Sunt născută la jumătatea secolului trecut.

Mama era casnică. Tată lucra la fabrica de hârtie din Bacău și a fost detașat la Zărnești, dar mama a vrut musai să mă nască la Bacău. Erau și medici mai buni, și alt confort. De la Bacău m-au adus în Zărnești cu un tren supra-aglomerat. M-au dat pe un geam, la un moment dat au urcat și ei prin altă parte și, după un timp, m-au recuperat. Aveam o lună.

Până la zece ani, am stat în Zărnești. Îmi amintesc că erau toate neamurile acolo, nemți, unguri, români, evrei, era colonia fabricii. Mulți veniseră acolo în refugiu, era o comunitate foarte interesantă. Așa o casă frumoasă ca acolo, n-am avut. N-ai cum să uiți lucrurile astea. Era în anii cincizeci. Oamenii muncii erau. Au fost mutați în câte o cameră în vilele lui Brătianu, dar erau niște camere mari, cu tavane foarte înalte. Eu, când am văzut primul apartament de bloc, am crezut că îmi cade tavanul în cap. Și am făcut acolo școala. Era o școală bună, acolo am avut o învățătoare care era soția preotului. 

Erau și bucureșteni, au rămas acolo și voiau teatru, voiau concerte. Și veneau în turnee. Apoi au plătit o balerină care se îmbolnăvise și, după ce s-a vindecat, au adus-o și a făcut o școală de balet pentru copii. Când a venit Parisul pe gheață la Brașov, fabrica a trimis la spectacol două autobuze, hârbuite cum erau. Țin minte, mama avea o rochie de tafta foarte elegantă. Toate doamnele s-au urcat în autobuze și s-au dus să vadă spectacolul.

Probabil că la mine ideea de scenă acolo s-a născut, în copilărie. Țin minte, era o familie de nemți, ea cânta la pian și el la flaut, erau în vârstă – am făcut și eu vreo doi ani de pian – și veneau și ne cântau. Noi eram niște copilași, făceam și balet clasic, nu vă spun ce costume aveam.

Când aveam zece ani, ne-am mutat la Suceava, că se făcuse combinatul de celuloză. Tata avea deja experiență în alte două locuri, la Bacău și la Zărnești, așa că la Suceava a prins o poziție mai bună.

Când ne-am mutat, eram obișnuită să se ceară mult de la mine. Și nici vorbă să mă plâng, nu se concepea asta, să mă plâng. Dar în Bucovina oamenii sunt altfel. Mi-a plăcut tare, am simțit ce înseamnă asta când mă întorceam de la facultate. Mă întorceam cu avionul. Atunci nu era că nu ai bani de avion, ci că nu găseai loc. Și abia așteptăm să mă întorc la Suceava.

Am făcut Liceul Ștefan cel Mare din Suceava. După școala de la Zărnești, care era într-o clădire modestă, m-am trezit într-o clădire istorică. Țin minte că la parter era un clopot, nu era cu sonerie. Era un clopot mare, care se trăgea de la parter și suna pe toate etajele. Aveam profesori buni la liceu și ca profesioniști, și ca oameni, dar am urât liceul. Poate pentru că am fost premiantă tot timpul din clasa întâi până într-a doisprezecea. Simțeam că mama se bucură foarte tare, pentru că și ea a fost așa, din clasa întâia. Mi-a spus că odată a plâns până a leșinat pentru că a luat un premiu doi.  Mi-am dat seama, mai târziu, că n-am făcut bine. Mi-am dat seama când am avut și eu copil.

De la un moment dat, în Ștefan cel Mare se cerea să porți o uniformă pe care trebuia să ți-o cumperi și un palton bleumarin sau negru. Eu, fiind în clasa a douăsprezecea atunci, am scăpat. Știu că aveam un palton verde închis, era în 1970. Dar erau și niște căciuli de tip cosmonaut, țineau cald la urechi, la un copil, a avut și fiică-mea. Însă pentru o domnișoară de 17-18 ani era o stupizenie. Și trebuia să avem fiecare, dar noi, în clasă, aveam doar vreo patru căciuli din astea și dimineața le aruncam jos de la geam, de la unul la altul, ca să putem intra în liceu. Le foloseam toți pe alea patru.

