Am copilărit la țară, m-am născut în comuna Bălcești, la vreo 50  de kilometri de Iași. Mai am trei surori. Eu sunt singurul băiat din familie.

În sat, jumătate erau catolici, jumătate ortodocși. Nu a fost nicio problemă, ne-am înțeles foarte bine unii cu alții. Petreceam și la sărbătorile lor și la ale noastre. Sunt și căsătorii mixte.

Am avut o copilăria în general lipsită de griji. Era ca la țară, ne luau părinții la munca câmpului, mai mergeam ziua la baltă la prins pește, mai luam câte o bătaie seara că stăteam câte o jumătate de zi la pescuit.

Școala generală am făcut-o în Satu Nou, sat care ține de comuna Belcești, iar liceul l-am făcut în Iași, liceu de chimie. Când am venit la liceu în Iași a fost mai greu. Eram patru copii, unul după altul. Trebuiau plătită cazarea, internatul…  

La țară, moda atunci era să dai la un liceu agricol. Tata în schimb ne-a dat la liceul de chimie, pe sora-mea întâi, apoi pe mine și apoi celelalte două surori, cu gândul de a găsi un loc de muncă în Iași. Vroiam în Iași.

Nu puteam să urmez meseria lui tata, cea de cojocar, că azi avea de lucru, mâine nu mai avea și era un singur salar. Mama a lucrat la CAP, era destul de greu.  Sunt sigur că noi toți patru copii am fi putut urma niște facultăți, dar nu ne puteam permite să-i băgăm pe ai noștri la alte cheltuieli. Așa că, imediat ce am terminat fiecare liceul, ne-am găsit loc de muncă.

Am terminat liceul în 79 și am avut de ales atunci între Antibiotice, Mase Plastice și Terom. Și am ales Terom. Eram lăcătuș-mecanic. Făcusem practică la toate. La Antibiotice nu mi-a plăcut mirosul de acolo și nici acum nu-mi place. La Mase Plastice, la fel, nu mi-a plăcut mirosul de acolo și m-am dus la Terom, unde am rămas până în 2003.

Tata a vrut foarte mult să-i moștenesc meseria. Știam să croiesc, dar nu m-am apucat serios de meseria asta. Vreo doi ani am făcut și am vândut geci din alea de fâș, cu glugă cu bentiță albă de blană. Cumpăram fâș și melană de la meseriași. Nevastă-mea lucra la fabrica de încălțăminte Aurora din Târgu Frumos. Ea îmi aducea bentiță din aia albă. M-a ajutat și la cusut cu mâna.

Am vândut geci și în talciocul de la Iași și în talciocul din Vaslui. Asta imediat după 1990. Odată am dat până și geaca de pe mine. S-a ținut o doamnă cu un copil după mine la Chișinău să i-o vând. Am venit în flanelă de acolo. Apoi a început să vină marfă din Turcia și din China și gata, am terminat cu croitoria și m-am apucat de altceva.

Dar taximetrie am început să fac de pe vremea lui Ceaușescu. După liceu, din 1979, m-am angajat la fostul Terom, iar după ora trei după amiaza făceam taximetrie, era o firmă de stat.

A fost foarte greu la început și după vreo două sau trei săptămâni am vrut să mă las, dar era un tip acolo, un inginer, Moisescu, el m-a convins să rămân. N-am să-l uit, cred că are vreo 80 și ceva de ani, a fost voleibalist. Acuma ajung acasă seara odihnit psihic, chiar dacă sunt obosit fizic.  Am stilul meu, am calmul meu. E rutina meseriei, dar începutul a fost greu.

La firma de stat am făcut taximetrie până prin 91, până au apărut firmele particulare. Am vrut să luăm firma de stat, dar o parte n-a vrut și până la urmă a intrat în faliment. Avea tot ce era nevoie ca să fie cea mai bună firmă de taximetrie din Iași.

