Am avut o copilărie minunată, împărțită între perioadele de școală, Școala 25 din cartierul Alexandru cel Bun și vacanțele la bunici în satul Păuleni (lângă Rădeni), acolo unde mi s-au așezat unele dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea.

Bunicii aveau o căsuță ca-n povești, albastră, făcută din chirpici, cu niște ferestre foarte mici, cu prispă, cu acoperiș din stuf, micuță, ca o prăjiturică. Pentru noi, toate zilele acolo erau o bucurie de dimineață până seara. Singurele lucruri pe care mi le spunea bunica dimineața când plecam de-acasă erau: măi, băiete, n-ai decât să te duci unde vrei.

Mi-amintesc că eram foarte mulți copii veniți în vacanță, toate dealurile, iazurile de jur împrejur erau ale noastre, mergeam în pădure, mergeam la scăldat în iazuri, la pește, la bunicii unuia sau altuia să mâncăm de prânz.

Seara, bunica ne făcea o mămăligă pe cinste, la cuptiorașul în care trosneau strujeni și ciocălăi de porumb, pe care o răsturna nu știu cum pe fundul de lemn, iar apoi, după ce se ștergea cu mâinile de șorț, se apleca și o tăia în patru cu ața, iar asta eu nu voi uita niciodată.

Acest ritual venea după ce ne îmbăia în covata mare, după casă, turnând pe noi apă călduță, spălându-ne cu câte un săpun uriaș făcut de ea, noi venind plini de praf și de toate cele. Nu cred că era zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu vin cu o altă belitură, iar bunica, ca întotdeauna, îmi spunea ca o dojană că pe acolo o să îmi iasă mațele. O credeam.

Bunicul meu s-a prăpădit de mult, abia ce aveam vreo 10 ani. A trecut ceva vreme de atunci, dar de fiecare dată când întâlnesc un bătrân în vreun sat, mi se duce gândul la anii copilăriei. Bunicul a fost cioban și atunci când venea seara acasă îmi plăcea să mă dau pe lângă el, să simt amestecul ăla crud și aspru de iz de oaie și sudoare de om muncit. Avea o băncuță mică, cioplită de el, pe care se așeza ostenit, bunica îi aducea o balie cu apă încălzită și un ștergar mare, cu care bunicul își ștergea mâinile lui aspre, calde și pricepute.

Acasă, la Iași, tata obișnuia să facă mămăliga și o făcea tare bună. Veneam de la școală, frate-miu și cu mine, flămânzi, iar brânza de oaie la burduf cu mămăligă era o nebunie. Uneori, ca o delicatesă, cel puțin așa o consideram eu, mâncam a doua zi felii din mămăliga rămasă de seara, prăjite în tigaie, cu un pic de brânză cu smântână, bineînțeles.

Mai avea tatăl meu un anumit ritual. Atunci când venea acasă de la muncă, seara, se ducea în sufragerie și se așeza turcește în fața radioului Electronica, începând să asculte în surdină știrile de la Europa Liberă, pe unde scurte. De cele mai multe ori ciuleam și eu urechile.

În Alexandru, pe malul Bahluiului, stăteam cu părinții și cu fratele într-un apartament foarte mic, de vreo 32 de metri pătrați. N-a fost prea ușor pentru noi, pentru că din motive medicale mama nu a putut să lucreze, așa că tata ne-a ținut pe toți din salariul lui, care nu era deloc mare. Cu toate astea, pot spune că am fost îmbrăcat de către părinții mei întotdeauna absolut impecabil și nici mie, nici fratelui meu nu ne-a lipsit nimic.