Nu m-am gândit să mă fac actriță, cum visează băieții când sunt mici să  devină cosmonauți sau aviatori. Modelul meu atunci, în liceu, nu era niciun actor, era Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care era ea cumva și teatrală. Vream să fac Facultatea de Litere. Mergeam la olimpiada de limba și literatură română din clasa a noua, vream însă să ajung jurnalist sau critic literar. Eram hotărâtă, am studiat și cursurile lui Ciopraga și Cioculescu, am studiat mult, mult, mult. M-am dus acolo și imediat după examen am avut o indigestie puternică.  Am primit rezultatul și nu am luat. Țin minte că eram la un antrenament de volei, eram în echipa școlii, și așa m-a șocat rezultatul încât profesorii au zis, pleacă, pleacă. Și atunci am decis să nu mai dau la filologie, ci la teatru. A fost o decizie spontană. De altfel, cam toate deciziile mele au fost așa.

Mama, fiind băcăoancă, cunoștea niște actori din Bacău, și m-a trimis la unul dintre ei, Ion Ghelu Destelnica. Zeci de actori din teatru erau pregătiți de el. M-a pregătit, dar mi-a spus o condiție: nici o obligație pecuniară. Nu discuta.

Erau cinci locuri pe țară și, fiind atât de inconștientă, am intrat a doua. La București, că numai la București era facultate atunci. Mai era la Târgu Mureș secție de maghiară, atât. Dar nici nu mi-am pus problema că n-o să intru. Asta era în 1970, într-o perioadă în care nu puteai să ieși dintr-o facultate fără să fii foarte profesionalizat. Erai poate prea profesionalizat, nu se putea să ai spectacole proaste.

Țin minte, când am dat admitere, la proba scrisă a intrat o tipă, asistentă sau lector, și a întrebat, care sunteți moldoveni aici, sunteți mulți moldoveni aici? Și am ridicat mâna. Mai târziu am întrebat-o, dar de ce întrebați asta? Pentru că sunteți îngrozitor de talentați, ocupați locurile.

Studenția a fost frumoasă abia după anul doi. În primul an am nimerit la clasa unei mari actrițe, mare, mare. Nu îi spun numele, era Artista Poporului, dar era un om foarte chinuit. A fost catastrofal. Doi ani ne-a insultat într-una, era renumită. E ușor în meseria asta să fii insultat. E o meserie de mare smerenie. Eu le-am spus și studenților, aproape nu contează cât ești de talentat, contează cât te țin nervii.

La un moment dat, a fost o tragedie. Un băiat din anul trei, noi eram în anul doi, s-a spânzurat. Îl insultase. Și noi toți voiam să mergem la înmormântare, dar nu numai că nu ne-a lăsat, a dezvoltat și o teorie absolut psihopată. Era de o cruzime cumplită.

Eram șapte în clasă atunci  și una dintre colege ținea un jurnal. I-a văzut jurnalul și s-a dus la ea ca un vultur și i l-a smuls din mână. Colega a protestat, i-a zis, doamnă, dar nu-i voie, e ceva intim, dar ea stătea liniștită la catedră și-i răsfoia jurnalul. Și atunci am ieșit toți din clasă, ne-am dus într-o clasă alăturată și a început o isterie colectivă. Se spărgeau scaune, se dădeau scaune pe foc, se aruncau în ușă, a fost o descărcare de nervi. A venit asistenta după noi, nu s-au mai făcut ore. Ne-a invitat la un restaurant scump din Herăstrău, ne-a plimbat cu barca, ne-a dat o masă și am mâncat toți, ca la priveghi.

Din toamnă ne-a lăsat și ne-a luat un alt profesor. Și abia de atunci a fost frumos, mai ales când ai și termen de comparație. Se vorbea omenește, se ocupau în mod special de noi. Am fost la profesorul George Carabulea. Deodată, am început să colaborez cu alți studenți și să învăț să văd oameni relaxați.

