Copilăria mea a însemnat cheia de gât și foarte mult timp liber care ne era acordat nouă, la bloc, în Pașcaniul muncitoresc, locul unde nu s-a întâmplat nimic.

Mi-a plăcut la școală, pentru că aveam anturajul potrivit pentru temperamentul meu. Stăteam destul de mult cu băieții, protejam fetele. Dar am fost și într-un soi de conflict cu școala. Nu m-am simțit prea tare susținută la Pașcani de profesori, pentru că eram toți analizați la vremea aia de profesori prin prisma laudelor pe care noi eram capabili să le oferim lor. Cât de bine știam să felicităm, să elogiem, să lingușim un învățător sau un profesor.

Mai departe, nu țin minte, în clasele V-VIII fiind, nici o listă de lecturi pe care să mi-o fi dat. Mă întreb și acuma, de ce nu ne-au dat niciodată o listă de lecturi. Nu riscau nimic, nu-i trimetea nimeni în arest. Cred că era lipsă de interes și de competență, până la urmă. Dar niciodată nu am avut decât manualul de la școală și, dacă rămâneai la nivelul lui, aia era.

Descoperisem biblioteca de acasă și, când ajungeam acasă, nici nu mă dezbrăcam de uniformă, luam o carte și citeam până ieșeam afară și jucam fotbal. Citeam orice. Am citit Rebreanu în clasa a patra și mă lăudam după aia, în cartier, cu ce am citit. Mi-amintesc că am citit cândva prin clasa a șaptea, taică-meu fiind pasionat de istorie și geografie, cărți despre lagăre de concentrare.

Oricum, cu matematica nu mergea prea bine. Am dat la Liceul Pedagogic pentru că așa știam toți. La Pașcani nu știam alte licee naționale. Știam de ”meseria brățară de aur”. Te duci, faci liceul, intri într-o meserie și toți care eram mai răsăriți dădeam la Pedagogic sau la Sanitar. Erau șapte-opt pe un loc. Cum dracu, cum Dumnezeu să iau eu, că nu știam matematică decât de 3 sau 4. Dar am lămurit-o rapid. Am venit la examen la română, am făcut cum am făcut și înainte de matematică am terminat de citit Robin Hood. N-aveam nicio treabă cu matematică, cum s-a demonstrat ulterior în notă.

După ce am picat la Pedagogic, m-am ascuns doi ani în casă. Mergeam la liceul din Pașcani. Era liceu de mecanică, pe care tata l-a recomandat ca fiind de electrotehnică, că suna mai bine la neamuri și la bunicii din sat. Eram 40 de fete și un băiat în clasă de mecanică. La Liceul Industrial nr 1 CFR din Pașcani. S-a încercat pe bune să fie transformat într-o altă secție, superioară ca denumire măcar, dar nu s-a reușit. Am stat doi ani de zile acolo și cred că m-a marcat salopeta cu care mă îmbrăcam când făceam practică în uzină. Salopete ca la muncitorii pe care îi tot vedeam la uzina din Pașcani. M-a marcat pentru că nu-mi doream să ajung acolo. Și faptul că efectiv trebuia să lucrăm la menghină, balamale, la clanțe. Trebuia tot timpul să fie cineva care să mă ajute, că nu mă pricepeam. Sunt completa atehnică, chiar dacă eram eu băiețoasă.

Cea mai mare temere a mea atunci era că n-am să realizez în viață ceea ce pot. Simțeam că pot. Fusesem cumva validată în clasele V-VIII, unde eram foarte bună la literatură, la limbi străine. Aveam și rezultate, dar eram o zăpăcită, cam rebelă și cam boemă pentru vremea aia. Făceam numai ce voiam.