Mecla din fotografie o aveam atunci când strigam cât de tare puteam Săr’mâna nenea Antonoaie!, când trecea vecinul meu de la etajul 1, asta până când s-a oprit în dreptul meu într-o zi și mi-a spus blând la ureche: dragul meu, două lucruri vreau să îți spun: primul e că aud destul de bine și nu trebuie să strigi când mă saluți, chiar dacă am eu vreo 75 de ani, al doilea e că nu trebuie să saluți bărbații cu săr’mâna, niciodată! Bineînțeles, m-a chemat din nou la el acasă, unde doamna Antonoaie mi-a pus pe masă celebra ei dulceață de nuci, alături de un pahar cu apă.

Tot copil fiind, strângeam sticle goale după meciurile care se țineau pe stadionul Constructorul, sticle de vermut, pe care le vindeam cu 3 lei bucata la centrul de colectare. Cu două sticle vândute îmi puteam lua un bilet la film.

La școală am fost mereu în clase de B sau A, cu colegi ai căror părinți aveau o situație materială în mod vădit mai bună. Și, atunci când ne întorceam din vacanță, de cele mai multe ori colegii mei povesteau cum au fost la mare, la munte sau chiar în alte țări. Eu puteam să spun doar că am fost la bunici. Și aș minți dacă aș spune că nu simțeam un fel de invidie, când colegii mei povesteau ce le-au luat părinții sau ce vacanțe le-au oferit. Dar anii au trecut, poate am devenit și eu mai înțelept și am înțeles că, de fapt, acele neajunsuri au constituit pentru mine o treaptă în dezvoltarea și în devenirea mea ulterioară.

Am avut, încă de mic, o furie interioară și un imbold de a căuta să-mi depășesc condiția. Am căutat în primul rând să încerc să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, în contextul în care nu prea aveam prieteni apropiați. Ulterior, cred că de prin clasa a șasea, am început să citesc din ce în ce mai mult. Am citit mult de tot până pe la terminarea liceului. Cred că era și curiozitate, dar și nevoia de compensa ceva și dorința mea de a înțelege ce se întâmplă dincolo de cadrul familial și de școală.

Încă de-atunci, așa cum am fost și în timpul facultății și chiar și acum, am fost mereu într-un soi de solitudine, una care mi-a fost un fel de prieten de nădejde, căruia am putut să-i împărtășesc din cele ce am simțit în sufletul meu de-a lungul anilor.

Nu pentru că nu mi-ar face plăcere compania oamenilor, dar am căutat mereu locuri în care să fiu doar eu cu mine, locuri în care să simt legătura aceea inefabilă cu Universul, firul acela nevăzut între mine și eternitate, între mine și tot ce nu poate fi explicat pe lumea asta, între întrebările mele și răspunsurile venite mai mult prin nuanțe, lumini, zgomote, senzații, toate ca un fior nedefinit venit de undeva.

Acum ceva timp am găsit un asemenea loc cu totul special, undeva la o margine de lume, acolo unde, pe o limbă de pământ la malul Pacificului, am descoperit un tărâm desprins parcă dintr-un vis avut cândva în copilărie.

Iată ce îmi amintesc despre acel loc: plaja pustie din fața mea se întindea pe mulți kilometri, iar eu stăteam pe un fel de iarbă amestecată cu alte plante ce formau un covor verde cu o consistentă aparte. Priveam de câteva ore întinderea nesfârșita a oceanului și deodată m-am simțit privit de undeva din spate. Și nu mică mi-a fost mirarea să văd doi cerbi care se uitau în direcția mea de pe buza dealului. Am rămas nemișcat o vreme, nu știu exact cât, siderat, într-o stare de admirație amestecată cu o pace interioară. Nori amenințători veneau dinspre ocean, valurile se repezeau către plaja pustie. Se făcuse târziu și deja lumina scăzuse îndeajuns cât să pot vedea, chiar înainte să plec, o luminiță foarte mică, undeva departe pe ocean. Nu putea fi, mi-am zis atunci, decât speranța acea lumină.

Pentru că situația noastră financiară de acasă nu era dintre cele mai roz, cred că aveam vreo 15 ani când am vrut foarte mult să-mi cumpăr un costum și pentru perioada de iarnă niște insulete, ghete din alea galbene din piele întoarsă.

