Maria Ursu
Viața mea e cam simplă. M-am născut la țară din părinți oameni simpli, care s-au mutat în Iași când eram mică. În Manta Roșie. Am fost trei copii, eu eram cea mai mică. Tata a venit în Iași ca muncitor la CFR, mama era casnică. Nevoită, își mai găsea câte un serviciu.
Eram săraci, dar era frumos, toți vecinii aveau copii de vârsta noastră, ne cream jocurile noastre. Nu aveam multe lucruri, nu puteau părinții să ne ofere prea multe, dar parcă lipsurile alea nu te marcau așa mult, pentru că simțeam că așa trebuie să fie. Prin lucrurile alea simple, eram fericiți, chiar dacă ne ofereau doar la Crăciun o portocală sau ce era.
Nu știu, parcă față de cum îi acuma, noi trăiam copilăria. Acum cred că au prea multe, eu așa zic. Și mâncarea, o banală mâncare, o tocană de ardei cum făcea mama mea, simplă, era atât de gustoasă. Sau un pui pe care-l făcea sâmbăta-duminica, că în restul săptămânii mai multe legume. Acuma puiul ăla poți să-l mănânci toată ziua, dar nu-l mai mănânci cu aceeași plăcere.
Acum oamenii trăiesc mai bine, dar nu mai au acea fericire.
Nu aveam nici prea multe cărți. Ce mai luam de la bibliotecă, că nu aveam posibilități să ne cumpărăm cărți. Ascultam mai mult radio și poveștile părinților. Ne povesteau despre viața lor dinainte, cum a fost, cât de greu au trăit. Serile le petreceam cu ei și ne povesteau din copilăria lor, despre bunici.
La joacă ne duceam de la un vecin la altul. Era acolo un spital, mergeam și acolo, între castani, așa-i ziceam. Alergam toată ziua, ajungeam acasă târziu.
Școala de patru clase am făcut-o în cartier, apoi gimnaziul în Bularga. Mi-a plăcut la școală și aveam un respect față de ea, era și mai multă severitate.
Am făcut și profesionala, la Liceul Economic. Înainte, la profesională îți dădeau o bursă, aveai și o masă asigurată la prânz, chiar și niște hăinuțe. Și-ți asigurau o meserie și un loc de muncă. Pe mine, imediat după școală, m-au repartizat ca bucătar la cantina CUG, că se ținea cont de zona în care locuiești și Manta Roșie era aproape.
Cantina era a ICSAP, Intreprinderea de Comerț și Alimentație Publică, așa se numea. Se făceau acolo tot felul de expoziții cu mâncare, făceam și pentru elevii de la liceul din zonă. Apoi, peste câțiva ani, a preluat-o CUG-ul.
Te formau atunci, chiar dacă erau și lipsuri sau trebuia să fii membru de partid. Îți asigurau, spre exemplu, și o casă. Noi am refuzat-o. Stăteam cu părinții la casă, la curte, și am refuzat considerând că nu ne folosește. Ne-a părut rău mai târziu, când deja aveam un copil și simțeam nevoie de un fel de libertate. Dar nu ne-am desprins niciodată de părinții mei. Când au apărut copiii, soțul a plecat în Israel la muncă și ne-am luat teren, dar tot acolo în zonă. Apoi am construit o casă mai mare și i-am luat și pe părinți cu noi, iar casa părinților am vândut-o.
Pe noi ne-au ajutat foarte mult prietenii care ne-au și botezat băiatul, ea era colegă de serviciu cu mine. L-au ajutat și pe soț să plece în Israel și cu multe chestii ca să ne putem face și noi casa. Soțul colegei mele lucra în construcții, soțul nu era constructor, era electrician și nu avea nicio șansă să plece pe vremea aia fără un contract, fără ceva. Și ei ne-au ajutat chiar atunci, când chiar aveam nevoie. Și sprijin din ăsta moral.