Și m-am trezit în salopetă și cu spectrul unei vieți în care n-am să fac nimic și o să se aleagă praful de mine. A fost un coșmar sentimentul ăsta al ratării, frica de un examen la matematică și fizică, la bacalaureat. Nu dormeam nopțile și de rușine că am picat la examen. Eu fiind un soi de mică vedetă cu olimpiadele la care am mers, m-am trezit dintr-odată așa, pusă la zid, aia care a picat. Sentimentul umilinței era foarte puternic. De-aia spun că doi ani de zile mergeam pe drumul cel mai lăturalnic spre școală, de la copilul ăla năzbâtios care eram înainte. Mergeam numai pe după colțuri și dacă mă întâlneam cu cineva, trebuia să-i spun o întreagă povestem, de ce am picat la examen și toate motivele. A fost o traumă.

Am învățat pe rupte după aia, că a meritat, că nu a meritat. Toate notele mele care s-au concretizat în șefă de promoție, au însemnat munca asta, în ideea de a evita situația de atunci. Ăsta ar fi și sfatul pentru toți cei care trec prin asta. Să încerce să înțeleagă orice eșec, orice dramă, orice trauma. Eu am înțeles-o mai mult singură.

A venit un profesor de română, diriginte al surorii mele la Pașcani, și mi-a spus, tu mergi la Iași. El a fost cel care a insistat și așa am ajuns la Iași. M-a ajutat. Am avut și norocul să fiu în școala asta, în liceul Eminescu. De aia și fac cât pot de mult pentru el acum, pentru că m-a scos din marasmul ăla.

Ai mei mă știau. Tata îmi spunea, bilanțul, fata mea, bilanțul. M-au lăsat să aleg întotdeauna. Printr-a treia, a patra, eram foarte bună la sport, îmi plăcea să alerg și chiar se gândea tata să merg la clubul de atletism la Bacău. Era acolo Maricica Puică, campioană atunci, Violeta Beclea stătea chiar în spatele grădinii bunicii, iar tata mi-a spus, dacă alegi sportul, trebuie să fii foarte bună. Acolo era clar că a învăța rămâne pe locul doi. Am ales învățătură. Nu pot să spun că eram foarte bună. Am câștigat niște concursuri de atletism, dar mi-a rămas în cap. Uneori visez că alerg, că zbor alergând, dar tata nu mi-a impus nimic.

A venit Revoluția, a venit și treapta a doua. În 90 am intrat la Eminescu, în 92 am terminat. Profesorii erau relativ buni. Altfel erau discuțiile la clasă, altfel colegii, mai relaxați, mai non-conformiști, cu părul lung, ascultau rock, m-am simțit în lumea mea.

Am continuat să învăț la toate. Nu mi-a fost niciodată greu să învăț, dar nu aș mai face acum la fel, n-aș mai învăța chiar la fiecare materie. Am terminat până la urmă două secții la facultate și niciodată nu mi-am permis să las nimic deoparte de frica de a nu pica un examen.

Taică-meu a fost instructor la CFR, dar era în fiecare duminică acasă și corecta lucrările pe care le dădea la școala lui de ceferiști, nu mai știu cum se numea. Duminică de duminică, toți anii copilăriei mele, el corecta și îmi plăcea să mă duc să văd cum dădea note, chiar dacă nu înțelegeam nimic. Mi-a rămas în cap ca un model de profesor. Îmi plăcea cum stătea să corecteze și la final să dea note.

Erau mai mulți în clasă în liceu care se gândeau la Drept și mă vedeam și eu un soi de justițiar. Dar am fost conștientă că nu poți să învăț codurile, că trebuie să învăț pe de rost. Nu m-am văzut niciodată capabilă să reproduc genul acela de informație. Dar ezitarea a fost foarte scurtă. Nu am regretat niciodată că nu am ales Dreptul.