Eram înnebunit să am și eu o pereche de ghete din alea și un costum, pentru a putea să merg la micile petreceri care se făceau cu diverse ocazii. Și ce mi-a venit mie prin minte a fost să învăț să cos la mașină.  Avea mama una, Ileana. După trei-patru zile stăpâneam deja destul de bine tehnica și am început să fac șabloane pentru diverse mărimi de papuci. Dar problema era cu găsirea materiei prime. Pentru talpă am găsit mai ușor, am luat de la un magazin de metalo-chimice niște role de cauciuc cam de 3 mm grosime. Pentru partea de deasupra a fost mai greu, dar am găsit mai multe perechi de blugi uzați, prespălați, pe care i-am tăiat și am început să fac espadrile.

Prima producție a fost de 25 de perechi pe care le-am făcut cam în patru-cinci zile, de dimineața până seara, apoi am luat trenul și m-am dus singur pe litoral, la Neptun, și acolo le-am vândut la plaja de nudiști. M-am orientat zicând că banii cei mai buni o să-i obțin de la străini și aflasem că la nudiști vin mai ales nordici. Primele perechi le-am vândut unor suedeze. A doua producție am vândut-o la Sovata, unde am fost cu niște prieteni.

Ce am uitat să spun e că dorința de a-mi cumpăra și acel costum a venit în urma unei remarci răutăcioase a unui coleg, care mi-a spus odată, uite, te-aș invita la ziua mea, dar te rog să nu vii îmbrăcat așa. Și asta m-a durut foarte mult și m-a ambiționat, așa încât, la o lună jumătate de la discuția asta, eu deja știam să fac espadrile, le și vândusem și-mi și cumpărasem și insulete și costum. Și, bineînțeles, la ziua lui nu m-am dus, pentru că nu merita.

Un episod important din acea perioadă s-a petrecut când, mulțumită lui frate-miu care m-a scos de la ora de germană a doamnei profesor Porunciuc, am fost la Sala Sporturilor la un spectacol al Cenaclului Flacăra. Eram, vezi Doamne, un mic pui de șmecheraș în devenire, începusem să merg cu gulerul  hainei de școală ridicat și să mă intereseze distanța dintre genunchii colegelor mele și marginea de jos a sarafanelor. Cu cât era mai mare, cu atât mi se părea mai interesant.

Spectacolul a fost o experiență pe care cuvintele mele sărace nu o pot descrie, ceva ce aveam să înțeleg mult mai târziu. Când Mihail Stan a recitat ,, Mistrețul cu colți de argint ” toată suflarea din sală a înmărmurit.  Am plâns atunci acultându-i pe Hrușcă și pe Tatiana Stepa. 

A noua și a zecea le-am făcut la liceul Eminescu și a unșpea și a doișpea la Cuza. Eu vroiam să dau la Economic 2, ca să mă fac ospătar, aveam 13 ani și ceva, dar am fost respins la vizita medicală și așa am ajuns la Eminescu. La Cuza am avut norocul să am în clasă colegi foarte buni, foarte inteligenți. Mulți din ei au reușit foarte bine în viață.

Decizia de a da la facultate am luat-o doar cu trei luni înainte de admitere, atunci când dirigintele nostru a strigat pe fiecare în parte după catalog ca să facă o evaluare. La colegii mei, remarcile cele mai multe erau laudative, gen ești bine, cred că ar trebui să mai insiști un pic la disciplina cutare. Când a ajuns la mine a zis, la tine, Roșu, doar cu Doamne-ajută.

