M-am născut în Iași, dar părinții mei au avut niște probeme, tata s-a mutat în Piatra Neamț și m-a luat și pe mine cu el. Acolo am făcut școala generală și liceul, o bucată liceu silvic, o bucată liceu agricol. Liceu agricol pentru că voiam să dau la medicină veterninară, iar pe vremea aia pentru asta trebuia să ai ori un an de producție în agricultură, ori să fi făcut un liceu agricol.

Veneam din când în când în Iași la mama. De-atunci eram îndrăgostit de Iași și mă gândeam încă din liceu că o să mă mut aici. Am avut noroc, în timpul armatei pe care am făcut-o la București s-a mutat și tata în Iași, așa că a fost mai simplu.

Prima mea amintire despre Iași e când a venit taică-meu și m-a luat de la grădinița unde eram, în Tătărași, și m-a dus cu tramvaiul. Nu mai țin minte nimic decât bucata aia din zona stației Pădurii unde era verdeață peste tot și trecea tramvaiul ca printr-o pădure. Aia o țin minte perfect. Nu era nimic construit pe-acolo, tramvaiul parcă era un trenuleț care trecea prin pădure, simțeam că intru ca într-o poveste. Iar Tîrgu Cucu era pustiu atunci, nu era mai nimic pe-acolo, când ieșeam din Pădurii și ajungeam spre Tîrgu Cucu, parcă intram pe un câmp gol.

Ce mai țin minte erau copacii ăia groși din fața primăriei. Rudele tatei stăteau undeva pe Ipsilanti și, când mergeam la ele, treceam pe-acolo. Și stăteam și mă uitam la copacii ăia, pe-acolo pe la Mitropolie cum urci, pe-o parte și pe alta, unde-i și catedrala aia catolică, și mă minunam și mă gândeam câte sute de ani trebuie să aibă. Și tot așa, țin minte când intram în Iași, când veneam cu tata cu mașina de la Piatra Neamț, la Valea Lupului era gol peste tot și deodată apărea brusc orașul.

N-am luat din prima la medicină veterinară, erau cam 20 pe un loc. S-a intrat cu 8.99, ultima notă. Asta era în 1987. Am intrat în anul următor. Facultatea a fost foarte simpatică, am învățat bine, am avut note bunuțe. În anul întâi m-a prins revoluția, eram cam zăpăcit. S-a făcut un fel de comitet de apărare a universității, nu știu ce apărau ei acolo. M-am dus și eu să mă bag în seamă, după care am zis că mi se pare o tâmpenie și am plecat.

Ce-a fost interesant, țin minte zilele dinainte de Revoluție, când nu te lăsau să mergi singur prin Piața Unirii. Eram cu niște colegi și ne-am dus să bem ceva la o crâșmuliță undeva prin spate, pe la Piața Unirii. Era goală, ăia n-au vrut să ne servească cu nimic, am zis, hai să mergem în altă parte. Când am ieșit de-acolo, eram trei sau patru, râdeam destul de tare, când apare un personaj în civil care ne spune că trebuie să ne despărțim. Hai, mă, fugi de-aici, i-am zis. Dar n-am apucat să facem trei pași că apar brusc doi polițiști care ne-au cerut buletinele. Ne-am împrăștiat imediat. Când am ajuns chiar în piață, totul era cenușiu, oameni unul câte unul mergeau toți cu capul în pământ, era așa ciudată atmosfera. Noi nu știam despre ce e vorba. Încă nu începuse revolta de la Timișoara. După aia ne-am dus la cămin.

În timpul Revoluției am trecut și eu prin toate punctele fierbinți ale Iașului să văd cum urlau oamenii, cum ocupau Casa Pătrată. Mi se părea ciudat, dar, mă rog, vremurile erau ciudate. După aia mi-am văzut de treabă, de facultate.

Prin anul patru, când am văzut că toată lumea face comerț, afaceri, mi-am zis, hai să văd și eu ce fac. Era un trend atunci, apăruseră facultăți particulare și m-am dus și eu și m-am înscris la Drept la o universitate ciudată, Mihai Eminescu, la Botoșani. M-am înscris și la Drept și la Marketing-Management. Aveam bursă, am reușit să fac rost de niște bani să plătesc și facultatea aia.