La cantina CUG am stat până am născut ultimul copil, în 1992. Am stat zece ani acolo, unde m-am și format ca bucătar. Dar eu nu mă consider un bucătar profesionist, sunt un bucătar executant, eu doar execut o rețetă.
Soțul a tot fost plecat vreo cinci ani la muncă, nu puteam să terminăm casa din salarii aici. Iar eu cu copiii mici acasă, cu părinții, am făcut o întrerupere de vreo șase-șapte ani. După ce au mai crescut copiii am reînceput munca, dar de data asta mergeam la diverse familii și făceam și mâncare și menaj.
Vreo cinci ani am lucrat la o singură familie și a fost bine, eram ca o mamă a lor. Mai făceam mâncare, mai călcam ceva. Și familia era foarte darnică, aveam un salariu mai bun ca la stat. Munceam mult, dar cu plăcere, nu cu stres ca la un serviciu obișnuit. Cred că a contat și norocul dar și felul de a fi și de a te adapta. Eu sunt un om cu bun simț, așa mă consider eu. Nu vreau să deranjez, vreau să fac lucrurile cât mai bine și cu respect.
Apoi am plecat în Italia.
Era în vogă, nu că te îmbogățeai, dar se câștiga bine. Eu am lucrat ca badantă, stăteam cu bătrâni, dar să știți că a fost foarte bine. Am avut noroc de familii foarte bune, cu bătrâni foarte buni și am fost și apreciată. Au fost și multe întâmplări dramatice, am auzit de ele, mi-a povestit și sora mea.
Am muncit în Italia un an, dar cu întreruperi. Aveam verișoare care munceau acolo, dar două-trei luni veneau în concediu în țară și eu mergeam în locul lor. N-am stat mai mult pentru că soțul, nu că nu se descurca, dar nu i-a fost ușor să rămână acasă cu copiii, deși erau mari. Era taximetrist, după ce CUG-ul, unde lucra atunci, a început să se închidă. Mie mi-a fost mai ușor când am stat cu trei copii și el a fost plecat, o femeie se descurcă mai ușor.
După aia, copiii fiind mari deja, m-am angajat tot bucătar la restaurantul Moara de Foc, în Păcurari. A fost foarte greu, dar nu era vorba de muncă, ci programul. Cel puțin așa-i la restaurantele mari, ai petreceri, ai nunți, trebuie să fii la serviciu, că n-ai cum. Zece ani am lucrat la Moara de Foc și în zece ani n-am avut niciun revelion făcut acasă. Nu puteai să fii cu familia, să te bucuri, cu o zi pe săptămână liber în care trebuia să te odihnești. A fost o perioadă foarte grea.
Puteam, cred, să merg bucătar în altă parte, dar am mers pe premisa că în altă parte, la alt restaurant, e la fel, sunt aceleași reguli. Trăgeau de tine cât puteau.
Dacă nu venea asta cu covidul, cred că aș fi rămas acolo și aș fi ieșit la pensie. Că asta era ideea, hai, mai stau un an de zile și ies, ce să mai schimb acuma. Dar s-a închis când cu covidul o perioadă și nu m-am mai întors. M-au mai sunat, au insistat o perioadă să mă întorc, știau că sunt un angajat bun, dar am găsit aici, la bucătăria unde sunt acum, și unde e mult mai bine.
Momentele cele mai grele au fost atunci când a fost soțul plecat și am stat cu cei trei copii, născuți unul după altul, la diferențe de doi ani. Ne construiam și casa atunci, părinții erau bolnavi. O tinerețe, la treizeci și ceva de ani, petrecută zbătându-te să faci o casă. Și am făcut o casă, destul de mărișoară, dar copiii au crescut și au plecat.
Mai avem speranțe să vină fata cea mare acasă și să rămână. La ea mai sperăm, la ceilalți nu. Fata care-i căsătorită în Italia nu vine sub nicio formă, bine, vine în concedii, dar ca să rămână, nu. Și băiatul tot așa, să vină acasă, să lucreze aici, nu-și găsește locul.
