Sunt născută în Răducăneni, la 40 kilometri de Iași. E o comună destul de mare. Copilăria, adolescența și tinerețea le-am petrecut în timpul regimului comunist. Am avut o copilărie frumoasă, cum mai vezi acum pe facebook pe unii care spun, știi, pe vremea mea era așa și așa… E genul ăla de copilărie, la țară, cu prieteni cu care mă întâlneam la joacă, mergeam la Casa Pionierilor. Cam toți copiii se duceau acolo. La școala am învățat bine, deși părinții mei sunt oameni simpli, dar mi-a plăcut să învăț.

Cred că momentul cheie al meu a fost atunci când am descoperit cărțile. Când am descoperit că dincolo de ceea ce știam, de ceea ce auzeam pe la televizor, mai există și o altă lume. Asta era pe la 8-9 ani. Deja pe la 11-12 ani citeam cărți science-fiction. Eram curioasă să văd, să aflu și altceva decât ce știam de la școală. Eram curioasă să văd lumea și să văd ce-ar putea imagina cineva despre lume, despre univers, despre orice.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, voiam să ies un pic din lumea aia pe care o cunoșteam. Am fost un pic introvertită și timidă. Și acuma sunt la fel, dar sunt deschisă să cunosc oameni, să fac lucruri, să ies, dar îmi place să stau cu mine, să citesc, iar acum, mai nou, îmi place și să pictez.

Am terminat liceul tot la Răducăneni, pentru că astea au fost condițiile. Liceu agro-industrial, dar am avut și profesori foarte buni. N-aș putea să spun că vroiam să fac liceul în Iași. Atunci eram foarte legată de casă, de locul ăla, iar părinții mei nu-și permiteau să mă țină la Iași. Și atunci am rămas acolo, dar m-am simțit bine.

Dar visul meu a fost să plec de acasă și să fac o facultate. Am vrut să văd și altceva. Pe timpul comunismului, la țară oferta era foarte mică, n-aveai ce să faci.

Pentru că n-am intrat din prima la facultate, m-am angajat ca profesor suplinitor de chimie-fizică într-un sat de lângă Răducăneni. Practic, un an de zile am făcut navetă șapte kilometri dus-întors. A fost foarte bine. Eram cu câțiva ani mai mare decât copiii. Eu abia terminasem liceul, ei erau în clasa a șaptea, a opta. Mi-a plăcut foarte mult.

Atunci am văzut cât este de greu pentru un copil. Eu, fiind din Răducăneni, într-o comună mai mare, centrală, eram privilegiată față de cei de la sat. Mi-am dat seama cât de greu este pentru copii, pentru copiii foarte inteligenți de la sat, să răzbată, să ajungă undeva. Iar la oraș, mai mult decât muncitor într-o fabrică n-aveai cum să ajungi.  

Apoi, după revoluție au început să se închidă fabricile una câte una și nu mai era nici măcar siguranța asta, că pleci de la țară și te duci muncitor la oraș. Că nu mai erau locuri. Și atunci, copiii ăștia rămâneau la pământ, la crescut animale, nu aveau nicio perspectivă. Așa cum dorința mea era să ajung la facultate la Iași, dorința lor era să ajungă la liceu la Răducăneni. Cam așa era, cam așa sunt visurile în viață.

Părinții mei m-au încurajat tot timpul. Mama cel puțin, care a făcut liceul la seral, că s-a căsătorit foarte devreme, dar și-a dorit foarte mult să termine liceul și atunci l-a făcut la seral. Ea a învățat bine la școală în anii aceia, 60-70, dar așa erau condițiile atunci. Și ea m-a încurajat. Deși toate colegele mergeau la muncile câmpului, pe mine nu prea m-au luat. M-au lăsat să învăț, să citesc. Nu m-au muncit, ca să zic așa. Mai veneau ai mei noaptea să-mi stingă lumina, că eu dacă mă apucam de o carte, până pe la 3-4 noaptea n-o lăsam din mână.