În perioada aia, noi, studenții eram nemulțumiți de tot felul de lucruri. De fapt nu știu dacă era faptul că eram chiar nemulțumiți sau faptul că aveam noi spiritul ăsta războinic. Și se coagula așa un fel de mișcare studențească, iar colegii mei, știind că eu fac și drept și management, mi-au zis, hai și tu să facem un sindicat, o ligă a studenților. Așa am ajuns să mă implic în Liga Studenților la Universitatea Agronomică. Și de acolo m-a tras apa către toată Liga Studenților și împreună cu mai mulți colegi de prin Iași am făcut Liga Studenților pe Centrul Universitar Iași și am început să ne strigăm nemulțumirile.

Am participat la grevele alea mari care erau în Iași, făceam coloane prin oraș, am avut tot felul de activități interesante. În primul rând ceream burse, cazare… se punea problema că trebuie să începem să plătim cazarea. Apoi ceream să fim reprezentați în conducerea universității și condiții mai bune în cămine. Am obținut cam tot. Mișcarea a început în Iași, ca o mișcare serioasă, mai ales politehniștii au început atunci, noi mai mult ne-am luat după ei, noi și Medicina și abia apoi Cuza. Politehniștii erau fruntea, ei aveau cele mai mari probleme, legate de campusul universitar, era dezastru, aveau multe probleme acolo.

Ce-am mai câștigat atunci a fost să ne ocupăm noi de cazări, să fim și noi în comitetele alea care se ocupă de cazări, că erau probleme acolo, se făceau și pe șpăgi, făceau și prostii. Și n-au mai fost probleme după aia, a fost un fel de luptă între noi care țineam cu studenții și administratori. De la administratorul căminelor a plecat și războiul din Tudor, că acolo chiar era nasol.

După aia a fost faza că nu mai voiau să ne dea Coștineștiul, care era al studenților pe vremea lui Ceaușescu. Acuma voiau să facă ei golănii, dar ni l-au dat pentru vreo doi-trei ani, la Liga Studenților. Apăruseră niște organizații ciudate care voiau să preia vechiul UTC, uniunea tineterului comunist. Erau cu Vlasov, avocatul, și voiau să preia ei tot ce a avut UTC-ul, activele, Casa Studenților, era și un hotel în mijlocul Iașului, BTT, actualul hotel Ramada. Dar noi eram cei reprezentativi, Liga Studenților era pe tot centrul universitar, reprezentam toți studenții din Iași.  Și când au fost discuțiile despre hotel, erau și de la minister, noi ne-am dus acolo. Și era și Vlasov care ne-a luat și ne-a spus, dar voi cine sunteți. I-am zis, problema nu e cine suntem noi, ci cine sunteți voi, voi pe cine reprezentați, care tineret… că-și ziceau parcă Fundația pentru Tineret. Și ministerul nu le-a mai dat nimic. Eu eram în ultimul an și nu mai știu după aia ce s-a mai  întâmplat, n-am mai participat la discuții.

La Agronomie am reușit să facem chestii faine, ne-am înțeles până la urmă bine și cu profesorii. La un moment dat a venit cineva cu ideea să facem discotecă la cantină, aia de sus din Târgușor care pe vremea aia era a agronomiei. Și am făcut, am închiriat-o de la Universitate și făceam discotecă sămbăta și duminica seara. Cu banii de-acolo am făcut și Sesiunea Internațională de comunicări științifice a studenților din Agronomie. A ieșit foarte fain, a mai ținut câțiva ani după noi.

După ce-am terminat, m-am dus să fac stagiu. Dar mie mi-a intrat în sânge chestia asta cu lupta socială și în paralel am făcut și o fundație, Fundația Satul Românesc. Și am depus și un proiect de finanțare, erau proiectele Phare pe atunci, și mi-a fost aprobat. Era ceva cu să ajutăm bătrânii satelor, trebuia să facem un fel de monitorizare a problemelor sociale ale bătrânilor, să găsim niște soluții. Dar proiectele Phare pe vremea aia erau așa, mai mult filosofice decât reale. Banii se dădeau mai mult ca să dezvolte societatea civilă. Acum dacă faci un proiect ca să iei calculatoare, laptop-uri și birouri, nu-ți dă nimeni. Atunci proiectul consta mai mult în asta, adică ajutau foarte mult dezvoltarea viitoarelor asociații, pentru democrație, pentru astea… Erau primele proiecte europene în România.