Prima firmă particulară care a apărut la Iași a fost ProComex, am lucrat și la aia, apoi cea care acum se numește Delta, atunci se numea Romaris, apoi Parma care este și acum. Și apoi, mult mai târziu, Euro Taxi și Lux Taxi, care sunt cele mai tari de pe piață acum.

Revoluția m-a prins într-un moment de panică totală. Locuiam în Târgu Frumos, făceam naveta la Iași, trebuia să vin cu trenul de 12 jumătate, cu acceleratul de Timișoara.  Și în ziua aia aveam de scos de la reparat un lănțișor de aur de undeva de pe Ștefan cel Mare.

Acceleratul de Timișoara avea întârziere de încă 13 ore peste cele 13 ore anunțate. Am urcat până la urmă în tren. Într-un compartiment oamenii au făcut foc pe linoleum, cu hârtii, cu ce aveau, ca să se încălzească. Era frig. Eu aveam obiceiul de a citi pe tren. Atunci știu că citeam o carte de Sven Hasel, Gestapo sau Monte Casino, nu mai țin minte.

Ajung în gara din Iași, lume peste tot, dar tot nu realizam. Am zis s-o iau repede spre Ștefan cel Mare, să scot lănțișorul. Și aud în oraș, a picat Ceaușescu! Atunci m-am răcorit, m-am dus și mi-am scos lănțișorul, dar parcă tot nu-mi vedea a crede.

Îmi aduc aminte că povestea un coleg, unul cu care ascultam Europa Liberă, că în Ungaria sunt automate de cafea și cu gume de mestecat. Înainte de Revoluție, șase luni am fost detașat la mină, în Motru, la Drăgotești, Mătăsari. Și țin minte, când am plecat atunci, în Iași nu se găsea nu doar săpun de față, dar nici săpun de rufe, nu găseai o lamă să te bărbărești.  Și când am ajuns acolo, la Mătăsari, unde cu câteva luni înainte fusese o grevă și le dăduse Ceaușescu program de șase ore și o masă gratuită, am intrat într-un magazin mic, gen cofetărie. Și acolo am văzut măsline, am văzut săpun, Jubileu se numea, țin minte toată viața, am văzut lame de bărberit și am cumpărat un sac din toate și l-am trimis acasă la Iași. Nu-mi venea să cred că ăștia au așa ceva și la noi în orașul ăla mare, la Iași, nu era nimic.

Dar la Terom eu am dus-o destul de bine. Eram mecanic de întreținere, erau zile în care nu aveai treabă mai nimic și erau zile în care nu apucai să mănânci. Toate utilajele erau nemțești, salariu era bun, făceam CAR-uri, concediu era concediu. Îl programam cu jumătate de an înainte, două săptămâni în stațiune. Aveam cazare, mâncare, transport, doi copii și eu cu soția. Acum cu un salar nu se mai poate. După Revoluție nu m-am mai dus în concediu decât câte o săptămână maxim, pe ici pe colo, că nu-mi mai permiteam.

Treaba a mers destul de bine la Terom cam până prin 2000, încă aveam comenzi, dar după aia au venit frații Nana, doi  iranieni care au cumpărat combinatul, l-au dezmembrat și l-au dat la fier vechi, pentru că era mult cupru, metal scump. Și au început o etapă de disponibilizări în trei etape. De atunci sunt dați în urmărire. Vezi doamne, nu i-a găsit nimeni. Doar ultimii directori care mai rămăseseră, după ani de zile de tergiversări,  au primit niște ani de închisoare.

La noi a fost exact cum s-a întâmplat la Combinatul Metalurgic, care era vizavi de noi. Dar acolo, liderul de sindicat, Săhleanu, a depistat ce vor să facă cehii, că de aia l-au asasinat, și așa a rămas combinatul în continuare, care mai merge așa cum merge după ce l-au luat indienii de la Archelor Mital.

