.
Mă uit la fiică-mea acum, copilăria nu mai este ca atunci, acum e cu telefoane, cu laptop, nu mai are ce să povestească. O mai iau cu mine la Rediu, la casa bunicilor, să-i mai arăt, să aibă și ea cât de cât habar de unde mănâncă și cu ce crește. Mulți copii nu știu. E bucuroasă, pe timpul lockdown-ului ne-am mutat cu toții acolo pentru o lună, ne culcam la doisprezece noaptea, ne trezeam la unsprezece, stăteam prin grădină, am pus roșii, am grădinărit și a văzut și ea cum cresc legumele.
La Revoluție, eram la Iepureni și țin minte că venise tata acolo să ne mai aducă câte ceva și avea armă. Era voluntar, civil. A venit cu bani noi nouți, spunea că-s banii lui Ceuașescu, erau bancnote de zece lei, de douzeci de lei. Era mare bucurie. Zicea că i-a găsit în nu știu ce seif.
După Revoluție am trecut prin multe. Cu mai mulți prieteni din Dacia m-am implicat și politic, l-am ajutat pe răposatul profesor Simirad. Mergeam prin Moldova să înființăm filiale la Partidul Moldovenilor, ca să fie treaba bună. Prin sate, prin cătune, dădeam din mâncarea noastră la copii săraci, amărâți.
După aia m-am oferit voluntar în Armată, am făcut-o la grăniceri în Copou, apoi în Manta Roșie unde acum sunt jandarmii și Poliția de frontieră. Eu eram bucătar acolo. De altfel, cam toți din familie am fost bucătari în armată, tata, fratele mare. După aia am mai făcut cursuri de brutărie, deși eu eram electrician de meserie, dar nu mi-a plăcut. În liceu făceam practica la Fortus, acolo se lenevea, nu învățai nimic, te duceai doar ca să nu te pună absent. Și am zis că hai să mă orientez spre altceva, bucătărie, brutărie, alimentație publică.
Dar până să termin cursurile m-am angajat la firma de pază, IGS, a lui Costel Adăscăliței. Pe vremea aia agentul de pază era mai respectat decât un polițist, eram educați, nu intra acolo oricine.
La un moment dat m-am dus la interviu pentru bucătar la Pizza Hut, care se deschisese în Iași, la Metro. Undeva pe Sărărie a fost interviul. Am mers cu CV-ul pe care scria, mai pe românește, ”sunt prost”, nu am niciun curs de calificare, nimic. Mi-a zis cine mi-a făcut CV-ul să nu spun că sunt bucătar, că am cursuri, că nu te angajează nimeni, că spun că ești prea bun pentru ei. Tu trebuie să fii prost pentru ei, pentru ăia de la București.
M-au acceptat la Pizza Hut, am mai făcut un curs de trei luni, undeva în Tudor, am învățat rețetele, tot ce trebuia și am deschis pizzeria de la Metro. Era aglomerat. La un moment dat nu aveau blat de pizza, trebuiau respectați niște pași, dar nu aveam timp, erau cozi mari și nu i-am respectat. Mi-a venit aluatul care trebuia lăsat jumătate de oră și eu lăsam o tranșă din el doar cinci minute pe timer și reușeam să deblochez fluxul. Eram cel mai în vârstă de-acolo, aveam 25 de ani, și ceilalți mi-au zis: cred că ești conștient că zbori de aici.
După două luni m-au chemat cei de la București care ne supravegheau, mi-au aruncat cămașa albastră, mi-au zis du-te și te schimbă, te facem superviser. Am plecat după trei ani jumate odată cu tot colectivul, că trimisese clientul misterios să ne evalueze, dar ne-au furat la evaluare. Dacă ieșeam cel mai bine, mergeam la Disneyland la Paris, în excursie, dar a câștigat cel de la Bacău, deși nu avea cum. La noi era impecabil, dar ăla știa mai bine să pupe în fund. Atunci am plecat de la Pizza Hut.
Dar înainte de asta am lucrat la Vinia Iași, la Bere Zimbru, ca operator berar. Primeam mustul, îl băgam în fermentare secundară, stătea acolo 45 de zile ca s-o dai apoi la filtru. Dar și acolo au fost probleme, că au privatizat fabrica și au demolat-o. Am plecat toți. Și mama lucra acolo, ca muncitor necalificat, femeie de servici, după treizeci și cinci de ani la Nicolina.