Când a căzut Ceaușescu, eram tineri și vedeam asta ca un lucru benefic. Și a fost. Dar au fost perioade bune și pe timpul ăla, pe care noi, poate, nu le-am apreciat. Faptul că-ți dădea o casă, că aveai un serviciu… Era și multă strictețe, dar acum, la maturitate, îți dai seama că, uite, atunci au fost și lucruri bune. Nu-ți plecau copiii. Nu-i condamn… Iar acum nu mai ai stabilitatea aia, că poți să ai un serviciu decent. Era mult mai ușor, acuma muncești foarte mult și îți poți permite foarte puțin.
De multe ori stăteam și mă gândeam, servici-casă, servici-casă, dar astea-s condițiile. Poate nu am făcut cât am fost tânără, nu știu.. M-am născut, am dus o copilărie fericită alături de părinți, care așa cum erau ei simpli, săraci, ne-au oferit ce-a fost mai bun tot timpul. Mă întâlnesc deseori cu fratele mei și-mi spune: ți-aduci aminte când eram la mama și la tata…
La mama în familie au fost mulți copii, și erau oameni simpli, săraci, dar se întâlneau toți duminica. Bunica mea făcea câte o plăcintă care era foarte bună și mâncam toți din plăcinta aia. Și dacă mai aveau un bidon de bere sau ceva de genul ăsta, stăteau la vorbe iar noi copiii toți prin preajmă. Era un ritual, ne întâlneam toți la bunica și simplitatea aia era așa de frumoasă. Erau lipsuri, dar nu le vedeai atunci pentru că te bucurai de ceea ce aveai.
Acuma foarte greu ne mai întâlnim, fratele meu e în Iași, sora mea stă la două case de mine, dar ne întâlnim foarte greu. Nu știu de ce, servici-casă, te mai stresezi cu una cu alta, cu ce probleme mai ai și nu mai apuci să te întâlnești, să mai ieși duminica. Te mai auzi la un telefon și atâta tot. Înainte nu era așa. Acum ai posibilități mai multe, dar am devenit noi mai posaci. Bucuria aia de a sta împreună nu mai este.
Soțul înainte se uita la știri și stăteam în livingul ăla și ne uitam și noi. Dar acum când vezi că-s atâtea, parcă nu mai ai… stai cu grija zilei de mâine, că se poate întâmpla orice. Asta cam de când a început cu covidul.
Vrei să crezi că va fi bine, pentru copiii tăi, dar… Stai și te gândești că vrei să vină acasă, dar chiar și anul trecut au zis, mamă, vin, dar ce pot să fac aici ca să le asigur la copii ceva. Acolo, de bine de rău, lucrurile merg. Lor le e mai bine. Cu toate că ar vrea să vină acasă, că se gândesc că dacă copiii cresc, acum încă sunt mici, și încep să meargă la școală, o să-i rupă mai greu de acolo ca să se mute aici. Ce putem noi face aici, îmi zic ei, pentru noi și pentru viitorul copiilor? Au trei-patru ani de când stau în Danemarca, băiatul are chiar vreo șase ani. Muncesc acolo ca orice om normal, dar își permit mult mai multe, au și o mașină bună și mai strâng și un bănișor. Aici e foarte greu să te realizezi.
De multe ori mă gândesc, hai, că trebuie să ies la pensie, dar la pensia pe care ne-o oferă statul nu știu cum ne-am descurca. La minimul pe economie pe care-l plătim noi la pensie și dacă o să aibă statul să ne dea bani când om ieși noi, nu cred să fie mai mult de cinșpe milioane, iar cu banii ăștia nu ai cum să trăiești, numai te chinui. Și zic că atâta timp cât nu sunt bolnavă și pot să muncesc, o să muncesc.