M-am simțit foarte umilit, m-a durut foarte mult, mai ales când colegii mei au început să râdă și, în momentul în care m-am așezat jos, am luat deja decizia de a mă răzbuna pe ironia dirigintelui meu și râsetele colegilor și am dat la Politehnică. Numai că la examenul de atunci s-au dat cele mai grele subiecte la matematică din ultimii 25 de ani. Nici dirigintele meu care era profesor de matematică nu a știut să le rezolve, un alt profesor cu doctorat în matematică căruia i-am dus subiectele nici el nu a reușit să le rezolve. A fost un scandal la vremea respectivă, era în 1989, iar eu am picat cu succes al doilea sub linie.

Am lucrat prima dată la IMAMUS, în Zona Industrială, ca electrician. Mă trezeam dimineața la 4 jumătate, luam tramvaiul 5 din capăt Dacia pe la 5 și un sfert, ca să ajung la fabrică pe la 6 fără un sfert. Apoi la ora 3 plecam de la serviciu, ca să ajung la 4 în Tudor la facultate unde stăteam până la 10 seara. Și a doua zi o luam de la capăt.

Apoi am lucrat la Autobaza 2, până când, printr-o întâmplare, după un an de zile m-am angajat la magazinul Moldova Universal. Acolo am lucrat ca merceolog, din 1993 până în 1996, ocupându-mă cu aprovizionarea câtorva raioane de la parter și etajul 1, adică ceasuri, bijuterii, cosmetice, foto-muzică și papetărie-jucării.

În acea perioadă, când în Iași nu erau decât câteva consignații, magazinul Moldova era singurul ”mall” din Iași unde veneau oameni din toată zona Moldovei. Jobul ăsta a însemnat foarte mult pentru mine, aveam o responsabilitate foarte mare, cu un flux de mărfuri foarte mare. Am făcut foarte multe delegații pentru contractări.

Apoi am făcut armata la TR, la termen redus, în Copou, după care, de la 25 de ani mi-am câștigat existența pe cont propriu, fără a mai fi angajatul cuiva.

Prima mea ieșire în Occident a fost în 1994, în Finlanda, la fratele meu care plecase cu trei ani înainte. Am stat acolo o lună, eram încă student.

Dar încercări de plecare peste graniță mai avusesem înainte. Prima tentativă a fost de a trece fraudulos granița din Rusia către Finlanda, acum treizeci de ani, după un drum de 48 de ore cu un taxi de la Cernăuți la Sankt Petersburg, care atunci se numea încă Leningrad.

Cred că am stabilit atunci un record în ce privește distanța parcursă cu un taxi. Nu mai țin minte exact cât am plătit atunci pentru acea cursă, o anumită sumă în dolari, dar cu câteva ore înainte de a ajunge la Leningrad, cred că trecusem de Pskov,  l-am întrebat pe Volodea ce înseamnă acea sumă pentru el. Mi-a spus că echivalează cu salariile lui pe jumătate de an.

După câteva zile în Leningrad, am decis să plec în Tallinn și de acolo să încerc să trec granița în Finlanda.

Mai erau vreo două ceasuri până la plecarea trenului spre Tallinn așa că am hotărât ca în timpul rămas să găsesc cumva vreun locșor care să semene a restaurant unde să mănânc ceva, o ciorbă, o supă, orice, dar să fie ceva cald și în formă lichidă. În ultimele șapte zile mâncasem doar conserve, salam uscat și biscuiți, fiindu-mi și rău de la mirosul de benzină din Volga lui Volodea.

Ce am găsit în cele din urmă nu era chiar un restaurant, mai degrabă un fel de cantină sărăcăcioasă unde mâncau muncitorii din zonă, dar ciorba pe care am mâncat-o acolo mi s-a părut pur și simplu grozavă.

După mâncarea caldă mă luase o toropeală care aduna în ea toată oboseala acumulată în zilele din urmă, astfel că atunci când am văzut o bancă aflată la capătul peronului, nu am stat mult pe gânduri. Mi-am așezat capul pe geanta în care aveam cele câteva haine de schimb luate de acasă, iar acum, stând ghemuit pe acea bucată de lemn scrijelit, arătam probabil ca oricare din acei oameni nevoiași ce umpleau peroanele gării la acea oră.