Când am terminat facultatea, nu știam unde să mă duc. Era cu repartiție, dar trebuia să vorbești cu un director de teatru, să te aibă în vedere, să te știe, ca să scoată post la concurs. Repartiția se făcea în ordinea mediilor. S-a întâmplat să fiu trimisă la Brăila. Nu știam nimic despre orașul ăsta. Nu știam că e la trei trenuri schimbate de Suceava. Locuiam în Suceava atunci.

Am coborât în Brăila în gară, eram cu ex-soțul meu și cu copilul în coșuleț. Fetița avea o lună, am crescut-o printre decoruri, prin coșulețe în culise, în sala de lectură. Era copilul trupei. Nu mai spun cum săreau unii pentru alții. Atunci se putea, era o apropiere între oameni. Îmi amintesc când îi creșteau dinții și urla îngrozitor toată noaptea. Tatăl ei era deja în armată, că armata se făcea după facultate, și eu eram istovită. Nu puteam nici să urc cu căruțul fetei în autobuz și la unsprezece noaptea, după spectacol, mă întorceam acasă pe jos, pe ocolite. Singură. Bețivii și cuțițarii mai erau la ora aia pe străzi, erau renumiți. Se mai izbea câte unul în mine.

Țin minte că am fost într-un turneu și fiică-mea, care avea un an și ceva, nu suporta să vadă pe scenă că cineva pune mâna pe mine, plângea când vedea asta. La un moment dat jucam într-o grădină de vară și a început să plângă așa de tare, că o cabinieră a plecat cu ea de acolo. Când am terminat era noapte, trebuia să ne întoarcem la hotel și n-o găseam. Am plecat cu doi mașiniști și am ajuns pe un câmp. Ce se întâmplase? Pe câmpul ăla întunecat erau niște bivoli și cabiniera, săraca, i-a văzut când a vrut să se întoarcă și i-a fost fost frică să se mai miște.

Apoi s-a închis clădirea teatrului și am auzit la un moment dat la radio că directorul teatrului din Bacău pune în fiecare an câte un Shakespeare. Și atunci am zis, gata, unul dintre noi merge la Bacău. M-am dus eu, interpreta Norei se mutase la alt teatru și Cristian Pepino, care mă știa din facultate, m-a întrebat dacă vin. Zic, când? Acum, îmi zice. Dar eu aveam doar doi ani de repartiție, trebuia să ai trei ca să poți pleca. Și am obținut delegație. Foarte greu, dar au fost oamenii înțelegători. Și știți cine s-a ridicat să mă susțină? Secretarul de partid, care era un mașinist. S-a ridicat și a spus: Eu sunt vechi în teatru și știu că un actor tânăr are nevoie de scenă cu acustică bună. Noi avem improvizație acolo unde repetăm, copiii ăștia au nevoie de scenă. Și așa am ajuns la Bacău și ne-am mutat cu toții acolo.

Am stat trei ani la Bacău. După trei ani, soțul meu a vrut neapărat să facă regie de teatru. Era visul lui și a plecat la București. Copilul mi-l luaseră părinții la Suceava, erau încadrați amândoi, dar i-au luat o bonă. Iar eu am stat și m-am întrebat ce fac acum, unde merg, până când un coleg îmi spune, vezi că mai e un post la Iași, a plecat Maria Ploae și le trebuie o ingenuă. Și exact așa am făcut. M-am urcat în tren, dar întâi am vorbit la telefon. Era director Mircea Radu Iacoban, care mă știa, mă văzuse în spectacole, că noi veneam în turnee des de la Bacău la Iași. Mă știa, dar el o aștepta pe regizoarea Magda Bordeianu. Și când i-am spus că sunt Monica Bordeianu, a zis, repede, acuma să vii. Făcuse o confuzie, dar eu m-am urcat în tren și m-am dus.

Când am venit aici, la Iași, la început am dormit sus, în teatru, într-o cameră. Cine venea în teatru, era găzduit în teatru. Dar, înainte de a veni în Iași, am citit cartea Cătălinei Buzoianu, Iași la 1969. Și ea dormise în aceeași cameră și nu mi-a venit să cred că retrăiesc ce am citit în cartea aia. Țin minte că primul spectacol a fost Livada de vișini. Lângă mine stătea Mărioara Davidoglu, care vorbea tare, într-una, și comenta. Artistă emerită, iubita lui Sadoveanu, o mare figură, o mare actriță. Și mi s-a părut atât de frumoasă, și bărbații și femeile, erau o mulțime de nume, și mi-am zis,  Doamne, unde am nimerit? Mi s-au părut atât de frumoși și buni. Și ce mai povesteau Petrică Ciubotaru, Constantin Popa, toți, toți.