Nevastă-mea, după ce s-a mutat și ea în Iași, de la Târgu Frumos, a devenit casnică. Găsisem undeva să se angajeze la o secție de încălțăminte din Iași, dar când am văzut câți bani îi dau i-am zis, prefer să stau eu două ore în plus în fiecare zi cu taxiul și ea să stea acasă cu copiii. Și-a rămas soția casnică. Eu n-am știut de ședințe cu părinții, de grădiniță, de nimic, doar la uzină și pe stradă cu taxiul, pentru bani. Dar soția s-a ocupat de copii foarte bine.

Acuma, dacă aș avea nepoți, am timp să-i duc și prin parc, să-i duc la școală, la grădiniță. Dacă or veni. Dar cu copiii mei, recunosc, cât îi mai duceam în concediu sau duminică la biserică, sau în parc sau la o mănăstire. În rest, eram pe stradă, că un salariu n-ajungea.  Până în 2003, practic am avut tot timpul două locuri de muncă.

Acum stau mai puțin pe stradă, nu mă mai lungesc așa mult. Fiul meu lucrează cu mine, el face mai mult. Are deja cinci ani de când face cu mine taximetrie. Deși eu n-am vrut, i-am zis, ia-ți și tu un loc de muncă unde să ai și tu sâmbătă și duminică liber, că aici nu ai liber, dacă vrei să câștigi bani, trebuie să ieși.

Fata mea este în Dubai. Până acum șapte ani a lucrat la Arcadia. De șapte ani este stewardesă la Emirates. Ultima dată când am fost la ea i-am zis, Simona, dar ai spus că stai cinci ani și vii înapoi în țară. Și mi-a zis, tată, când o să fie și în România ca aici, atunci o să vin. Și i-am zis, amintește-ți ce ți-am spus în scara blocului când ai plecat în București, în ultima zi de Crăciun: Simona, te-am pierdut. Și cred că asta o să fie. Nu cred că se mai întoarce. Vine în vizită, noi, ca părinți, mergem acolo. Avem acolo 30 de zile dreptul la cazare gratuită în locuința ei de serviciu. Și asta e.

Avem și un sindicat, șef este Mircea de la Parma, nevastă-sa are cabinet de avocatură. Și eu sunt în sindicat, sunt de la firma Taxi4You, fac un fel de control de trafic, trebuie să fiu tot timpul cu urechea pe stații să văd colegii să nu greșească comanda, să nu fure clienți de la alții, văd dacă sunt reclamații de la client, probleme de genul ăsta.  

Acum două săptămâni am avut a doua ședință la primărie cu privire la stațiile de taxi care lipsesc în multe locuri și problema parcării în stațiile de taxi. Am cerut să se găsească o soluție pe plan local, ca să nu se mai parcheze în stațiile de taxi. Cum nu ai voie să parchezi în stațiile de autobuz sau de tramvai, ca să ne putem face și noi meseria. Nu vreau să stau cu ochii în oglindă tot timpul, să nu ne prindă poliția comunitară că staționăm în altă parte, pentru că n-am loc în stația de taxi.

Cu sindicatul am fost și la București, când s-a făcut protestul contra Uber și Bolt. Apropo de asta, primarul Lungu de la Suceava a reușit să interzică Bolt și Uber. Eu sunt de acord cu el. Legea concurenței permite să facă oricine meseria asta, dar să o facă cum o fac și eu. Cu vizită medicală periodic, cu examen psihologic, cu ITP la 6 luni, metrologie, cu impozitul pe venitul câștigat pe care îl plătim la statul român. La ei, Uber le trage 25 % care merge la firmă și încă vreo 10 % care nu știu ce mai plătesc. Dacă ai și tu toate aceste acte legale pe care mi le cere și mie, atunci e bine. Trebuie să fie aceeași lege pentru toți. Dar șoferii care fac acum Uber și Bolt o să vadă că după câteva luni nu fac nicio afacere, că bagă bani în reparația mașinii. 

