M-am născut din greșeală într-un sat din Vaslui. Mama a avut o problemă la naștere, i s-a făcut rău și m-a născut la șase luni la dispensarul din satul respectiv. M-au dus după aia la Vaslui, am stat în incubator trei luni, că nu creșteam, nu mă dezvoltam. A tras foarte mult cu mine ca să mă aducă la normal.

Am avut probleme după aia, din câte îmi aduc eu aminte, fragmentar, cu taică-miu, care era uneori agresiv. Îl uram, nu vroiam să-l văd deloc. Era așa din cauza băuturii. Și acum am aceeași problemă cu oamenii care consumă alcool și care se transformă. Mi-a rămas chestia asta, haha și cu toate acestea am lucrat cinci ani ca barman.

Dar acum suntem foarte ok. Schimbarea s-a produs când aveam vreo 19 ani, când am fugit de-acasă. M-am dus la bunica. Apoi m-am întors, că n-am avut încotro, el era amețit, și i-am zis că dacă mai face așa ceva n-o să mai fie niciodată părintele meu, că n-o să mai am ce discuta cu el. Și atunci s-a calmat. Oricum nu cred că doar ce i-am zis eu a schimbat așa lucrurile, dar mă bucur că s-a intîmplat. Nu zic că nu făcea pentru familie, făcea dar băutura strica ce făcea. Dar acum e foarte ok, când vine acasă merg în excursii împreună, el si mama, lucrează împreună. Eu zic că s-a maturizat și a văzut copiii crescuți, eu mai avînd un frate, și au luat-o pe căi ok, că-s împliniți oarecum.

Grădinița am făcut-o lângă casă. Ieșeam din curte și intram la grădiniță. A fost foarte plictisitor. Aveam o educatoare în vârstă care ne spunea aceleași chestii mereu, de sărbători făceam aceleași dansuri, făceam mereu aceleași lucruri. A fost și educatoarea maică-mii și-i arătam mamei ce am făcut la grădiniță și ea zicea, păi chestiile astea le făceam și eu când mergeam acolo.

După aia m-am mutat la altă școală, a fost ok, dar la început nu cunoșteam pe nimeni și mă simțeam marginalizată. Dar nu-mi plăcea să am prieteni. Am avut trei prieteni mari și lați, o fata si doi băieți. Deși erau mulți copii acolo, că e un sat destul de mare. Eram și timidă, dar mă simțeam ok cu acei prieteni și nu-mi trebuia altceva.

Țin minte că m-au dus la bâlciul din Vaslui și m-a dat taică-miu în mașinuțe și mi-a făcut un cucui în frunte. Asta e singura chestie pe care mi-o amintesc, pentru că plângeam atât de tare încât a început să-mi cumpere o grămadă de chestii ca să tac din gură. Mi-a luat atunci un cățeluș din ceramică pe care l-am avut până curând și când îl vedeam îmi tot aduceam aminte de cucui. După ce am mai crescut mai facem din când în când excursii cu familia, dar fratele meu niciodată nu a fost încântat.

Cea mai tristă întâmplare din viața mea a fost tot în copilărie, când mi-a murit prietenul cel mai bun, aveam 11-12 ani. A murit de leucemie. A venit maică-mea și mi-a zis, știi, Mădălin a murit. Am început să plâng, să țip, să izbesc. Și ziceam că nu, nu are cum. Și a fost cu atât mai rău cu cât înainte ca el să fie trimis la Iași, să fie internat pentru că se simțea rău, noi ne-am certat, copii fiind, și i-am dat un pumn în spate. Și atunci eu mi-am zis că a murit pentru că i-am dat eu un pumn în spate. Și m-am învinovățit mult timp. L-am văzut când l-au adus acasă, eram vecini, era într-o pătură și mi s-a făcut rău. Am rămas cu imaginea asta.

La un moment dat, tata a plecat cu munca în Germania și la început venea la un an acasă, apoi la șase luni, apoi la trei luni și mai stătea câte o săptămână două și a început să țină la bani, să-și facă și ai mei, să ne ajute și pe noi și mai mult. A reușit să mă țină la facultate, să mă țină o bună parte din timp la chirie în Iași.

Mă gândeam că el a avut probleme cu alcoolul probabil și din cauza asta, a lipsei banilor. Poate era și frustrare, nu știu, nu am reușit să stau de vorbă cu el despre asta nici acum, poate la un moment dat.

Mi-a plăcut copilăria mea, indiferent unde și cum a fost. Și acum când mă duc la mama, îmi place acolo, e liniște, e relaxare, nu mai este acasă-acasă, dar tot casa mea rămăne. Nu înseamnă însă că aș sta acolo, cel puțin nu mă gîndesc acum la asta, dar o pauză de la oraș este binevenită acolo, plus că-i am pe toți ai mei acolo. Îmi place în Iași, aici am tot ce am reușit să construiesc eu singură.