N-aveam de gând să mă fac medic sau profesor. Mă gândeam doar că trebuie să ajung la facultate. Dacă mă întreba cineva atunci ce vrei să faci în viață, îi spuneam, vreau să merg la facultate. Nici nu conta ce facultate. Am mers la Inginerie Chimică pentru că am avut o profesoară de chimie, care era și directorul liceului, care s-a ocupat de mine. Mie mi-a plăcut orice știință, fie că e chimie, fizică, matematică. Toate mi-au plăcut. M-am pregătit, am dat din nou și am intrat chiar cu medie foarte bună. A fost o decizie foarte bună, pentru că chimia îți oferă foarte multe perspective.

Am stat la cămin în Tudor, era și curent și căldură, era bine. Doar că dușul era pe hol și când aveai apă, când n-aveai. Dar pentru mine asta nu era greu, pentru că eu nu aveam condiții bune nici acasă.

Studenția a fost exact așa cum mi-am dorit-o. Mergeam la școală, învățam, citeam foarte mult, chiar mi-a plăcut. Și colegii mi-au plăcut, atunci nu era chestia asta de fițe, cu colegi cu bani mulți. Eram cu toții uniți. Mergeam la sucuri, la bere. Țin minte că ne întâlneam câte 10-12 într-o cameră de cămin, unii peste alții, făceam o cafea, eram cei mai fericiți, nici nu conta cine a adus, cine a făcut. Acuma sunt mai despărțiți, în sensul că cei care-s cu bani s-au cam separat de ceilalți. Acuma-i vedeți cu mașini, cu haine scumpe.

Atunci era foarte simplu, inginerii mergeau în producție, chimiștii în laboratoare. Numai că s-a întâmplat că după ce am terminat eu facultatea, fabricile și-au restrâns activitatea până la închidere. Dar nici nu mai vroiam să plec din Iași, pentru că îmi plăcea Iașul și atunci am rămas la doctorat.

Doctoratul a fost practic o continuare a studiilor, cu gândul să mă angajez după aia la un institut de cercetare. Și chiar m-am angajat după aia, doar că și ce acela s-a închis după 2 ani și a trebuit să caut altceva.  Și abia acum a început o perioadă de frustrare, pentru că aveam deja copil mic și era foarte greu să găsesc ceva. Asta era în 2004 -2005, am trimis CV-uri peste tot și până la urmă am găsit.

Și apoi a venit perioada mea de maturitate profesională, ca să zic așa, când m-am angajat la o firmă privată din Iași, unde am stat 10 ani. Era o firmă de reactivi de laborator, Chemical Company. O firmă mică, de familie, care în timp s-a dezvoltat. Acolo m-am maturizat profesional. Am cam lăsat deoparte cercetarea la care visam eu și am intrat direct în focul muncii. Am făcut vânzări, aprovizionare, marketing, tot ce presupune să faci ca firmă, de la producție până la vânzarea mărfii. Am lucrat întâi la departamentul de vânzări, marketing, apoi am fost manager de transporturi.

În timp, mi-am luat din ce în ce mai multe responsabilități acolo, am cunoscut oameni, colegi cu care am rămas prieteni și acuma, deși am plecat de mult. Am stabilit niște relații cu oameni extraordinari. Acolo am învățat cum să lucrezi cu un furnizor, să nu-ți iasă lucrurile, oamenii să nu-și respecte contractele. N-a fost greu, pentru că nu mi s-a dat tot deodată. Patronul firmei este un om extraordinar, un om care te înțelege.

Practic, aia a fost perioada de experiență cea mai fructuoasă, în care am învățat să lucrez cu oameni și am învățat și lucruri noi. Am stat acolo până în 2016, până 45 de ani, când, de la un moment dat, simțeam că mă plafonez. Intrasem într-un soi de rutină, servici-casă, servici-casă, care nu-mi mai aducea satisfacții.

Am început între timp să merg la niște cursuri de dezvoltare personală. Simțeam nevoia să mai văd și alte lucruri, să mai caut, să văd ce se mai întâmplă și în alte părți, să văd cumva ce aș putea să fac și pentru mine. Ajunsesem la 45 ani și m-am gândit: atâta mi-am dorit să fac tot felul de lucruri și am ajuns numai la servici-casă, servici-casă.