Nu mi-am pus problema să ne ajute copiii, nici nu vreau să pun problema așa. Noi cât putem, ajutăm copiii, sunt niște copii foarte buni și tot timpul spun, mamă, nu mai lucra, stai acasă. Dar nu vreau să ajung la asta, că nu cred că o să aibă și ei chiar într-atât încât să-și dea și ție și nu vreau să fiu o povară pentru ei.
Am luat mereu lucrurile așa cum au decurs ele, am considerat că așa e normal. Nu știu dacă am luat decizii greșite. Am avut o viață simplă, de om simplu. Mai bine nu știu dacă se putea. Nu știu, poate că și noi ne-am făcut-o cu mâinile noastre, dar eu sunt mulțumită de felul în care a decurs viața, am luat dintotdeauna partea bună a lucrurilor din tot ce a fost până acum.
Sunt mulțumită că încă sunt sănătoasă, că am trei copii care sunt sănătoși și ei și au și familiile lor. Că am vrea tot mai mult, nu ai cum… De multe ori și copii spun, mamă, poate făceam o afacere și le spun, mamă, nu ai cum, suntem niște oameni simpli.
Sunt genul de om care se mulțumește cu puțin, nu tind la lucrurile pe care nu le pot avea, nu le pot realiza. Toate au venit la pachet, dacă am avut o familie bună, au venit și prieteni buni în jur, că eu gândesc că oamenii buni atrag oamenii buni.
Nu mi-e frică de moarte, că de multe ori mă gândeam, asta este, trebuie să te gândești că e ceva normal. Când eram copil, când eram tânără, da, mă gândeam, Doamne, dar nu se poate. Dar acum, pe măsură ce te maturizezi și îmbătrânești, eu, cel puțin, privesc altfel: asta e ceva normal care o să se întâmple la un moment dat.
Iașul s-a schimbat în bine. A evoluat. Și economic, ai posibilități aici să muncești, să trăiești decent. Dar nu poți să te realizezi destul, dacă ești un om simplu.
Și unde am copilărit și stăm și acum s-au schimbat în bine. Înainte, acolo unde aveam casa, dacă ploua se inunda tot cartierul. Chiar când eram copii mici, țin minte, așa era zona aia mlăștinoasă, așa a fost tot timpul, venea apa de pe dealurile alea. Puțin mai la deal de noi e strada Ștefan Cortez unde ne-am făcut apoi casa, nici nu era asfaltată. Eu lucram și refuzau taximetriștii să mă ducă în partea aia că erau noroaie prea mari. Nu era nici gaz, noi aveam centrală pe lemne, fântână în curte cu hidrofor ca să poți să-ți tragi apa. Acuma avem gaz, avem apa, strada e făcută.
In 2000 când am terminat casa și ne-am mutat acolo, eram doar un grup mic de case în zonă, la poalele pădurii de la Cetățuia. Aveai și un pic de frică, cu pădurea acolo, să nu vină cineva… Nu simțeai o mașină, era o liniște deplină. Ei bine, acuma pe fiecare bucățică de teren e o casă, acolo unde nici nu te gândești, pe toate dealurile din zonă.
Unde stăm noi, în zonă, era o casă a unor bătrâni, unul dintre ei a murit, care aveau o stână și pășteau oile pe acolo, nu-i deranja nimeni. A vândut tot la un moment dat, nu se mai ocupă cu asta, nu mai avea unde.
Mie îmi place tot orașul. Mi se pare frumos, a devenit mai curat, așa îl văd eu acuma. Zic la modul general, nu așa, pe zone.
Dar cel mai mult îmi place în Copou. Te poți relaxa, mergem în Parcul Expoziției, la Grădina Botanică. La Ciric mai puțin. Înainte mergeam, când erau copiii mai mici mai ieșeam cu prietenii. Acum, mai puțin. Înainte ieșeam pe malul bălții acolo, puneam o pătură, făceai un grătărel, ceva, acuma nu mai ai unde, toate locurile îs luate. Acuma ca să te duci să stai acolo, îți trebuie bani.