Ca stagiar, am fost repartizat la Movileni, am stat câteva luni acolo, după care mi-au dat o circumscripție. Pe vremea aia, medicina veterinară era a statului și erau circumscripții în fiecare comună cu câte un medic care avea și tehnicieni și alți oameni în subordine. Era un mic DSV local care se ocupa de sănătatea animalelor. Erau multe animale pe vremea aia, multe vaccinări, multă treabă.

Și au văzut că mă descurc, că-s mai fâșneț, după trei luni mi-au și dat o circumscripție. Era una cu probleme, la Prisăcani, și mi-au zis, băi, du-te acolo și rezolvă-le. De oraș nu puteai să te apropii, era complicat, dar făceam naveta. Am pus la punct circumscripția aia și când au văzut că mă descurc și toată lumea-i mulțumită, m-au chemat la DSV. Mi-a propus directorul de-atunci, doctorul Marinescu, și mi s-a părut ok. Nu știu dacă am făcut bine, dacă am făcut rău, e complicat, întotdeauna mă gândesc la asta.

Atunci la DSV era de muncă, eram la Poliția Sanitar Veternitară, că acolo am intrat, și eram doar trei oameni în birou. La Igienă erau tot așa, trei sau patru, la Sănătatea Animalelor erau patru. Asta era toată Direcția Sanitar Veterinară. Și pe vremea aia erau zeci de ferme mari, foarte multe abatoare, foarte multe unități de producție, de procesare, județul Iași era plin de unități, plin, plin. Aveam program de fermă, la șase jumate eram la serviciu și terminam când terminam. După aia, în timp, totul a început să se dilueze, a scăzut numărul de animale, de unități, a crescut numărul de inspectori…

Noi am avut un sistem veterinar foarte bine pus la punct, abia acum începem să revenim la ce-am fost. Spre surprinderea noastră, medicina veterinară și controlul alimentelor în România erau excepțional de bine puse la punct. Medicii veterinari erau foarte respectați, erau ascultați și aveau foarte mare putere de decizie. Nu comenta nimeni deciziile lor. Eu am cunoscut niște mari oameni din domeniul ăsta, erau foarte serioși, aveau un anumit caracter, o anumită personalitate și chiar se vedea răspunderea pe ei.

Dar, de la un moment dat, legislația a fost făcută varză și eu am avut impresia că a fost făcută intenționat, după care a venit UE cu legislația ei. Dar noi am avut o legislație mult mai puternică, era și simplă dar și foarte fermă, era o cărticică, un fel de biblie a noastră în care era scris tot. Dacă respectai ce scria acolo, totul era ok. Ei, după aia a început să se interpreteze legile pe sute, zeci, mii de pagini interpretabile, cu multinaționalele care interpretează fiecare cuvânt. Trebuie să fi atent la fiecare frază pe care o folosești. Capitalismul ăsta e ca o bilă care se tot mișcă între corporații și consumator, pe unii îi ajută, pe ceilalți nu, dar dacă stai oleacă și te gândești se pare că-i ajută și pe ei și tot așa.

După revoluție, țin minte când s-a deschis prima consignație, ABC se numea, era pe la gară. Erau niște cozi la ea, m-am așezat și eu odată. Nu știam pentru ce, mai mult ca să văd ce au. A intrat greu capitalismul în Iași, față de alte orașe. Noi fiind și izolați aici, la marginea României, aproape de ruși, probabil că ne-a tras curentul de la ei.

Am început și eu cu un amic, vindeam chiloți. Aveam bursă de merit, dar nu puteam să o iau. De ce? Pentru că taică-meu și-a părăsit familia, s-a îndrăgostit de altcineva și a plecat, iar comuniștii i-au cam dat un șut în fund, deși el a fost un comunist serios. Și s-a apucat de apicultură. Pe vremea comunismului asta însemna că el nu era nici șomer, că nu exista noțiunea asta, era penal să nu ai un loc de muncă. Dar nici angajat nu era. Așa că la facultate nu aveam ce acte să duc ca să demonstrez veniturile familiei. Așa că, eu eram cu bursă de merit, că am intrat cu medie mare, dar fără bursă. Eram foarte frustrat. După ce a venit revoluția, nu s-a schimbat cu nimic situația mea, așa că trebuia să găsesc ceva de muncit.