La facultate am mers foarte bine. Am făcut două specializări, română-latină și clasice. Aș fi vrut să rămân pe latină în cadrul universității,  numai că, în timp, mi-am dat seama că nu genul acela de învățăcel mi-ar fi plăcut mie. Mai degrabă cu copilul care se pregătește, te ascultă, vrea să învețe de la tine. Simțeam că studentul este mult mai distanțat, mai puțin interesat de ceea ce înseamnă școala. Și am stat mult și m-am gândit și am zis, nu, voi face română și voi deveni profesoară pentru copii de la a V-a până la a XII-a.

Am vrut să fiu profesorul pe care nu l-am avut mult timp în școală, până la liceul Eminescu. Am vrut să fiu, nu ca doamna educatoare, nu ca doamna învățătoare, nu ca doamna profesoară din clasele V-VIII, ci să simtă acel copil care e în fața mea că îi întinde cineva o mână și că-l ajută să urce măcar o treaptă.

Mi-a trimis sora mea recent o poză din oracolul meu din clasa a șaptea. La întrebarea ”ce meserie vrei să-ți alegi?”, am scris acolo că vreau să mă fac profesoară de română.  Sora mea este cronicarul familiei. Eu uitasem de oracol.  E mai mică decât mine, stătea tot timpul și mă urmărea pe mine. A crescut ”la umbra falnicului gorun” J. Ea lucrează la Arhivele Statului la București și are o pasiune pentru tot ce înseamnă document și memorie scrisă.

După vreo doi ani de facultate, m-am angajat la Radio Iași. Am făcut tot posibilul să ajung acolo. Era un băiat acolo de care eram îndrăgostită, pe care-l ascultam cu sfințenie, îi trimiteam scrisori anonime. Pentru el m-am dus și am avut succes. În vreo 3 ani am reușit să-l văd pe holuri.

Mi-a plăcut să fac interviuri, să fac teren. Șapte ani am colaborat cu Radio Iași, dar nu era pentru mine, pentru că pe vremea aia trebuia să-ți tai singur materialele. Nu mă pricepeam să lipesc bandă cu scotch, scoțând nu știu ce greșeală. Se uitau urât cei de la aparatul tehnic, că nu făceam eu treaba asta singură, cum făceau toți ceilalți.

În facultate am fost și șefă de cămin, la prima facultate. Când am terminat-o, am intrat ca profesor cu jumătate de normă, pentru că eram în continuare la a doua facultate. Dar și aici e o poveste interesantă, pentru că eram și la Radio Iași. Și țin minte că m-am dus eu foarte făloasă la comisia care ne dădea posturile. Bățoasă, arogantă și cu minte puțină, am zis, eu vreau să mi să dea un post cât mai aproape de centru, întrucât sunt în continuare studentă în ultimul an și sunt și la Radio Iași. Da, uite, avem post la școala 40 nu știu cât, este în Copou, zice. Și un domm inspector îi spune, doamnă, nu vă bateți joc de ea. Păi cum, adică de ce? Păi acolo e penitenciarul, e în penitenciar. Mi-a trecut rapid, mi-au dat în Păcurari și am stat trei ani acolo, până m-am titularizat la Eminescu.

În 96 am terminat facultatea. Din 99 sunt la Eminescu. Am ajuns destul de greu acolo, pentru că, în cei trei ani n-am vrut să învăț metodică. Dintr-un soi de aroganță teribilă, pentru că mi se părea că eu știu să fiu profesor, nu trebuie să mă învețe cineva, să învăț pe de rost. Mi se părea o stupiditate să îmi imaginez un scenariu al unei lecții, un răspuns al unui copil, când copilul este spontan și imprevizibil. Vedeam niște contradicții acolo. Și ca atare, neînvățând metodică, în primii 2 ani picam examenele. Aveam note foarte mari, dar nu mă titularizam undeva și a fost mai bine, pentru că, în general, posturile erau undeva la țară. Și eu nu vroiam la țară, pentru că eu eram profesoară de oraș, așa îmi spuneam. 