Un an de zile am tot căutat altceva și când te gândești deja la altceva, nu mai dai același randament la servici. Și am început să simt că nici acolo nu-s în regulă, nici cu mine nu sunt în regulă. Și la un moment dat am citit la cineva, pe facebook cred, care spunea că dacă vrei să schimbi ceva, dacă vrei să evoluezi, trebuie să-ți îneci toate corăbiile, nu trebuie să te mai ții legat.

Și atunci mi-am dat demisia.

Am stat câteva luni acasă și stăteam și mă gândeam să mai fac o școală, să mai fac o specializare, ceva. Și, căutând pe internet, am găsit masterul de criminalistică la Facultatea de Drept și am zis din prima, asta este, asta vreau să fac. Mă duc și văd ce o să iasă. Nu mă interesa să fac criminalistică la poliție, ci ceva pedagogic. Mă gândeam atunci să fac un club de științe pentru copii. Și am început masterul ăsta și tot documentându-mă pe internet, am descoperit că în lumea asta se face criminalistică și la școala gimnazială și la liceu. Criminalistică în formă de știință aplicată, știință pur și simplu, să învețe copilul cum să preia o amprentă, cum să facă o analiză și să pună totul într-un context.

Și am mers la decanul Facultății de Inginerie Chimică, era domnul Nicolae Hurduc atunci, și am zis, domnu profesor, aș vrea, dacă puteți să îmi dați un spațiu sâmbătă și duminică să vin să fac criminalistică. Bineînțeles că el a râs. Adică ce? Și i-am zis, chimie aplicată în criminalistică și asta i-a sunat altfel și mi-a zis că este o chestie extraordinară: vino, uite, ai un spațiu duminica și îți doresc mult succes. Asta era în 2017.

Așa am început, am deschis acest club de criminalistică, mi-am făcut și un PFA ca să fie tot în regulă. Clubul a fost pentru copii, a fost wow și pentru mine și pentru ei. Și de atunci doar pandemia m-a oprit, dar apoi l-am dezvoltat.

Acum am și copii, am și adolescenți, am și studenți, fac pe mai multe nivele. Ce îmi place cel mai mult aici este să lucrez cu ei, să-i învăț cum să gândească. Nu le zic, eu am dreptate, zic, este o situație, voi ce părere aveți? Și atunci începi să-i vezi cum se descătușează de ideile lor preconcepute, de faptul că la școală răspunzi doar când ești întrebat sau că trebuie să răspunzi doar ce ai învățat. Și atunci ei au văzut că orice idee poate fi bună.

Cum decurge în curs?

Pregătesc dinainte scena crimei și am un manechin pe care îl pun acolo, pe corpul căruia sunt niște răni, fie că e de cuțit, de glonț, de orice altceva. Mai pun și alte lucruri astfel încât la reconstituire să-și imagineze ce cred ei că s-a întâmplat cu victima respectivă. S-a bătut înainte, nu s-a bătut, de ce a murit. Tot prin jur mai pun și alte probe, dar depinde ce caz vreau să fac.

Dacă vreau, spre exemplu, să fac o scenă de omor spontan, atunci pun în jur multe lucruri, pentru că se presupune că oamenii s-au întâlnit și că n-a existat intenția de a omorî pe cineva. Poate a fost un accident și ei atunci trebuie să analizeze acele probe, pentru că mai poți să găsești și substanțe suspecte, că poate au fost implicate și niște lucruri ilicite.

Acolo luăm amprente, trebuie să identifici dacă vezi sânge, să verifici dacă-i sânge sau altceva. Și aici intervine partea creativă a lor. Ei trebuie să-și imagineze, pe baza probelor, ce cred că s-a întâmplat de fapt. A fost sau nu cu premeditare? Din ce zonă căutăm suspecții? Oamenii se cunoșteau între ei sau nu, ce au făcut împreună? Apoi aducem suspecții la interogatoriu, le comparăm amprentele cu ce am găsit la locul crimei, adică e o treabă destul de laborioasă, care se încheie cu un raport de cercetare la fața locului. Și apoi, după ce discutăm cu suspecții, pe baza probelor stabilim cine este vinovat.