Făceam eforturi să nu ațipesc, știind că peste puțin timp avea să tragă trenul în care urma să mă urc. Țin minte că în fața mea era un perete destul de murdar pe care era un fel de mozaic care înfățișa o femeie și un bărbat lângă un tractor, pe un lan de grâu.

Drumul cu trenul de la Leningrad până la Tallinn a fost un vis. Spun asta pentru că toată noaptea visasem numai mutre fioroase de grăniceri grași și stupizi. Somnul mi-a fost întrerupt spre dimineață de sforăitul apocaliptic al unui rus roșcovan, cu nas enorm, aflat în patul de sub mine. Un scârțâit puternic și o zdruncinătură zdravănă m-au făcut să înțeleg că ajunsesem deja în orașul de unde speram încă să plec spre Finlanda, cu condiția să nu dau nas în nas cu mutrele fioroase din vis.

Mai țin minte și acum țipetele a zeci de pescăruși nevăzuți, pierduți în valurile de ceață care învăluiau străzile orașului Tallinn la acea oră a dimineții.

Am rămas în Tallinn cam o săptămână, încercând toate căile posibile de a ajunge dincolo, inclusiv la consulatul Finlandei în Estonia. Mă rog, istoria e foarte complicată. Ajunsesem acolo disperat, nu mai aveam bani, nu mai aveam resurse. Țin minte că stăteam într-o stație de autobuz, neștiind unde să mă duc să fac un duș și să mă bărbieresc. Simțeam că trebuie să fac asta înainte de a lua orice decizie. Am stat așa până am văzut un bărbat îmbrăcat un pic mai bine, la vreo treizeci și ceva de ani. Cu puținele mele cuvinte în rusă pe care le știam din facultate, am încercat să leg cu el o discuție, explicându-i că vreau să mă spăl undeva și să mă bărbieresc. S-a uitat oarecum mirat la mine și mi-a spus în rusă doar atât: vino cu mine.

Ne-am urcat într-un autobuz și am ajuns în apartamentul lui care era extrem de modest, asta m-a frapat. Acolo, în sfârșit m-am văzut curat. El nu vorbea engleză, eu nu vorbeam rusa, așa că am comunicat destul de greu. Dar, înțelegând ce vreau, m-a dus apoi acasă la o prietenă de-a lui despre care mi-a spus că e șefa KGB pe Estonia. M-a dus pe încredere, că aia putea să mă aresteze. Sașa, așa îl chema, fuma foarte mult, enorm. L-am întrebat la un moment dat de ce fumează atât de mult, a scos o fotografie și mi-a dat de înțeles că este fetița lui.  Mi-a spus apoi că a pierdut-o în urma unui divorț catastrofal pentru el, pentru că trebuia să plătească 70 la sută din salariul lui, fetița rămânând cu mama în alt oraș. Și el se consuma foarte mult din acest motiv.

N-am reușit să fac nimic nici prin șefa KGB-ului din Estonia, pentru că mi-a zis că-și riscă și ea libertatea. Ideea era să mă ajute să nu fiu controlat la urcarea pe vapor. Atunci am decis să mă întorc în țară.

Apoi am încercat să plec în Italia ca suporter al echipei Steaua, care avea un meci cu Genova, dar a fost o problemă cu pașaportul și nu am mai reușit să plec. Asta mi-a amplificat și mai mult starea proastă în care mă aflam, așa că am renunțat la anul doi de facultate, nu am mai mers la cursuri.

Dar n-am renunțat la a pleca în Occident, astfel că am început la un moment dat, împreună cu un prieten, să facem demersurile ca să plecăm în Canada. Asta era deja prin anii 2000. N-a fost ușor. La un moment dat, când am văzut pe un plic, în cutia poștală, frunza de arțar, nu-mi venea să cred. Era un plic alb, foarte mare, și acolo era și actul preliminar de accept.