În clasa a treia am avut probleme cu tabla înmulțirii, n-o pricepeam, n-o rețineam, nu știu care era problema. Învățătorul mi-a scris în carnet, la final, mențiunea că nu știu tabla înmulțirii și să semneze părinții că au luat la cunoștință. Nu i-am arătat  maică-mii, am semnat eu în locul ei. Dar și-a dat seama învățătorul și a chemat-o pe maică-mea la școală și pe mama vărului cu care eram colegă și ne-a făcut de râs în fața clasei. Chestia asta m-a făcut să învăț tabla înmulțirii. Dar și-acum mai am niște blocaje, nu știu de ce, dacă-i o afecțiune, habar n-am. Nu mi-a influențat viața, doar am realizat că nu-mi place matematica. Și culmea e că până la urmă am ajuns la liceu la mate-info intensiv informatica, la Racoviță în Vaslui.

Pînă în clasa a zecea mi-a plăcut să învăț, dar dintr-a unșpea am început s-o iau pe arătură. Anturajul –  eu singură în Vaslui, nefiind ai mei să mă mai țină din scurt. M-am trezit liberă. Și nu-i neapărat că mă ținea maică-mea sub control, nu era chiar așa, bine, stătea mereu cu gura pe mine să învăț, dar nu să-mi interzică să ies, ieșeam dar cu limită, bun simț.

Am dat proba la bac, la matematică, biologie, română, engleză oral și am căzut la mate, evident. Am făcut contestație și am dat în toamnă. Nu era chestia că nu puteam, ci că nu vroiam, era vorba de inconștiență. Iar ai mei nu vroiau să rămân pe loc, să rămân acolo în Vaslui, sau sa fi rămas acolo nu cred că vroiau să mă vadă cum dau cu piciorul unor oportunități. Am conștientizat și eu și am luat bacul.

Evident, am ratat un an de facultate pentru că nu am mai putut să dau la ce am vrut, la medicină. Și am dat următorul an, dar din cauza mediei de la bac era probabil să intru la taxă. Ai mai au zis că-i ok, o să te susținem la taxă. Am învățat, am dat admiterea la UMF, am luat 8,68 și am intrat la ”cu taxă”. Și ai mei s-au ofticat pe mine sau probabil nu s-au așteptat și mi-au zis că nu pot să mă susțină. Și m-am supărat și am venit în Iași și mi-am retras dosarul. Și am dat la Psihologie, la Petre Andrei. De ce acolo, nu știu. Maică-mea zicea că a fost un văr de-al meu acolo, hai să încerci acolo. Nu mă interesa foarte tare, că eu eram încă dezamăgită de faza cu medicina.

E unul din regretele mele în continuare. Pentru că era posibilitatea, cu media mea, să ajung la buget, dar eu am fost incăpățînată și impulsivă.

Când eram la psihologie am mai încercat, dar n-a mers, pentru că n-aveam cum să mă pregătesc și la una și la alta. Dar n-am renunțat la ideea de a mai da.

La început Iașul era un oraș nou pentru mine, nu știam, venea maică-mea să-mi arate drumul de la facultate până unde stăteam, undeva pe Străpungere Silvestru-Octav Băncilă, zona aia. În primul an am fost panicată, nu vorbeam la facultate cu nimeni, doar cu un singur coleg.

În anul trei am renunțat la Psihologie.

Când trebuia să intru în sesiune în al treilea an, decana, fiind și șefa noastră de an mi-a zis că nu pot să intru în sesiune pentru că nu am o notă din anul întâi. Eu dădusem examenul ăla, aveam și notă trecută în carnet, am arătat asta, dar mi-a zis, nu am ce să-ți fac, trebuie să te duci să-l cauți pe profesorul cu care ai dat examenul care nu mai era acolo, pentru că nota nu era trecută și în catalog. Și i-am zis, dar unde să-l caut acum. Bine, eu luam și decizii din astea radicale și nu m-am dus să-l caut nicăieri. Și asta a fost tot.

Eram angajată încă din anul doi de facultate la Bază. M-am angajat din prostie. Mergeam foarte des acolo, eram la un moment dat cu o tipă și un tip și vine un ospătar și-l întreb la întâmplare, nu căutați oameni să angajați? Și el zice, da, chiar eu plec, vrei să te angajezi? Și zic, da. Și m-am dus la interviu și m-au angajat acolo. Așa, fără să știu nimic despre domeniu. Și nu că aveam nevoie de bani, ai mei îmi trimiteau, dar vroiam să am și eu banii mei.