Dar statul român nu reglementează lucrul ăsta pentru că nu are interes. Firmele astea sunt întinse peste tot, pe toată Europa, America, peste tot. Am fost în Dubai și am văzut Uber acolo, au stații separate numai pentru ei, șoferi la costum, mașini foarte bune, dar erau pentru cei cu bani. Cine nu-și permitea, mergea cu taxi de rând, care costă un dirham și ceva pe kilometru, care e foarte ieftin.

Acum 20-25 de ani, când auzeai, ca taximetist, un bună ziua de la client, săreai, parcă erai de pe altă lume. Acuma sunt mai politicoși, spun bună ziua, bună seara. Înainte, cine folosea cel mai mult taxiuri? Păi, hoții de buzunare. Acum ăștia au mașini, nu mai au nevoie de taxi. Atunci apelau la serviciile noastre. Hai, mă, du-mă cu mașina nu știu unde.

Cine face taximetrie și spune că n-a luat țeapă în meseria asta, ori minte, ori înseamnă că n-a făcut taximetrie. Coborau unii, lăsau și portierele deschise, nu că să mai dea și bani. Au fost ani grei, dar bătaie n-am luat niciodată, pentru că totuși citesc clientul. Dacă mi se pare dubios, nu-l iau.

După scandalul din 2000, s-a dat legea taximetriei care spune că nu ești obligat să porți centura de siguranță. Au fost clienți care te strângeau, situații în care au fost strânși de gât. Au fost multe cazuri.

Îmi amintesc de crima aia cu cei doi studenți la medicină din satul Ceahlău, undeva înainte de stațiunea Durău. Atunci, când se pleca cu cursa în afara localității, și se mergea și la București, 100 de mărci, așa costa, atunci luam de la client un act de identitate și comunicam la bază numele. Și cei doi studenți s-au dus cu unul și l-au ucis pe malul barajului de la Bicaz. I-au săpat groapa cu ciocanul și cu șurubelnița, a murit asfixiat, i-au dat foc la mașină.

I-au prins în Cluj, au vrut să fure niște bani de la o casierie, dar aveau acolo buton de panică. Și i-au prins. I-au luat și i-au dus la locul faptei. O săptămână au umblat pe acolo, nu-și mai aminteau unde l-au îngropat. Fratele șoferului a albit într-o săptămână. Era un copil. E înmormântat la Buna Vestire. Aia a fost cea mai tragică întâmplare din viața de taximetist de care îmi amintesc. Așa, cu bătăi, cu luat banii, aur sau ce mai aveai pe tine, au fost destule.

Acuma s-au mai civilizat, mai bine zis nu mai merg gunoaiele cu noi, scuzați de expresie, că au mașinile lor.  Acuma 99 % dintre clienți spun bună ziua, bună seara. Înainte erai tratat ca șoferul lui personal. De cealaltă parte, nici la noi nu sunt toți perfecți.

Una dintre întâmplările frumoase de care mi-e drag să-mi amintesc este cu actorul Ștefan Iordache, Dumnezeu să-l ierte, care mi-a fost de două ori client. Prima dată l-am luat cu o comandă de la Bolta Rece, de la Mihai Valeriu, cu care era prieten. Că eu am tras cu urechea și am auzit când Ștefan Iordache i-a zis, dacă aud cumva că ai ajuns prin București și nu ai trecut pe la mine, ne supărăm de moarte. 

Și vine comanda de la Bolta Rece și vine Mihai Valeriu și îmi zice, domnule, duci o personalitate. Eu zic, pentru mine și hoțul de buzunar și un ministru tot client se cheamă, dar despre cine e vorba? Zice,  actorul Ștefan Iordache.

Am dat geamul jos, țin minte că eram pe stânga cu geamul spre Bolta Rece, și mă așteptam să văd așa, ca în filme, un om fresh, la patru ace, la costum. Și văd venind spre mine unu nebărbierit, cu tunsoare scurtă, într-o ținută modestă. Era Ștefan Iordache. Eu mă așteptam la ceva cu totul diferit. În fine, l-am dus la hotel Moldova, și-a luat bagajele și l-am dus apoi la Gara Mare.