M-am bucurat foarte mult, dar atunci când mi-am dat seama că chiar pot să plec în Canada, mi-am zis, chiar vrei să pleci? Și abia atunci am început să mă gândesc că, de fapt, dacă plec, îmi las părinții singuri. Fratele meu era plecat de câțiva ani și am luat decizia de a rămâne, decizie pe care nu am regretat-o niciodată. Bunul meu prieten a plecat, am fost mai târziu și eu în Canada, dar ca turist, așa cum aveam să merg în foarte multe alte țări din lume.

Am făcut cam de toate. Am lucrat în asigurări de viață, am importat cosmetice, apoi, o bună perioadă de timp am importat țesături din Olanda pentru producătorii de haine din zona Iașului. Apoi, câțiva ani am adus mașini din Germania.

După ani și ani de muncă, făcusem economii cât să-mi cumpăr trei-patru apartamente, dar la un moment dat lucrurile au luat o întorsătură deloc fericită pentru mine. În aproximativ o lună de zile am pierdut tot.

Iată ce s-a întâmplat.

Eram într-o vacanță în Olanda, unde, întâmplător, am dat peste un depozit cu stocuri uriașe de produse care nu se vânduseră în diverse supermarketuri din zona Țărilor de Jos. Electronice, mobilier, din astea. Mie mi s-a părut o ocazie extraordinară să investesc în corpuri de iluminat, care de altfel erau și foarte frumoase. Am verificat aleatoriu 30 de corpuri de iluminat din diverse zone ale depozitului și, din alea 30, ghinionul a făcut ca 27 să fie perfect funcționale. Și atunci am luat decizia să cumpăr o așa numită partidă, cum spuneau olandezii.

Am băgat toți banii și am cumpărat un volum uriaș de corpuri de iluminat, două TIR-uri. Doar că atunci când am ajuns cu ele în țară, am constatat cu groază că aproximativ 80 la sută din ele aveau defecte majore, majoritatea imposibil de reparat. Și, practic, am înțeles foarte repede că toate economiile mele se duseseră pe apa Sâmbetei.

Am fost nevoit să o iau, nu de la zero, ci de sub zero. Pentru că a trebuit să mă împrumut ca să pot să susțin măcar chiria pentru depozitarea acelor corpuri de iluminat, am început să acumulez datorii și, acum spun râzând dar atunci nu prea râdeam, practic ajunsesem la sub zero. Părinții mei n-au știut nicio secundă ce s-a întîmplat.

Și ca să fie răul și mai rău, pentru că nu-mi mai permiteam să țin corpurile de iluminat într-un depozit, le-am mutat într-o casă mare, veche, care scârțâia peste tot, în care a trebuit să mă mut și eu ca să le păzesc. Și când credeam că mai rău nu se poate, mergând cu lămpile care nu se vindeau din magazin în magazin, mi-am rupt un picior. Așa că nu mai puteam nici să mă folosesc de mașină. Dar, pentru că omu-i făcut să lupte, am învățat până la urmă să conduc o vreme și cu piciorul în ghips. În felul ăsta mai duceam câte o lampă la câte un magazin, ca să mai am de azi pe mâine ce să mănânc.

Asta a fost până la un moment dat când, într-un anumit context, am ajuns la un târg în străinătate unde am lăsat câteva cărți de vizită la câteva firme. Printre ele era și una care producea tapet. La o lună, când eu și uitasem de târgul ăla, m-a sunat mama să-mi spună că un om îmbrăcat în galben pe care scria ceva cu L, cu H, a venit și mi-a lăsat două cutii mari. Era de la DHL, am plecat imediat spre mama. Nu mi-a venit să cred că un om cu care am vorbit atunci la târg la un stand al unei firme, mi-a trimis totuși pe încredere patru cataloage de tapet. Se numeau Imperiale, Intrigo, Veneția și al patrulea nu mi-l mai amintesc.