Aveam un program foarte flexibil, îl făceam în fiecare săptămână după preferințe. Și aveam timp să fac și altceva. Pentru că bănuții erau ok în perioada aia, tipsul era tips. Dar în acești cinci ani aveam momente când vroiam să plec, pentru că devenise monoton, aveam nevoie de o schimbare. Și m-am mai angajat între timp și în alte locuri, am fost și în Auchan și am lucrat, cam o lună, dar nu mi-a plăcut. Apoi am fost voluntar la Crucea Roșie și acolo a fost fain. Dar mă apucam de chestii și nu le duceam până la capăt. Spre exemplu, în facultate îmi plăcea să desenez și desenam, dar tot n-am continuat chestia asta

Ai mei mă băteau la cap să lucrez pe domeniul meu, că ei credeau că am licența luată, că totul e ok. Nu le-am zis că am renunțat. Dar le-am zis că nu-mi place psihologia, că nu vreau să practic asta.

De la Bază am plecat din cauza pandemiei. S-a închis atunci, am avut posibilitatea să mă întorc când s-a redeschis, dar n-am mai vrut. Vroiam deja altceva, să mă schimb, să evoluez. La fiecare loc de muncă stabil la care am fost am încercat să evoluez. Nu neapărat că așa vroiam, ci că așa se întâmpla. Vroiam să fie bine și trebuia să fac lucruri ca să se întâmple asta și așa evoluam.

Și nu m-am întors la Bază pentru că am zis, ok, am fost ospătar, am fost barman, ce pot să mai fac. Hai să văd și altceva. Am stat două luni acasă în pandemie după care am ajuns la Beerzone. Tot așa, mai întâi barman și mai târziu mi s-a propus să manageriez bucătăria. Și am zis, de ce nu.

Regretele mele

Dacă aș putea da timpul înapoi, aș vrea să am mintea de acum. Să nu plec în clasa a unșpea aiurea cu colegul meu de bancă și să fiu atentă la matematică, să nu fi fost încăpățânată și să fi dat licența la Psihologie și nu mai zic de UMF, aș fi pus burta pe carte.

Cel mai mare regret al meu e ăsta, că nu am făcut medicina. O să mai încerc. Îmi plac chestiile pe care le descopăr despre corpul nostru, cum funcționează. Oriunde găsesc o carte nouă de anatomie, de fiziologie o iau și o citesc. Mă uit acum la un serial despre anii 1914-1920 și bolile pe care abia le descopereau și care azi sunt banale, se tratează ușor. E așa de fain să urmărești evoluția, cum s-a dezvoltat medicina. Și cred că aș fi un medic dedicat, pentru că de obicei sunt dedicată.

Prima dată am mers la ginecolog în Vaslui și mi-a descoperit chisturi ovariene. Primul tratament pe care mi l-a dat nu și-a făcut efectul. M-am dus din nou și mi-a descoperit și multiplu adenom/fibroadenom la ambii sâni. Mi-a dat din nou tratament doar pe bază de pastile și ultima dată când m-am dus la ei mi-au zis așa: te duci la Iași, că ei o să te poată opera.

Coșmarul de la Cuza Vodă

Am venit în Iași, am făcut operație la Cuza Vodă la ambii sâni și a fost nasol. Am ajuns să urăsc Maternitatea Cuza Vodă, am avut o traumă acolo: după operație m-au dus la ATI și mi-au pus doi saci de nisip pe piept. Era foarte frig și m-am trezit cu doi saci de nisip pe mine, nu puteam să respir. M-au mutat înapoi în salon după o zi, am mai stat încă vreo cinci zile în spital și apoi, timp de două săptămâni, maică-mea trebuia să mă spele, să mă schimbe, pentru că eu nu puteam face nimic, nu puteam să-mi mișc mâinile și mă dureau foarte tare. Și am zis că nu mai vreau să fac așa ceva.

Operația de la IRO

Apoi m-am mutat în Iași, prietenul care mi-a arătat orașul era la UMF în anul trei și mi-a zis, mergi la IRO să vezi care e treaba. De ce? Îmi apăruse din nou. M-am dus după vreo patru sau cinci ani de la prima operație, deși am zis că nu vreau, că mi-era frică. Mi-a făcut biopsie, mi-a găsit fibroadenom de tip phillodes. Mi-au zis că nu-i ceva nasol, dar că oricum o să-l scoatem. Nu a fost nimic traumatizant, totul a decurs ușor și rapid ca în 4 zile să fiu acasă. A fost o diferență imensă între IRO si CUZA – atunci.

Recidiva

Dar de ceva timp, fibroadenoamele acestea au început să reapară. La cel stâng fiind o deformare mai vizibilă, la cel drept nu atât de vizibilă deoarece l-au descoperit la timp. În urma unor investigații recente, o ecografie, analize – tumora phyllodes posibil benignă– încă nu știu când cum va fi operația. Încă aștept și un rezultat de la un CT. Cel mai mult îmi doresc să se poată rezolva definitiv, adică, ok, acum iar operație, nu mi-e frică, dar măcar să știu că nu va trebui din nou si nou si din nou să fac asta. Oricum sunt pozitivă indiferent de situație.