Când eram la Pizza Hut, în ultimul an, am lucrat în paralel și la firma lui frate-miu, care avea și un magazin. Ziua lucram la pizzerie, seara, noaptea îl ajutam cu magazinul. A fost foarte greu.
Aș fi plecat mai devreme de la Pizza Hut, dar tata a făcut un AVC.
L-am dus la Neuro, la prânz i-am dus mâncare, era bine. Seara, când mă duc să-i aduc niște schimburi, mi se spune că e la reanimare, că e grav. Făcuse meningită, era epidemie de meningită în perioada aia, cum e acum cu covidul. Se murea pe capete. Era în pielea goală, geamuri deschise, uși deschise, era un adevărat scandal acolo. Le-am zis, de ce îl țineți dacă nu știți ce să-i faceți.
Am sunat la ambulanță. Stăteam cu un alt frate de-al meu și o așteptam și văd o ambulanță în curte la Neuro. Înăuntru, ambulanțierul se giugiulea cu o asistentă. Mă duc la ei, nu vă supărați, aștept o ambulanță. Îmi zic, așteptați, că o să vină. După vreo cinci minute au venit ei. A ieșit scandal, doctorița nu ieșea nici ea din cabinet, pe-atunci nu erau telefoane să filmezi…
L-am dus pe tata la izolare unde doamna doctor Frunză mi-a zis clar: dacă stă cineva cu dânsul în rezervă, că nu avem personal, o să supraviețuiască, dar o să rămână cu niște sechele. Într-adevăr, mama a renunțat la toate și a stat cu tata șase luni de zile acolo. A rămas cu deficiențe de vorbire și cu pierderi de memorie. Dar l-am avut printre noi.
Noi eram cam așa: fratele mare la București, ăsta mic era la Seminar, la liceu, celălalt frate la casa lui, eu singur acasă trebuia să întrețin familia. Serviciu, fă mâncare, du-te seara la spital, iar la serviciu, tot așa.
La un moment dat, actuala soție, atunci eram doar prieteni, credea că am părăsit-o. Dar eu n-aveam timp nici să dau explicații, dormeam câte trei-patru ore pe noapte. Șase luni a durat asta, nici ajutor n-am cerut, că dacă pot să mă descurc, mă descurc singur, dacă te ajută, te ajută străinii, nu rudele.
Apoi a fost un alt capitol foarte dur, când a venit criza din 2008.
Mulți oameni n-au știut să-și gestioneze banii și așa am avut și eu pe cineva în familie. I-am zis, las-o mai ușor că o să vină o perioadă grea, simțeam. Dar nu și nu. Lucram împreună și era să ne ducem toți la vale, să rămânem faliți. Eu am fost un pic mai modest, m-am ridicat, am mers înainte. Mulți îmi spun, și nevastă-mea, că-s mai chisat, mai chibzuit, dacă nu am banul meu, nu merg, nu împrumut.
Aveam deja fetița, și laptele praf era undeva la 120 de lei pe zi și nu puteam face rabat, că fetița avea probleme și îi trebuia un anumit tip de lapte parf, antialergenic. Plus consultațiile la medic, aveam n-aveam bani, mă duceam.
Soția era în concediu de creștere a copilului și nu știam de ce nu ne vine indemnizația. Când colo, primăria o blocase, erau 4000 și ceva de lei, pentru că nu era plătit un impozit de vreo 70 de lei. Putea să trimită înștiințare cu impozitul, n-au trimis nimic. Am aflat din întâmplare, când i-a spus soției cineva, vezi că poate ai niște datorii la primărie, poate de aia nu vine. Cum am luat banii, i-am și dat înapoi, că a trebuit să mai luăm de pe la prieteni ca să supraviețuim. Mi-a rămas un gust amar cu administrația noastră publică locală, Nu pot să uit.
De 16 ani stau în Bularga.
Lucrând la firma fratele meu, am reușit să cunosc bine orașul, și căutam blocuri din 77-78 prin Alexandru, Bularga, din alea cu plăci duble. Am găsit în Bularga pe utima sută de metri, printr-un prieten de la Fidelia Casa. Era chiar înainte de criza imobliară, am dat 41 de mii de euro, atunci se cerea 55 de mii pe un apartament similar în zonă.