A doua oară, încă era Trei Sarmale și primesc o comandă de acolo. Când ajung, apare Ștefan Iordache cu Vladimir Găitan. Urcă în mașină, îmi zic să-i duc la hotel Traian. Când ajung pe pod la Socola, îi zic, domnule Ștefan, e a doua oară când mergeți cu mine. El zice, da, dacă-mi spui de unde m-ai dus prima dată, te cred. Și i-am povestit. Între timp a început să vorbească la telefon cu Papaiani, despre un teren în Voluntari.

Când am ajuns la Traian, încă vorbea la telefon. Termină și după aia îmi spune, du-te, te rog, și ia-mi o sticlă de votcă Petrof și o sticlă de Sprite. El a rămas în mașină. M-am dus la agenția TAROM, acolo a fost mai întâi un restaurant și apoi un magazin alimentar non-stop. I-am luat o sticlă de votcă, sticla de Sprite, am cerut bonul  de casă, că nu se dădea atunci, dar i-am cerut ca să justific. Când i le-am dat, Ștefan Iordache și-a băgat mâna în buzunar și câte bancnote a prins în pumn, atâta mi-a dat. Mi-am scos atunci cursa cât pentru 3 zile, a fost o cursă memorabilă, dar nu doar pentru banii ăia, ci pentru că am dus o mare personalitate. Pentru mine a fost un om extraordinar și mă mândresc cu asta.

Și mai am o amintire pentru toată viața. Era acum vreo 15 ani, cred. Era seara și mă pregăteam să mă retrag acasă. În oraș ningea, nu se putea merge decât cu treapta a doua sau a întâia, și ni se dă comandă în cartierul Frumoasa. Și văd un apel de la un coleg care întreabă, băi, care este traseul cel mai bun până la Cluj. Îi zic, ești nebun, tu nu vezi ce e în orașul ăsta? Tu te duci la Cluj? Dar îi explic traseul și el îmi zice, hai până în Podu Roș, să stăm un pic. Își zic, domnule, mă duc acasă, e aproape 12 noaptea, sunt obosit după o zi de muncă. Insistă, mă duc și mă întâlnesc cu el și zice, hai, nu vrei să te duci tu? Zic, dar tu de ce nu te duci? Păi sunt obosit.  Păi și eu sunt. Și atunci coboară o doamnă din mașină, cu banii în mână și îmi spune, domnule, trebuie să ajung neapărat la Cluj, să fac un transplant la fată. Găsise donator. Zic, doamnă, asta e vreme de mers la Cluj, ce garanție am eu că ajungem până acolo? Rămânem împotmoliți pe undeva, dumneavoastră nu mă puteți ajuta. Dacă se defectează mașina vara, noaptea, întind pătura, mă odihnesc, repar mașina, dar iarna e aventură să pleci la un drum din ăsta. Și ea, haideți, vă rog, haideți, haideți și tot flutura banii. Zic, doamnă, băgați banii în buzunar, haideți cu Dumnezeu înainte, vedem noi cum facem. Sun la despecerat să anunțe acasă că nu ajung, nu aveam telefoane mobile atunci.

A ținut Dumnezeu cu mine și cu familia aia, că pe măsură ce  înaintam , asfaltul era mai bun, doar pe la Vatra Dornei, pe la Poiana Stampei, am prins zăpada și de vreo două ori m-am dat jos și am mai curățat. Pe la 7 dimineață am ajuns în Gherla, ultima localitate mare înainte de Cluj și i-am zis, doamnă, vă chem eu un taxi de aici. Eu nu cunosc orașul, nu o să mă descurc, să nu orbecăim.  I-am găsit un taxi și m-am întors spre Iași.

A fost cea mai grea cursă. Vroiam să dorm, dar, am zis, dacă dorm cu motorul oprit, am șanse să fac hipotermie, dacă dorm cu motorul pornit, am șanse să inhalez noxele, că se înfundă țeava de eșapament, că se depune zăpadă și mor asfixiat. A fost un calvar pentru mine.