Și, în al treilea an, a fost examen care se dădea direct la liceu, te duceai la Eminescu, te duceai la Național, adică se dădea examen pentru un post pe liceu. Și am învățat și metodica anul ăla, dar după teoria că posturile sunt scoase cu dedicație. Au fost două  posturi și trei candidați. Cei doi mai buni, adică eu și cu colega mea, amândouă din Pașcani, am luat în anul acela.  Și grija mea a fost să confirm că merit postul ăla.

Primul an sau al doilea a însemnat să-l am elev pe George Onofrei, cel cu Suplimentul de Cultură, care l-a înființat, și să o cunosc pe Luiza Vasiliu. Și lucrul ăsta s-a întâmplat foarte repede, în tabăra de jurnalism. Aveam 25 de ani și un an de Eminescu și m-am trezit cu un telefon de la Luminița, care fusese anterior directoarea taberei de jurnalism și mi-a spus, Serinela, ne-am gândit ca tu să fii directoarea unei tabere. Am crezut că e o tabără micuță, că vin niște copii cu însoțitor, ceva de genu ăsta, nu că e tabără națională. Asta a fost următoarea experiență dincolo de școală, care a durat vreo 6-7 ani și de care a fost foarte greu să mă las.

La finalul unei tabere m-am uitat în oglindă și mi-am văzut ridurile și mi-am zis, nicio cremă n-o să-mi scoată ridurile astea. Era efervescent pentru mine. Puneam tabăra cât mai târziu, ca să am timp o vară întreagă s-o pregătesc. M-am despărțit de tabără în 2005, că n-am mai rezistat nici eu, nici Onofrei. Dar ne-am mai dus în tabără pe ascuns și am scos un ziar și am mai făcut câte una, alta pe acolo. Simțeam că vreau mai mult.

I-am cunoscut în tabăra aceea pe Luiza Vasiliu, care acum e redactor șef la Scena9, pe Costea, care este profesor acum la filozofie la București, Constantin Vică, pe Cristina Petrache, pe Cristi Leonte de la ProTV, de la București, l-am cunoscut și pe Bazil. De la ei am învățat foarte multe lucruri. Pe Alex Livadaru l-am cunoscut acolo. Stăteam nopțile și discutam, de la cum se face un material de televiziune la cum să arate un crainic, o știre.

Am vorbit la un moment dat cu Cristina despre rutina din presă. Eu asociam jurnalismul cu ceva trepidant și ăsta căutam eu. Și caut și acum. Și când mi-a zis odată unul dintre ei că în presă este rutină, am zis, cum adică, nu se poate? Nu, Serinela, este o rutină. Și atunci am zis, ok, cu copiii nu-i așa. La școală n-am simțit rutina niciodată.

Îmi place să fiu profesoară. E foarte lămurit pentru mine lucrul ăsta. A fost mai greu în ultimii doi ani, din cauza sistemului de învățământ, la cum se preconizează schimbările din sistem, apropo de România educată. Dar odată intrată în clasă, toate privirile alea ale copiilor…

De multe ori mă întreabă unii copii, doamnă, dar nu vă e greu să predați a nu știu câta oară același lucru, același verb sau să vorbiți despre Preda a mia oară. Și le răspund într-un singur fel: întotdeauna este altcineva în clasă. De fiecare dată, un copil are nevoie de mine ca să înțeleagă verbul copulativ.

Pe cât pare eu de impulsivă, pe atât de multă răbdare am cu copiii ca să înțeleagă, să nu fie ca mine, să plece neînțeleși din clasă. Cred că cele mai importante două calități ale mele ca profesor sunt apropierea de copii fără însă ca vreunul dintre ei să-și permită să încalce limitele. Sunt legate cele două, pentru că trebuie să știi cum să impui limitele. Este cel mai greu așa, să fii apropiat și, în același timp, copilul să nu-și permită să se tragă de brâu cu tine. Toate astea au venit firesc la mine, am căutat cumva inconștient căile spre ei. Aici e vorba probabil și de alte skill-uri. Am intuit când anume trebuie să îi fac să se oprească sau când să mă opresc eu.