Nu am stat foarte mult acolo, în teatru, doar până s-a eliberat o garsonieră în Tătărași, pe la Flora. A fost bine și acolo, dar era dorul de copil. Mă duceam săptămânal la Suceava să-l văd. Țin minte, când veneam în Iași de la gară, coboram din tramvai mai întâi la teatru. Era acolo, în stație, un tei, cu o bancă sub el, și mai stăteam de vorbă cu colegii. În Tătărași am stat cinci ani, dar mi-a plăcut acolo.

Apoi urma să vină fiică mea peste un an sau doi și pur și simplu îmi doream să vin mai aproape de teatru. Și am zis, vreau două camere, mai în centru. Mi s-a zis că nu sunt și atunci eu am zis, nu știu, poate pleacă cineva. Și, la un moment dat, directorul mi-a zis, ei, a murit cineva, tot un actor. Zic, îmi pare rău. M-am mutat atunci în blocul Guliver, apartamentul era cu geamurile spre răsărit, tot timpul am avut geamurile spre răsărit, aici erau spre Bulevardul Ștefan cel Mare. De acolo, m-am mutat de la scara A la scara B, pentru că au venit și părinții.

La un moment dat se făcuse Universitatea de Artă, lângă teatru. Și vine Sergiu Tudose, Dumnezeu să-l odihnească, cu Emil Coșeru, și mă întreabă: Monica, tu ce faci? Zic, mă duc la repetiție. Și mă întreabă, nu vii la facultate? Care facultate? Păi am înființat-o acum. Și ce să fac acolo? Păi să fii asistenta mea? Dar nu știu cum să le predau, am zis. Nu, că vine o profesoară de la București și în primul an ne învață cu ”bețișoarele”. Și așa a început cea mai frumoasă poveste din viața mea, 17 ani de profesorat. Mi-a plăcut îngrozitor de mult. Dacă îmi lipsește ceva, asta îmi lipsește.

La spuneam studenților, credeți acum, până la douăzeci, douășcinci de ani, când începe competiția. Sigur că istoria a fost împinsă de competitivi, dar contemplativii, creativii, au mers în profunzime. Eu urăsc competiția, dintotdeauna mi s-a părut o stupizenie. Ca sport, am făcut volei, dar am încercat și la handbal și mă gândeam, Doamne, cum adică să mă bat pentru minge, să fugăresc, să lovesc? Pe când la volei nu te lupți pentru minge, nu deposedezi pe cineva. Asta te face neom, când te uiți la celălalt cât are, ce are. Știu, nu se poate fără competiție, dar le bagă asta în cap de mici, îi otrăvește. Știu cum mă duceam la școală, la nepoata-mea, și vedeam tați tineri care spuneau, doamna învățătoare, dar cum adică să ia toți premiul întâi?

Am predat, cu pauze, zece ani. Apoi, la un moment dat, m-am retras, pentru că eram colaborator și n-am avut curaj să trec cu baza acolo. N-aș fi vrut să rup legătura cu teatrul. Mi-a lipsit cumplit când m-am rupt de facultate, dar Dumnezeu m-a adus înapoi, tot printr-o durere. Au picat ai mei bolnavi. Fiind singură la părinți, au venit la mine, aveau peste 80 de ani.

Și atunci m-am dus și m-am întâlnit cu Natalia Dănăilă. Era directoare la teatrul Luceafărul și fusese în tripleta care a reînființat Facultatea de Teatru. Era foarte bolnavă, avea un cancer, mergea în cârjă și dimineața la șapte m-am întâlnit cu ea într-un parc. I-am zis, asta e situația, n-am încotro și s-a luptat și mi-a făcut niște ore. Și atunci am văzut cât de generoși pot fi niște oameni. Dionisie Vitcu a renunțat pur și simplu la nouă ore de-ale lui, ca să-mi facă mie norma. Mare lucru, să știți, nouă ore de profesor universitar, erau bani. Și așa am mai făcut încă cinci ani profesorat și apoi iar o pauză. Dar asta cu două slujbe m-a ajutat, că mi-a făcut o pensie onorabilă.