Știam Bularga, am făcut școala la Industrial 1, da, într-adevăr, era golăneală, bătăi noaptea, cerșetorie. Dar acum e o zonă sigură, o mare parte dintre cei care făceau probleme au vândut și-au plecat. Acum sunt tineri mulți, zona nu-i aglomerată, cartierul fiind mic ne cunoaștem între noi, suntem o comunitate, nu contează că eu sunt de 15 ani și altul e de 30 acolo.
Dar înainte de asta, soția, care-și dădea licența la facultate, văzuse ceva la Dream Village, cartierul din Canta-Păcurari. Îmi vine să zâmbesc când mă gândesc. Ne spuneau, dacă nu cumpărați acum nu mai prindeți, că se construiesc cinșpe blocuri. Prosteală pe față. Nevastă-mea, hai, că uite ce frumos o să fie cartierul. I-am zis, dacă dăm banii de avans, tu crezi că ai să te muți în blocul ăsta nou vreodată, crezi că se construiesc zece blocuri, cât vor ei. E cusută cu ață albă. A zis ok, facem cum spui tu. Dacă era să fim la Dream Village, eram la blocul albastru care de-abia acum e dat în folosință, după 16 ani, timp în care plăteam rate la bancă, că banii erau împrumutați.
Nu-mi place în Iași că se face în continuare pe stilul ăla vechi, hai să facem treabă acolo unde luăm voturile. Ne trebuie oameni noi în administrația locală, cu altă viziune.
Strict pe Bularga, în 16 ani de când sunt acolo nu s-a făcut nimic. Abia anul trecut au început un parc care nu-i gata nici acum. O parte e ocupat cu gunoiera și a venit și o proprietate privată acolo, fix lângă el. Și vă spun și de ce. Eu am fost și președinte și vicepreședinte la secția de votare de acolo. Dacă primarul nu câștigă pe o stradă, pe un cartier, e lăsat baltă, pe ideea că dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă vreau.
Dar îmi place Grădina Botanică, mergeam când eram copii, cu frații, cu vecini, cu boxele, ascultam muzică, am amintiri plăcute de acolo. Tata ne făcea abonamente pe vremea lui Ceaușescu, aveam abonamente la Filarmonică, acum școala nu te mai duce.
Pe fiică-mea am dus-o și la Otilia Cazimir și la Sadoveanu, o duc la toate, să vadă și ea. Avem lucruri în oraș care nu sunt puse în valoare, pe care nu le-a făcut administrația, dar noi trebuie să știm să le administrăm și să le punem în valoare.
Ieșenii din generația mea, cam 75 la sută, cred că suntem cu mai mult bun-simț și încercăm să nu pătăm imaginea orașului. Eu chiar dacă am probleme cu autoritățile, încerc să nu zic nimănui că nu-i bine, că nu-i frumos aici, e oraș universitar.
Generațiile mai noi, uite, văd generațiia fetei mele care are 15 ani sau generațiile care vin din 90 încoace, se cam pierd, nu-și găsesc locul, au făcut degeaba facultăți, două-trei, că a zis mama să faci facultate, și apoi pleci în Italia. La mine, din patru frați, trei sunt plecați. În Danemarca. Eu sunt un pic mai…îmi place țara asta și nu vreau să se piardă totul. Dacă am plecat și eu, am uitat tot, casa părinților de la țară, mai e casa bunicilor de la Prisăcani, e pus lacăt acolo, nu mai e nimeni. Dacă plec și eu, punem lacăt și la casa de la Rediu și gata.
Dar eu sunt un optimist, prin câte am trecut, mă întreb, cât mai rău poate să fie decât până acum. Am pierdut ambii părinți, o criză economică, am trecut prin toate, ce poate fi mai rău? Nu mi-am pus problema niciodată să mă mut din oraș, dacă e să plec pentru două-trei luni, da, plec în Danemarca să mai muncesc, sunt și rezident, mi-am făcut actele. Dar nu până crește fiică-mea, că asta-i prioritatea mea, e la un liceu bun, cu sacrificiile pe care le-am făcut și eu și nevastă-mea. După ce crește o să ne mutăm la cinci km de Iași, la Rediu, dar o să fiu ieșean în continuare. Am amintiri, au fost și probleme, că nu pot fi toate roz, dar nu am să șterg nimic cu buretele.