Sunt unii pe care nu-i consider colegi. Dacă aș putea i-aș scoate definitiv din meseria asta. Este unu la autogară, ăla numai acolo stă și urcă câte patru moșneguți care vin de la țară și merg la spital și îi taxează cu 10 lei de persoană până la Spiridon. Adică le ia 40 de lei pe o cursă este 8-9 lei. Ăla a fost la toate firmele, ultima dată au fost și la noi și l-am dat afară. Acuma e la o firmă care nu are stații. 

Și mai sunt câțiva din ăștia la gară. Din ăștia care iau clientul și îl ocolesc, îl păcălesc la traseu. Am pățit și eu, eram client. Veneam cu nevastă-mea de la fată din Dubai și hai să luăm din Codreanu. Venisem cu Massaro. Și-i zic, vreau să ajung în Tudor. Și începe omul cu povești nemuritoare, că, domle, să știi că se lucrează pe nu știu unde, că pe-acolo e închis. La un moment dat, nevastă-mea zice, păi, dar pe unde mergem noi în Tudor? Îi zic, lasă, măi, că mai văd și eu orașul din dreapta. Și s-a înțepat el cumva. Și când ajunge acasă și vede taxi-ul meu parcat, a înțeles. Și-i zic, băi, nu ți-e rușine, am 30 de ani de când fac străzile astea, dar n-am făcut cu niciun client lucrul ăsta.

Sunt și din ăștia, dar la noi sunt puțini. Să vezi ce tâlhărie e la București. Amintiți-vă când a fost cazul ăla cu chinezoaica omorâtă în pădure la Băneasa, cu unul care făcea taximetrie cu plăcuțe false. La noi sunt puțini, totuși, s-au mai temperat, s-au mai făcut reclamații la firme.

Îl țin minte și pe profesorul Carol Stanciu. L-am dus odată acasă și am stat jumate de oră cu el ca să-mi explice cum să mă las de fumat. Și cât mi-a explicat el, a fumat trei țigări.  Dar mi-a zis, să faci cum îți spun eu, nu cum fac eu. Am clienți pe care mi-e drag să-i văd în mașină și chiar și ei sunt bucuroși că ne mai întâlnim și mai conversăm.

Dintre studenți, cei mai dificili clienți sunt studenții arabi. Îs cumva recalcitranți, plus că au felul ăla lor de a vorbi, că dacă am trei în mașină, vorbesc de parcă s-ar certa. Știu că ăsta e felul lor de a vorbi, dar sunt cei mai tupeiști. Iar cei mai ok sunt grecii. Aici mă refer la studenții străini, dar în general clienții sunt ok.

Mai e câte o doamnă, așa, mai înțepată, care îmi spune, vezi, domle, că am luat taxiul ca să prind avionul. Și zic, doamnă, eu vă înțeleg, dar ce pot să fac dacă toate benzile sunt ocupate? Nu pot să fac slalom, îmi pierd permisul. Știu că pentru asta e taxiul, pentru urgențe, ca să ajungi repede, dar… Astea sunt cele mai frecvente nemulțumiri, clienți care vor să ajungă foarte repede. Îi înțeleg, dar nu pot să încalc legea.

Avem și femei taximetrist. La Taxicom erau niște femei care mai lucrau pe la atelierul mecanic și aveam acolo un director care le-a spus, hai să faceți și voi taximetrie. Era pe vremea lui Ceaușescu, au făcut școală de șoferi și au ieșit la stradă. Și acum mai sunt două, mai mari ca mine, au 65 de ani. Dar acum mai văd și fete tinere. Sunt cel puțin șase femei tinere la noi.

Oricum, colegele noastre sunt privite de noi foarte bine. Nu știu clienții cum le tratează.