Din fericire, această meserie te pregătește pentru tipul ăsta de muncă, în salturi. Pentru că sunt zile sau săptămâni în care pleci dimineața la opt jumătate și te întorci la două jumătate și pleci iar la ora cinci și te întorci la zece. Și în alea două ore cât ai pauză, faci textul, faci restul în gospodărie.

Zilele cumplite sunt când nu ai decât spectacole, pentru că ai niște spaime. Când am început, după pensie, să am câte trei-patru spectacole pe lună, am înțeles-o pe Violeta Popescu, Dumnezeu s-o odihnească, care spunea că face infarct dacă nu joacă întruna. La spectacolul pe care încă îl mai joc, Memoria apei, noroc că e jucat din 2018, dar în primii doi ani, pentru că e doar o dată pe lună, era oribil. Aveam emoții mari, deși încercam să fac să nu se vadă asta, pentru că eram și cu fiică-mea pe scenă. E un trac din ăla… și am crezut că numai eu îl am. Dar nu, dacă joci rar, e cumplit.

Nora se juca, cred, de vreo o sută de spectacole la Bacău și vine regizoarea Letiția Popa, de la televiziune, și vede spectacolul. Pe atunci se preluau spectacole la televiziune și ei i-a plăcut și l-a preluat, dar făcut în decor de televiziune. Am primit scrisori, eram atât de inconștientă, că nici nu-mi venea să cred.

După care, foarte des, mă duceam și dădeam probe de film. Eram obișnuită. Mă duceam, dădeam proba de film, n-o luam, mă întorceam cu avionul, totul era decontat. Și la un moment dat am primit telefon: ați luat rolul principal. Dar nu eram deloc pregătită. Noroc că venea concediul. Asta era în 1980. Filmul era pe un scenariu de D.R. Popescu, Zbor planat. Am fost la premieră, apoi au fost cronici. Acesta s-ar putea spune că a fost un fel de moment de glorie. I. D. Suchianu mi-a făcut o cronică incredibilă. Dar primul meu gând a fost, ah, pot să plătesc CAR-ul! Aveam cinci mii de lei la CAR, am luat treizeci de mii. A fost așa, o naivitate. Asta înseamnă fericiți cei săraci cu duhul, nu proști.

Ego-ul mi s-a umflat mai târziu, cred. De două ori pe scenă, în cei patruzeci și ceva de ani, începând din 1974. O dată cu spectacolul Nora de la Bacău, într-un turneu, și o dată cu Nora de la Iași, tot într-un turneu. E atunci când toți actorii merg perfect, ai impresia că totul a intrat ca un cuțit fierbinte, totul merge milimetric. Nu e nimic făcut, construit, e organicitate, e acel ceva. Și mi-am zis, să nu vrei neapărat și toate celelalte să fie așa, că nu-i posibil. Astea sunt momentele cele mai fericite în teatru. Dar, dacă raportezi restul spectacolelor la ce ai simțit atunci, e o greșeală.

La Iași cel mai mult îmi place lumina. La Bacău e exact ca în Bacovia, orașul cu amurguri violete, așa erau. Dar la Iași, lumina îmi place, cu toamne lungi. Nu-mi place frigul de toamnă, îmi place lumina de toamnă. Aș putea să spun și clădirile, dar cred că și oamenii îmi plac. Și când e unul tutui, tutui adică apucat, șleampăt, nu violent, nu vulgar, hai să-i spunem frust. Încă țin unii la alții, chiar dacă se mai mănâncă între ei, așa. În Brăila erau foarte mulți veniți din București. Aici oamenii sunt mai calzi. Pe de altă parte, dacă au făcut o porcărie, trec mai ușor peste asta, ca și cum n-ar fi făcut nimic.

Pe cineva care n-a mai fost în Iași, l-aș duce la Teatru și la Palatul Culturii. L-aș duce și la Grădina Botanică, și la Bojdeucă, și la Mitropolie, la muzeul de acolo, sunt niște icoane… Dar cam toți vor la Mitropolie prima dată, și e foarte bine.