Uneori, dacă avem timp sau la cursul următor, dacă suspectul nu recunoaște fapta și contesă, atunci mergem mai departe. El își ia un avocat și facem și proces. Adică ei se pun și în pielea unui avocat sau a unui procuror.

La începători, toate lucrurile astea le fac din două cursuri, pentru că trebuie să intru mai în detaliu, să le explic fiecare pas. Dar dacă au venit de mai multe ori și știu deja, merge un pic mai repede, în trei ore cam își dau seama.

În filme, eroul este detectivul, că este Sherlock Holmes sau altcineva, cel care descoperă și care întotdeauna este mai inteligent decât criminalul. Însă pe partea de criminalistică și de știință, fie că-s frumoși, că-s extraordinari, că-s cu pletele în vânt, nu se văd. Dar ei sunt cei care fac partea tehnică și care îi dau acelui detectiv probele. Ori, fără acele probe, detectivul n-ar putea face nimic. Și asta se întâmplă pentru că rolul specialistului criminolog nu este atât de spectaculos. Mai sunt documentare în care se arată cum se analizează probele, cum se prelevează, cum sunt găsite. Ori, partea cea mai grea într-o anchetă este descoperirea probelor și vorbim de probe care, multe din ele, nu se văd sau nu le bagi în seamă. Și aici e rolul criminalistului.

Copiii fac așa. Ei văd prima dată ceea ce se vede cu ochiul liber, dar apoi stingem luminile și cu ultra-violete trebuie să vadă și ce nu se vede cu ochiul liber. Pentru că fluidele corporale, dacă sunt în cantitate mică, nu se văd la lumina zilei, trebuie ultraviolete ca să le vezi.

Se mai poate întâmpla și altceva. Să zici la un moment dat, ah, gata, știu despre ce e vorba de fapt, adică să fii superficial și să zici, da, știu ce s-a întâmplat, am mai văzut genul ăsta. De aceea, eu la copiii care vin de mai mult timp, le fac cazuri care pleacă de la ce au mai văzut ei, dar care pe parcurs se schimbă total. Și ei la un moment dat spun, ah, da, știu despre ce-i vorba. Și atunci când spun asta, le întorc cheia. Și le trebuie un pic de timp ca să reseteze tot și să o ia de la capăt. Și asta este o parte interesantă. De aia, când intră în scenă, criminalistul nu trebuie să intre cu idei preconcepute, trebuie să analizeze totul de la zero, chiar dacă a mai văzut, să zicem, zece crime asemănătoare.

Când suntem în fața unei scene, fiecare spune ce crede că s-a întâmplat. Nu există ideea că ceea ce spune unul este mai important decât ceea ce spune celălalt. Abia după ce facem analiza probelor și tragem concluzii, vedem a cui ipoteza fost bună.

Pot să spun că, profesional, în acest moment sunt acolo unde vreau să fiu, fac ce vreau să fac. Lucrez cu copiii, eu așa le zic deși nu sunt toți copii, și îi văd foarte interesați, iar asta îmi dă elan.

Cât a fost pandemia am intrerupt, dar foarte mulți mi-au zis, doamnă, nu ne putem întâlni, dar hai să facem online. Și am stat și m-am gândit cum s-ar putea face și mi-am propus ca pe viitor să combin cursurile și cu o parte online, mai teoretică, iar cea practică să fie ca până acum.

Mă gândesc și la cei care nu sunt din Iași. Spre exemplu, anul ăsta am făcut un workshop și pentru cei din afara Iașului. Problema e că nu pot să țin cursuri decât în week-end, pentru că în timpul săptămânii toți sunt foarte ocupați, iar pentru week-end deja am plin, nu mai pot să iau cursanți.