Era la noi la firmă una drăcoasă. I-am zis într-o seară, măi, Mirela, dacă tu vezi că se dă cursă în afară, pe la Holboca, pe nu știu unde, la 12 noaptea, nu te du acolo. La ce poți să te aștepți noaptea, pot să fie beți, tu ești femeie, nu te gândești că te poate tăvăli? Da, nea Emil, cred că ai dreptate. E o femeie demnă de apreciat. A terminat facultatea, face taximetrie și are și un magazin. Ea aprovizionează,  bărbatul se ocupă cu vânzarea. O femeie de notă 20. Spirt.

Apoi, mai am la firmă un profesor care face taximetrie, e din Deva și s-a stabilit în Iași, predă la Coarnele Caprei. Chiar mi-a spus, am de ales între Răducăneni, Grajduri și Coarnele Caprei și i-am zis, la Răducăneni drumul e aglomerat, e drum spre vamă, la Grajduri nu știu cum ai să te descurci tu, că acolo 80 % sunt copii romi, nu fac discriminare, dar zic. Du-te la Coarnele Caprei, este aproape de Belcești, la 9 kilometri, cunosc zona, cunosc oamenii, de jumătate de an s-a terminat șoseaua care leagă Ungheni de Pașcani. Cunosc și primarul, e gospodar. Predă acum acolo și e foarte mulțumit. Mai am un profesor de la Școala 15 care face taximetrie. A fost și un preot la EuroTaxi, care între două slujbe, duminica, făcea taximetrie. Nu e o rușine să faci meseria asta.

Ca taximetrist n-ai cum să te îmbogățești decât dacă ai de la cinci mașini în sus, dacă ai doar mașina ta, te ții pe linia de plătire. Cât să trăiești decent. Nu pui de-o parte, nu faci avere.

Țin minte un articol din Ziarul de Iași. Cred că sunt 5-6 ani de atunci. Titlu mare, pe toată pagina: Șoferii învârt volanul și fac milioane. Da, fac milioane, că pot să fac 60-70 de milioane încasări într-o lună. Și eu am avut o lună în care am făcut 90 cu băiatul. Dar ai așa: 25 este gazul, 17 drepturi la stat, CAS și toate alea, dispecerat 3 milioane, întreținerea mașinii și în total dacă rămân cu un 50. Adică 25 de milioane eu, 25 milioane el. Asta nu este mult pentru un program pentru 10-12 ore de muncă, uneori fără duminică sau sâmbătă liber.

Mi-aș dori să devin bunic. Să-mi plimb nepoții prin tot orașul, prin toată zona asta frumoasă, să-i duc pe la țară. E frumos și acolo, e aer curat. Mama mai trăiește, ne ducem săptămânal acolo, mă simt ca în concediu, ca în vacanță.

De multe ori stau și mă gândesc, băi, poate aș fi putut face altceva să am și eu ce au alții, dar mă întorc pe partea ailaltă și zic, cum îmi zicea cineva, alții o duc rău, fii mulțumit cu ce ai. Dar, na, fiecare om are niște regrete la bătrânețe.

Sau mă gândesc de multe ori, Doamne, dacă aș fi avut mintea mea de acuma la 20 de ani, poate alte lucruri aș fi făcut. Dar și așa sunt mulțumit. Mi-am ținut familia, am ținut casa, copiii au servici.

Când eram tânăr, nu-mi visam o meserie anume, dar îmi doream cumva să fiu șofer. Mi-a plăcut de când eram copil. Aveam un vecin, Dumnezeu să-l ierte, care avea un IMS, pe timpul lui Ceaușescu. Atât de mult îmi plăcea mirosul ăla de benzină, benzină din aia de 85, cât ne mai lua și ne mai plimba. Și îmi doream să fiu șofer. Iar din meseria asta de șofer, cel mai mult aș fi vrut să fiu șofer pe autocar, să fac exterior. Mi-ar fi plăcut, dar a avut probleme de sănătate, cu vederea, sunt discromatic din naștere. Dar mi-a plăcut și taximetria. Dacă m-aș mai naște odată, cred că tot asta aș face.