Eu n-am putut să stau niciodată la moaște, n-am avut curaj. Dar ce energie e acolo! Cum pot oamenii ăia, i-am văzut sub geamul meu, era ger, fulguia, stăteau cu pături pe ei. Mare lucru credința!

În Suceava e o mănăstire armenească, Hagigadar, unde se urcă un deal, cine poate, în genunchi. Eu n-am simțit dispreț pentru oamenii ăia. Cine a încercat să ceară cu disperare ceva lui Dumnezeu, cum mie mi s-a întâmplat de câteva ori, n-are cum să disprețuiască niște oameni pentru că ăsta e reperul lor. Eu îi admir pe oamenii ăia cum stau acolo. Și sunt oameni care stau nu doar pentru că sunt necăjiți.

Ați văzut Nostalgia lui Tarkovski? Rețineți secvența aia cu actorul care traversa în diagonală un bazin secat și mineralizat, cu o lumânare în mână care se tot stingea? Cum ne-a spus regizorul Ovidiu Lazăr, asta era proba, să treci în diagonală cu lumânarea prin bazinul ăla, era și vânt acolo, și să ajungi să lipești lumânarea aprinsă în capătul celălalt. Și la a nu știu câta încercare reușește, dar te ținea cu sufletul la gură. E și o metaforă acolo. Așa a fost tot timpul, în basme toți voinicii și fetele trec niște probe de inițiere, se luptă cu ursul. De ce fac chestia asta? Inițierea este o probă grea, de ce să nu admiri că un om, odată la un an, face chestia asta cu pelerinajul? Eu nu sunt în stare, mărturisesc.

Dar eu n-am fost foarte încercată în viață, doar atunci când au picat părinții mei. Mama, accident vascular, după care tata a dormit până a murit. Mama și-a revenit, de necrezut! Am intrat în camera lor, tata nu mai vorbea, mama îi ținea mâna și se uita în ochii lui. Și au stat așa un sfert de oră și s-au uitat unul la altul, fără vorbe. Dacă filmai așa ceva, ziceai, lasă-mă, domle, faci de astea. Iar când a murit tata, veneam de la facultate, aveam ore, nepoata era micuță de tot și, când ne vedea, alerga și ne îmbrățișa genunchii, și m-am dus și el dormea. Și când ne-a văzut, nepoata a zis, pleacă, pleacă acasă. L-am mai prins un pic în viață, era liniștit.

A fost o perioadă când mi s-a spus că puteam mai mult, mai bine. Nu știu, nu mi-am dat seama niciodată. Am făcut o facultate grea, care chiar a însemnat ceva, am luptat, am dat concursuri la București. De ce, în pilda cu talanții, neînmulțirea lor e plătită atât de scump? Unul a fost de bună credință. Se pare că nu mi-am înmulțit talantul, sau l-am înmulțit prea mult. De-aia e bine să ai copii, măcar unul. Dacă n-ai reușit tu, măcar el să reușească. Ia el și duce mai departe.

Despre viitor, nu-mi place să recunosc, dar sunt optimistă. Pentru că e așa de urât ce se întâmplă acum, că eu chiar cred că bunul Dumnezeu nu că o să coboare pe o rază, dar o să intervină cumva la cei care hotărăsc. Nu știu. M-aș bucura ca nepoata mea să trăiască în prima tinerețe cum am trăit eu atunci.

La rai nu mă gândesc că-i cu căprioare, nu știu cum va fi raiul, nici nu vreau să mă gândesc, nici nu-s curioasă. Cred că trebuie să recupereze ceva moartea din energia de aici. Dar dacă ar fi să vădă raiul pe pământ, cine nu și-ar suprapune imaginea asta cu o zi din copilăria lui? Cu un Crăciun de la Zărnești, cu camerele alea imens de înalte și cu brazii de Crăciun până sus și cu un Moș Crăciun, care, nu înțelegeam atunci de ce, într-un an era mai blând, într-un an mai sever, de fapt într-un an era unchiul nu știu care, într-un an era tata. Și era acea puritate și încredere, încrederea aia totală. De aia se spune că până nu veți fi ca pruncii…