Sunt mult mai liberă acum decât atunci când eram angajată. Atunci eram de dimineață până seara la serviciu, seara eram prea obosită să mai fiu în stare și de altceva. Acum am timpul meu. Într-adevăr, weekendurile le am ocupate, dar în timpul săptămânii îmi fac programul meu, îmi pregătesc cazurile, pregătesc materialele, citesc, studiez, mă documentez. Dar toate astea le fac în timpul meu, așa cum mi-l aranjez eu.

Sunt o persoană realist-pozitivă sau realist-optimistă. Mă înconjor doar de oameni cu care rezonez, pentru cei negativi, care văd totul în negru, sunt ocupată pentru ei, nu am timp.

Printre persoanele esențiale din viața mea se numără o prietenă, Maura Anghel, care ea m-a încurajat să am încredere în mine. Suntem prietene din facultate, chiar dacă ea e mai mare cu un an ca mine. Tot timpul mi-a spus că pot. Ea m-a luat la început la diverse evenimente, ea mi-a deschis cumva ochii să văd ce se întâmplă în jur. Ea m-a ajutat să cunosc mulți oameni, m-a încurajat și mi-a spus, uite, dacă îți place un om, du-te la el și spune-i.

O altă persoană importantă este nașa mea, Ionela Lăcătușu, care pe vremea aia, când ne-am căsătorit și ea ne-a cununat, era muzeograf. Ea m-a dus la tot felul de evenimente, la muzee, m-a deschis spre lumea asta a culturii. Și ea și-a dat la un moment dat demisia, și-a făcut o afacere și de la ea am învățat cum e să-ți organizezi singură viață, să ai business-ul tău. Ea a făcut întâi lucrurile astea și eu m-am uitat la ea și am preluat și eu.

Am un copil care este și mai introvertit decât mine. Este student acum, nu mă lasă să pun nicio poză cu el pe facebook. El la clubul nostru este fotograf și nu mă lasă să spun nimic despre el. E student la calculatoare și nu-i place deloc expunerea în public. E un copil care vrea să i se respecte intimitatea. Soțul meu la fel. El nu are facebook. Dacă mai pun eu o poză cu noi trei, el nu știe.

Nici eu nu vreau neapărat să apar undeva, dar dacă cineva a vrut să scrie sau să vorbească despre club, n-am refuzat pe nimeni. Dar nu m-am dus eu undeva să zic, hai, scrie despre mine. Sau să mă laud și să spun cât de interesantă sunt sau să mă promovez pe mine.

Nu sunt o persoană care vrea să devină publică, nici politica nu mă prea interesează, dar cel puțin ce se întâmplă acum mi se pare îngrozitor. Mi se pare că nu există niciun respect pentru persoanele care te-au ales, față de care te-ai angajat. Practic promiți niște lucruri, nu ca să faci lucrurile alea, ci ca să fii ales. Oamenii au început să vadă asta. Eu tot timpul am votat pentru altfel, pentru oameni care păreau că se vor ține de cuvânt. Dar nu s-a întâmplat. Deci, în legătură cu politica, nu sunt optimistă. Am încredere că oamenii se vor descurca cumva independent de politică, în general.

Nu regret ceva, pentru că nu-mi place să mă gândesc ce aș fi făcut dacă… Mi se pare un consum de energie inutil. Îmi place să mă gândesc la ce pot să fac în viitor. Nu mă gândesc la trecut, sunt foarte bine cu mine. De exemplu, în pandemie, pentru că nu mai aveam ce să fac, încurajată de prietena mea, Maura Anghel, m-am apucat de pictat. Eu care n-am pictat niciodată. Eu eram cu chimia, cu fizica, cu matematica. Și am mers la un eveniment, ceva cu pictură pentru adulți și mi-am dat seama că îmi place foarte mult. Și atunci mi-am dat seama că niciodată nu ne cunoaștem destul noi pe noi înșine, nu mai zic pe alții.

Avem în noi niște resurse pe care s-ar putea să nu le descoperim niciodată, să murim și să nu știm de ele, dacă nu ne dăm voie. Și cu clubul ăsta, când l-am deschis, puteam să ascult de oamenii care parcă încercau să-mi inducă îndoiala, că, uite, sunt atâtea cluburi în Iași și că asta cu criminalistica e o chestie serioasă, nu poți s-o faci așa, cu copiii. Dar eu știind deja că o fac și alții și cu succes, am avut încredere. Și este bine.