Eu am stat între băieți foarte mult timp în liceu și în facultate și asta a fost și un avantaj și un dezavantaj, pentru că am știut foarte bine care este tiparul lor de gândire și de comportament. Și-mi părea destul de sensibil să te lansezi într-o relație și să nu știi exact ce te așteaptă în viitor.

Eu mi-am găsit-o prin actualul meu soț, Bris, care pe vremea respectivă era colegul și prietenul meu de la facultate. Greva mare din 96 care a plecat de la Drept, a pornit de la Bris. El îi cunoștea pe băieții de la Drept. Ne-am adunat de la puțini, ne-am făcut tot mai mulți, până am acoperit tot Iașul, toate facultățile. A durat, cred, o lună jumătate greva respectivă.

Mie mi-a plăcut foarte mult de ei, eram prin anul doi, mi-a plăcut modul în care ei discutau și gândeau. Ei ascultau, de exemplu, BBC și veneau la mine în cameră și discutau despre politica vremii respective, lucru care nu se prea întâmpla la Litere. M-au invitat să scriu la revista lor. M-au asimilat, am fost invitată și la întâlnirea lor de 10 ani. Am avut foarte frumoase vacanțe împreună cu ei și am rămas prieteni cu ei și ne-am tot întâlnit.

Cu Bris am rămas mulți ani într-o relație de adorație la distanță, el ignorându-mă, bineînțeles, și tratându-mă ca pe o prietenă. Aveam 21-22 de ani atunci și așa am dus-o mult timp, adică continuam să fiu prietena băieților, foarte circumspectă. Pe de altă parte, era și o întreagă literatură care mă dirija și aveam și eu niște repere ale mele.

Dar ani de zile am stat în tatonare, îmi era cumplit de frică că o să fiu singură. Eram conștientă că asta se va întâmpla. Mi-amintesc cum am rămas plângând când s-au dat rezultatele la bac, cum au venit copiii, le-au văzut și s-au dus cu toții spre poarta liceului. Și în momentul ăla m-am așezat pe gard și am început să plâng. Și atunci mi-am dat seama că ei au viețile lor și eu rămân singură. Și eu îi asimilam cu copiii mei.

Momentul ăla a fost ca un soi de revelație. Am zis că trebuie să fac ceva, trebuie să mă pregătesc pentru mine, nu doar pentru ceilalți. Am zis, nu mai vreau dirigenție. Un an de zile nu mai vreau să fac și aia, și aia, și aialaltă. Cumva mi-am dat timp chiar să fac niște lucruri.

În trecut aveam multă voință să fiu în locuri și în contexte care nu erau neapărat potrivite mie, dar sunau bine. În ultimii 10-12 ani mai cu seamă după ce am născut, mi-am dat seama clar că vreau să fac numai lucruri la care mă pricep și vreau să le fac foarte bine.

Cu măritatul a fost așa. Bris s-a întors din America și am continuat să ne întâlnim în grupul nostru. Cât a fost în America, nu am ținut legătura, dar aveam o relație foarte bună dinainte. El mi-a spus, când a plecat cu teatrul Ludic în America, că va rămâne acolo. Se pare că sunt singura persoană careia i-a spus. Ori a vrut să mă testeze, ori i-o fi plăcut și lui de mine și a vrut să vadă cum reacționez, ori că vroia doar să-și descarce sufletul, că urma să facă pozna asta, că a rămas fraudulos în State.

Am avut întotdeauna o relație foarte solidă cu el, eram mereu pe aceeași lungime de undă, el mai calm, mai echilibrat, eu mai zănatică mai zvăpăiată. Și după ce s-a întors din State, el a făcut toate demersurile. Pentru că el a ținut întotdeauna la prieteni. Oamenii uită să țină legăturile. Bris n-a făcut asta decât dacă a fost foarte puternic trădat sau deziluzionat. Și el m-a căutat și am fost în continuare foarte buni prieteni în cercul cel mare de care vorbeam. Până când, la un moment dat, a trebuit să bată toate clopotele să-mi dea de înțeles că îi place de mine și de fapt ca și eu să accept că îi place de mine.