Mi-a zis cineva la un moment dat că s-a deschis o brutărie lângă poliția municipală, era a unui fost milițian. La început încărcam saci la moară, am zis că fac și sport, numai că era noaptea, că noaptea se făcea făina. Pe la unu noaptea terminam și mergeam în brutărie să fac pâine. N-am rezistat mult, era istovitor. Apoi, un amic mi-a zis, hai ajută-mă, uite, vând chiloți, ciorapi, chestii din astea. Ce făceam, de fapt. Luam marfa de la consignație și o vindeam prin căminele studențești. Așa mai făceam bani, până au început să-mi dea bursă. Se stabilise deja că bursele de merit se dau indiferent de veniturile părinților.

În perioada aia de început, Iașul devenise un bazar, nu la modul că erau multe produse, ci la modul că erau turcești. Eram ca un pașalâc. Erau tonete peste tot, arătau infernal. Am simțit că lucrurile se schimbă serios abia după ce am intrat în UE.

Eu am văzut mâna lui Simirad, când era primar, peste tot, mâna proastă a primăriei. Dar problema la noi n-a fost doar Simirad, ci și eșaloanele inferioare. La o bucată, când am auzit că Sibiul se dezvoltă așa tare, că Iohannis e nu știu ce primar trăznet, m-am dus acolo să văd și eu care-i șmecheria. Și după ce-am stat de vorbă cu mai mulți pe-acolo, mi-am dat seama că săracu Iohannis n-are nicio ”vină”. Erau eșaloanele doi și trei de sub el. El în schimb a fost luminat și a spus da, și a lăsat să se întâmple sau măcar nu a încurcat. Și eșalonul doi și-a făcut treaba foarte bine. La noi a fost un fel de despotism, totul trebuia să fie cum voia dom primar, nu-i lăsa pe cei de sub el să decidă nimic, deși unii poate erau competenți.

Am exemplul cu piața Alexandru. Când au început discuțiile despre cum urmează să se refacă piața, DSV m-a trimis pe mine, că era o echipă, cu oameni de la primărie, de la DSP și ce mai era pe-acolo. Mă uit pe planurile lor și văd chichinețele alea și întreb, ce igienă poate fi în patru metri pătrați de măcelărie, dacă tot facem ceva, hai să nu transformăm o prostie în altă prostie. Zic, urcați-vă în mașini, fotografiați zece piețe din Europa, veniți înapoi și ne uităm cum au făcut alții. Nu trebuie să reinventăm noi roata. Cică, nu, că așa vrea Simirad, spuneau ăia de la primărie. Le zic, dar, uite, că nu corespund cu normele astea, o să vină normele europene, nu-i bine așa. Nu, că așa vrea primarul. M-am dus la șefii mei și le-am spus că nu-i prea ok cu piața aia. Ei, și? S-a făcut cum a vrut Simirad.

Brandul Iașului ar putea fi cel de oraș al culturii și totul să dezvolte în jurul culturii. Este un oraș liniștit, provincial, boem. Dar hai să vedem ce înseamnă asta? Înseamnă foarte multe restaurante autentice, terase, pe străzile vechi. Avem niște străzi și niște locuri bestiale. Apoi, să fie festival după festival, finanțate de primărie. Cel mai mare festival al Iașului este Sfânta Paraschiva. Hai să fim serioși. Dar nici nu-i lași pe oameni să facă, nu faci nici tu, nici n-ai idei. Ce caută cășuțele alea de prost gust în mijlocul orașului, pe pietonal? Dacă tot punem căsuțe, măcar să fie frumoase. Cel puțin pe alea de la Consiliul Județean, eu le-aș da foc.

Dar la Iași îmi place istoria asta din el, care izvorăște de peste tot. Și faptul că este destul de curățel. În rest, suntem doar speranțe. Dar sunt optimist.