Eram atât de entuziasmat încât la câteva ore de la primirea cataloagelor, m-am urcat în mașină cu destinația Italia, iar după circa 30 de ore eram la poarta fabricii. N-am realizat atunci că pentru a putea avea o discuție cu responsabilul pe zona asta a Europei, ar fi trebuit să am un așa numit appuntamento, o programare. Am intrat până la urmă la el. M-a întrebat mai întâi câți ani am vândut tapet. I-am spus adevărul: niciodată. Dar omul a fost impresionat de câtă determinare aveam, așa că am bătut palma. Afacerea mea a pornit atunci cu 2000 de euro împrumutați și pe baza încrederii pe care i-am insuflat-o atunci lui Marco. Care mi-a spus, uite, alegeți ce vrei și eu o să-ți trimit marfă de acești 2000 de euro plus de încă 3000 sub formă de credit, pentru că am încredere că vei reuși.

Așa a început nebunia cu amenajările interioare, într-un spațiu care fusese aprozar, în zona Munca Invalizilor din Păcurari, în spatele unui bloc. Apoi, pas cu pas, cu foarte multă muncă, de la 7 dimineața la 11-12 noaptea, am reușit să mă reconstruiesc și să pun bazele unui business care avea să-mi aducă foarte multe satisfacții.

La doi sau trei ani de când am început, aveam deja trei show-room-uri în țară și începusem să trec în portofoliu câteva lucrări importante. Am avut amenajări și în afara țării, dar o etapă foarte importantă a fost contribuția pe care am avut-o la amenajarea Teatrului Național din Iași, care este de departe lucrarea mea de suflet.

Aș avea multe de povestit din toate cele ce le-am trăit în acest timp, realizări de care sunt foarte mândru sau dezamăgiri trăite de mine, singur, de cele mai multe ori. Da, am făcut multe greșeli, pe care acum le privesc prin multe filtre, dar mai ales prin cel al experienței acumulate în timp.

Am deschis magazine, unele au mers, altele nu, la Iași, București sau Constanța. De multe ori am dormit printre cataloagele mele, chiar acolo, în magazin, când frânt de oboseală fiind, noaptea târziu, după multe ore de desfăcut și de aranjat, preferam să mă întind  acolo pe o canapea sau chiar pe jos, când canapeaua nu era încă venită. În acest răstimp au trecut prin firma mea mulți oameni, unii m-au impresionat, alții nu, iar alții m-au dezamăgit profund.

Ca și în alte domenii, a găsi oameni foarte buni care să își facă treaba în mod cu adevărat profesionist este extrem de dificil. Nu vorbesc aici despre mentalitatea unora din cei care vin într-o companie privată și care nu înțeleg sau nu dau mulți bani pe efortul uriaș pe care îl face un antreprenor pentru a ține acel business pe o linie de echilibru, câte nopți nedormite și cât stres stau la baza posibilității de a plăti salariile și alte cele.

În final, sunt totuși fericit că mulțumită strădaniei depuse în toți acești ani, am reușit să aduc o picătură de frumos în mii de case, în multe sedii de firme, în restaurante, clinici, hoteluri, prin intermediul produselor aduse pe piața din România.

Viața mea personală a fost cu suișuri și coborâșuri. Deloc puține, unele coborâșuri au fost chiar abrupte. Dar sunt foarte recunoscător că Dumnezeu mi-a dat o familie minunată, cunoscând-o pe Cristina, și darul cel mai mare care a venit prin Olivia, care ne bucură secundă de secundă și care mi-a schimbat total perspectiva asupra vieții.

Nu știam până la venirea Oliviei ce înseamnă a fi cu adevărat fericit. Fetița mea mi-a deschis practic toate cerurile odată, ca să înțeleg ce este viața. Cel mai important lucru pe care nu-l avem atunci și acum îl am, este sentimentul că acum pot dărui. Un sentiment pe care nu pot să-l descriu, de a iubi pe cineva în mod absolut.