Dar s-au făcut 35 de ani între timp, vorba lui, te-am prins pe ultima turnantă înainte de totala ofilire, hahaha.  Ce înțeleg eu de aici, și aici, într-adevăr, are dreptate, e că probabil aș fi rămas singură dacă n-aș fi întâlnit pe cineva pe care să-l simt că mă suportă și în același timp mă sprijină, așa cum și eu fac cu el.

Adică, la 35 de ani, decizia a fost matură și este singurul, în afară de mama și de copiii mei, care-mi spune unde greșesc. În rest, nu prea mi se spune, deși eu simt că lucrurile nu sunt mereu în regulă. El vine de fiecare dată și trage semnalul de alarmă și-mi spune, ai vorbit prea mult, n-ai lăsat invitatul să vorbească, ce ți-a trebuit atât de multă teorie.

Mă simțeam datoare față de vârsta mea, de 25 de ani sau de 30, cred că simțeam că trebuie să fiu mai cumpătată, mai așezată. Eu nu știam ce-i aia maturitate, dar mă gândeam că e bine să mă gândesc la ea. Și a venit de la sine, în momentul în care am născut. Dar nu maternitatea în sine, că mă așezam pe catedră la școală pe când aveam burta mare, fără niciun fel de rezerve. După ce am născut s-a produs un scurt-circuit, o responsabilizare raportat la mine ca om care trebuie să evolueze, care să nu stea pe loc.

Plus era sentimentul ăsta, că am ajutat mulți copii la școală, care s-au deschis către mine și, mă gândeam, dacă copiii mei n-o să se deschidă către mine. Că rolul de părinte este altul decât cel de profesor, cum să-i ajut să treacă peste neînțelegerile pe care le au. Mi-a fost frică raportat la personalitatea mea prea puternică. Știu asta din teorie, că poate să inhibe personalitatea copilului și mi-a fost frică de asta înainte de a avea copii.

Bris se joacă foarte mult cu ei, eu mă joc cu ei în felul meu, citindu-le, dansând, râzând. Și n-au simțit latura asta. Am încercat să nu fiu profesorul cu ei. Nici eu și nici Bris, pentru că orice copil, în momentul în care vede șeful sau profesorul, s-a rupt. A trebuit să învăț să împac cele două planuri, școala și familia. Copiii nu mi-au afectat partea asta de profesor, dimpotrivă, mi-au împlinit-o.

Și aici intervine maturizarea de care vorbeam, poate și o brumă de înțelepciune, mai multă răbdare și un alt mod de a te raporta la timp și la oameni. În același timp, mi-am dat voie să și greșesc, să greșesc mult mai mult, pentru că înainte eram intolerantă la capitolul greșeli. Trebuia să fac totul perfect.

Mulți părinți nu vor să greșească în fața copiilor. Eu le spun încontinuu, și eu greșesc și voi aveți voie să greșiți, la școală nu mă interesează notele, doar să vă pregătiți pentru școală.

Dacă mă gândesc la anii 90-2000, era, pe de o parte, libertatea și, pe de altă parte, lipsa de informații. Și atunci ieșeau și experimentau foarte mult. Aveau curaj. Dacă mă întorc la generație mai de încoace, pare că sunt extrem de dilematici. Puși pe reflectat, filozofie și prea puțin pe experimentat cu adevărat. Gândesc, reflectează mai mult asupra unor aspecte, nu se mai aruncă așa ca altădată. Și rareori mi se pare că sursele lor sunt credibile. Citesc mai puțin decât generațiile de până atunci, mai puțin carte bună și presă bună. Și atunci, ce le pică în bula în care sunt, aceea le este direcția. Mie mi se pare că ăsta este pericolul cel mai mare.