În legătură cu viitorul, mi-e frică doar să nu ajung să nu mă pot descurca, să nu ajung o persoană dependentă de cineva. Asta este frica mea, să nu fiu dependentă de altcineva. Asta îmi dă un impuls să am mai ales grijă de sănătatea mea, mai ales de sănătatea psihică. În rest, nu am alte frici.

Cel mai fericit scenariu pentru viitor este să am timp pentru mine, să am timp să călătoresc, vreau să văd din ce-i făcută lumea asta, să fiu mulțumită cu ceea ce fac și la urmă să pot spune: am făcut tot ce mi-am dorit.

Dar nu-mi fac vise din alea irealizabile, tocmai pentru că asta e structura mea realist-optimistă, pozitivă. Nu cred că există vreun sens pentru care existăm, cred că existăm pur și simplu, iar cel mai important e ca la sfârșit să nu ai foarte multe regrete. Nu cu alergătura asta după fericire, că nu știu ce înseamnă să fii fericit, ci să nu ai regrete că ai fi vrut să faci ceva și n-ai făcut.

Îmi place în IAȘI energia oamenilor, este orașul sufletului meu.

Venind de la Răducăneni, Iașul mi s-a părut extraordinar. Când am venit în 1991 în Iași, eram la toate evenimentele, eram peste tot, vroiam să simt aerul orașului. Nu contau sărbătorile, mă duceam și la Sfânta Paraschiva și la artificii, peste tot unde erau evenimente eram și eu. Acuma sunt la fel. Mă duceam la librării, stăteam cu orele, chiar dacă nu cumpăram nicio carte. Mi-a plăcut energia asta a orașului care-mi oferea altceva decât eram eu obișnuită. Iar din punct de vedere cultural și al ofertei de evenimente, mi se pare extraordinar. Am agenda făcută pe nu știu cât timp de acum, că în fiecare zi eu trebuie să fiu undeva, că-i un festival de teatru, că-i un eveniment pentru femei. Acum a fost noaptea albă a cercetătorilor, am fost invitați și noi acolo. Diseară merg la teatru. Îmi place partea asta activă, în care oamenii se adună să facă lucruri, să fie creativi.

După facultate m-am căsătorit și pentru că soțul meu este cadru didactic la Universitate, ne-am mutat într-o garsonieră dată de Universitate în cartierul Grădinari. Am stat acolo cinci ani, a fost foarte frumos. Aproape zilnic ne întâlneam cu colegi, cu prieteni. Acolo au fost cele mai frumoase petreceri.

Apoi ne-am mutat, a venit un copil, am luat un apartament în Tătărași, în zona Esplanadei Oancea. Îmi place zona. Acum câțiva ani intenționam să ne mutăm la un apartament mai mare, în altă parte, dar nu ne-a plăcut nicăieri în altă zonă. Suntem aproape de centru, dar aveam și aici tot ce ne trebuie.

Îmi place în Iași energia oamenilor și modul în care s-a transformat. Arată bine. De la Palatul Culturii până în Copou merg cel puțin o dată pe săptămână pe jos, dus-întors, atât de mult îmi place. Mă simt bine mergând pe stradă, să văd clădiri, afișe, oameni, dar n-aș putea să spun că cunosc toate cartierele. Pentru că dacă n-am pe nimeni într-o zonă, n-ajung acolo. În afara Iașului, cel mai mult mergem în Bucium. Acolo era și un teren unde se putea trage cu arma, un poligon. Mergeam cu copiii de la club, trăgeam cu arma, dar s-a desființat între timp. Acum aștept să se facă în altă parte.

Nu m-aș muta din Iași, dar dacă ar fi să aleg să mă mut undeva, m-aș muta în Grecia sau în Spania, datorită climei în primul rând, dar nu în altă parte la noi în țară. Iașul este orașul sufletului meu.