Sunt recunoscător și că prin intermediul unei pasiuni pe care o cultiv de vreo 6-7 ani, fotografia, am început să mă descopăr într-un alt mod și, în același timp, să privesc la ceea ce mă încojoară printr-un alt filtru, dintr-o perspectivă cu totul specială. Se întâmplă astfel ca uneori să mai fac câte o fotografie bunicică, iar asta îmi creează o anumită satisfacție lăuntrică.

Dacă e să vorbesc de regrete, unul dintre ele este acela că tatăl meu s-a dus la ceruri și n-a apucat să-și vadă nepoțica. Și mai regret și faptul că am fumat. M-am lăsat de 8 ani.

Dar mă consider extrem de norocos. Am tras cu dinții să-mi depășesc condiția. Am muncit enorm pentru absolut orice, nu mi-a venit nimic pe tavă. Nu am avut nici moșteniri, dar cred că am știut să fiu recunoscător pentru norocul pe care l-am avut. Pentru viitor vreau doar să fiu sănătos, să fiu cât mai mult aproape de familia mea. Celelalte lucruri sunt adiacente.

Despre IAȘI și ieșeni

Pot să mă consider norocos că m-am născut și educat în Iași, pe care îl consider un oraș cu totul deosebit.

Bineînțeles că Iașul a evoluat, asta este lesne de văzut. Față de anii 90, schimbările sunt remarcabile. Dar sunt destul de implicat în observarea a ceea ce se întâmplă în jur și sunt și multe aspecte negative care mă deranjează. Printre ele se află și lipsa de coeziune a ieșenilor. Nu văd o comunitate închegată, nu percep sentimentul ăla de apartenență la un oraș, pentru binele căruia trebuie să militezi. Văd foarte multă, multă indiferență. Asta mă întristează.

Dar îmi place parfumul pe care-l are Iașul, mixul ăsta între cultură, istorie, loc și oameni deosebiți. Și faptul că, datorită poziționării lui pe cele șapte coline, orașul îți dă sentimentul că te afli într-un loc special.

Pe primul loc în preferințe este în mod clar zona Copou. Urmează zona Bârnova-Dobrovăț, o comoară, și aici mă refer la zona de pădure, plămânul verde al orașului, iar pe locul trei este zona pietonalului de pe Ștefan cel Mare.

Pentru pădurile din Bârnova-Dobrovăț, eu am propus încă de acum trei ani ca zona să fie declarată parc protejat, așa încât tot ce ai de valoare acolo, cum ar fi codrii seculari, să fie protejat. E un loc unde ar putea să meargă copiii din Iași, din toate școlile, să facă ore acolo, așa cum am văzut că se întâmplă în foarte multe parcuri naturale pe unde am fost prin lume. Din păcate, pădurea respectivă este schilodită an de an și mă doare că văd destul de multă indiferență din partea ieșenilor vizavi de acest subiect.

O amprentă foarte puternică asupra ieșenilor o lasă faptul că orașul este universitar, dar tocmai din acest motiv cred că ar trebui ca pozițiile noastre să fie ceva mai vehemente față de problemele orașului.

Ce aș schimba în Iași, ar fi să încerc să orientez resursele orașului către zona de creativitate. Aș încerca să adun toate energiile, pentru o exprimare pe o scară mult mai largă a creativității, a oamenilor de toate vârstele. Asta lipsește. Iașul e ca o pânză uriașă pe care trebuie doar să pictăm, dar nu se întâmplă asta.

Și mai e ceva. Aș vrea ca oamenii să vorbească mai mult între ei. Și mai văd foarte mult individualism. Sunt mii și mii de oameni singuri, bătrâni singuri, care ar trebui angrenați în activități comune. Sunt foarte mulți oameni singuri de care nu ne pasă, iar singurătatea omoară zi de zi.