În același timp, sunt mai conștienți de ceea ce înseamnă și drepturile lor, și aspectele juridice, civice, sociale. Aici, diferența este totală. Nu se gândea nimeni în anii 90-2000 la ce înseamnă bullying, la cum se comportă un băiat cu o fată, la discriminare. E clar, toate aspectele astea erau inexistente, dar la un moment dat ei riscă să se îngroape în subiectele astea și să se uite pe ei înșiși. Mi se pare uneori că nu-și trăiesc viața.

Un exemplu mai concret, o fostă elevă de-a mea care acum merge la Babeș-Bolyai, la universitate. Era foarte bună în tot felul de conferințe, congrese, etc, fusese șefă de promoție în liceu. Renunță la facultate pentru că nu s-a simțit mulțumită de ceea ce ar fi însemnat profesia pentru ea. Ca un copil care a mers foarte bine pe o cale bătătorită, dar care nu era a lui și începe o călătorie din asta de căutare de sine, în paralel cu tot felul de excursii prin străinătate ca să cunoască oameni cât mai mulți. Și mi-a spus în vara asta, așa am obosit în cercurile în care sunt, și la Paris și în alte părți, de atâtea discuții, de atâta filozofie, oriunde ne învârtim, ne așezăm și tot tocăm lumea asta și uităm să mai trăim, nu ne mai veselim, nu ne mai bucurăm.

Nu știu, poate părea banal ce spun, dar îi întreb pe elevii mei care ajung la facultate, cum sunt chef-urile în cămin. Pe vremea noastră studenția era foarte animată. Acum nu este niciun chef în cămin. Și ies foarte rar. Bine, și pandemia a contribuit la asta și războiul de acum care creează niște angoase și niște frici. Parcă ți-e rușine să te bucuri.

E o generație foarte sceptică, foarte critică. Sunt și autocritici, deși nu recunosc neapărat, judecă lucrurile din jur, dar până la a nu mai da voie gândului să circule și în alte locuri. Văd aici o limitare de perspectivă asupra unui subiect. E și un soi de radicalism foarte bine cosmetizat, dar eu văd în forma cea mai abilă și subtilă un fel de îngustare a orizontului.

La clasă, un profesor poate doar să discute și să explice. Întotdeauna le spun că viața nu este în alb și negru, că este gri, este roșu, este verde, sunt o grămadă de nuanțe. E un consum foarte mare de energie.

Sunt două categorii de oameni care mi-au influențat viața. Pe de o parte sunt cei din familie, părinții, bunicii care m-au învățat, au stat lângă mine, au avut răbdare cu mine. Sper că nu i-am dezamăgit până acum. Apoi este soțul meu și prietenii cu rolul lor la momentul respectiv. Dar clar soțul meu, fără de care n-aș fi putut să fac tot ce am făcut până acum. El, pentru că el m-a susținut în toate, de la clubul Logos, la deciziile pe care le luăm în privința copiilor. Bris este omul cu care pot să vorbesc orice, care îmi deschide mintea. Cred că și eu pe a lui.

Cică verbul specific zodiei mele este a munci. Da, sunt un om care muncește. N-am muncit de mică, am făcut ce am vrut când eram mică, a fost perioada de rebeliune. M-am apucat de învățat în perioada liceului, de teama eșecului. Din clasa a zecea, m-am recompus singură.

Mi-am regăsit încrederea în mine mai târziu și cred că mi-am păstrat-o până azi. Și dacă ar fi să mă definesc, e cum a spus o fetiță de la clasă, Adina. Am întrebat, cum mă vedeți și ea mi-a spus: sigură pe dumnevoastră. Eu nu m-am gândit la asta până atunci și m-am gândit ce le dă lor impresia asta. Dar cred că am descoperit în ce pot avea încredere în mine. Știu la ce mă pricep și la ce nu mă pricep.