Sunt ieșean la prima generație de pantofi, cum s-ar spune. Ai mei au făcut trecerea de la opincă la pantof, ambii sunt din același sat, Horlești, la 25 de kilometri de Iași. E un sat relativ închis, un sat catolic. Prin urmare, normal că și mama, și tata sunt catolici.

Primii ortodocși care s-au stabilit în sat au venit atunci când Ceaușescu a încercat să disloce marea de romi din sud și a început să-i trimită în diverse comunități, în ideea de a se integra mai repede. Ceea ce evident că nu s-a întâmplat, în lipsa unor instrumente de integrare. Pur și simplu au fost siliți de comuniști să se mute acolo.

Nici comunitatea nu i-a primit cu brațele deschide, cum nici nu a fost o dorință de integrare. Spre exemplu, biserica ortodoxă pe care o au e mai departe de sat. Tocmai de aceea în Horlești a apărut o sinonimie între țigan și ortodox, fiindcă singurii ortodocși cu care sătenii au intrat în contact direct și permanent sunt țiganii. Catolicii s-au înțeles și da, și nu cu ei. Romii au format un fel de marsupiu al comunității, lipiți de comunitate, dar nu parte din ea. Cum spuneam, nu a funcționat partea de integrare, ci doar de acceptare, chiar și acum câțiva ani erau în continuare zilieri, nu aveau afaceri, nu aveau inițiativă privată, să spunem. Au fost și conflicte, nu știu foarte multe, dar știu că au fost.

Mama a făcut liceul în Iași, dusă cu căruța sau sania de bunicul de la sat la oraș, iar tata a făcut liceul militar și apoi Academia Militară la Sibiu. Când a avut ocazia, s-a întors în Iași, ceea ce n-a fost foarte simplu. Asta fiindcă terminase printre primii din generația lui și el voia înapoi la soție, lângă frate-meu, care e mai mare decât mine cu doi ani, dar generalii îl voiau la statul major al Armatei 5 Transilvania.

Cum terminase printre primii, chipurile avea voie să aleagă unde va fi repartizat, dar se punea presiune pe el legat de ce anume alege. Așa că, scos la raport în fața generalului care conducea Academia Militară, discuția a fost cam așa:

— Cadet Cucuteanu, unde vrei să ajungi?

— Să trăiți, am onoarea să raportez, la Iași!

— N-ai înțeles! Cadet Cucuteanu, te întreb din nou, unde vrei să ajungi?

— Să trăiți, am onoarea să raportez, la Iași!

— Da? Cadet Cucuteanu, știi unde o să ajungi? La o coadă de mătură de Iași o să ajungi.

Ce însemna asta? Cum aveai mare pe perete harta RSR, puneai capătul cozii pe Iași și descriai un arc de cerc. Unde se termina mătura, acolo ajungeai. Așa că tata venea acasă, la Iași, doar când avea permisie.

Țin minte foarte multe din perioada aia. Țin minte, spre exemplu, că la un moment dat, când să tot fi avut eu vreo 5 ani, a venit taică-meu în permisie. Avea două valize de piele, doar era ofițer. Pe atunci era căpitan, dacă nu mă înșel, și a venit, a stat două săptămâni și apoi, când își făcea valizele ca să plece, eu m-am băgat într-una din ele și i-am spus că vreau să mă ia și pe mine cu el.

Cât despre mama, ea a lucrat la Direcția Drumuri și Poduri o bună bucată de timp. Asta era OK, dar a însemnat că trebuia să facă naveta. Probabil de asta mi s-a imprimat în memorie imaginea aia pe când eram la creșă sau, mai târziu, la grădiniță, și trebuia să ne târască prin zăpadă pe mine și pe Bogdan, frate-meu, cât mai de dimineață, să ne lase acolo, ca apoi să fugă să ia trenul sau mașina. După loviluție, să spun și eu ca Luca Pițu, după o perioadă de șomaj, că au venit restructurări și concedieri după ’90, a intrat la Universitate, ajungând să conducă un complex de cămine, iar ulterior pe alte funcții. De acolo s-a și pensionat, de altfel.

Imaginea mea legată de copilărie e mai mult de la bunici, cum era la țară, cum m-au învățat să cosesc, cum m-a învățat bunicul să călăresc pe un bou, pe vremea aia lucrau cu boi, nu cu cai, cum bunica avea grijă de noi, cum noi n-aveam voie să spargem lemne, să nu ne vătămăm cu toporul, dar ne duceam pe ascuns să le spargem și imediat venea bunica să urle la noi, sau cum mă băteam cu frate-meu. Cel puțin la început mă bătea el, dar e drept că mă bătea cu milă.

Cu bunicii dinspre tată și verișorii (eu sunt primul din stânga sus, alături e fratele meu)

Prima oară când am fost beat a fost pe la 6 ani. M-a îmbătat bunicul. Bunicii mei erau un fel de oameni de încredere, stâlpi ai satului, și mai veneau pe la ei seara oameni ca să stea de vorbă. Și hai, nea Ghiță, hai, nea Ioane, să vedem cum rezolvăm și bineînțeles că îi omeneau pe oaspeți. Și ce însemna a omeni? Apărea țuică pe masă. Și, cum voiam să fiu și eu mare, bunicul îmi punea un țoi cu apă în el. Până la un moment dat, când într-o seară bunicul se abțiguise un pic și a zis: Hai, dacă tot vrei, na! Așa că mi-a turnat rachiu în pahar. Dar mi-a zis așa: Fii atent, dai tot aerul afară din piept și-l bei tot odată, ca să nu te îmbeți. Ghici cine dormea zece minute mai târziu. Dar cine a suferit după asta vreo șapte luni? Bunicul, că bunica a aflat și nu l-a iertat.

Mai era gestul care se face și azi, pe care îl fac părinții și eu nu l-am înțeles niciodată, când dau copilului să bea spuma de la bere. Poate se face în aceeași idee, să se simtă copilul matur.

M-am născut în Copou, unde am locuit două luni. N-am nici o amintire de acolo. Apoi, mare parte din copilărie am petrecut-o în Tătărași, cu băieții printre blocuri, la furat ce poame găseam pe acolo. Apoi, când am trecut în clasa a cincea ne-am mutat pe Sărărie. Acolo fiind mult mai puțini copii, am început să citesc din ce în ce mai mult. Și, fiind pe Sărărie, era normal să fac Liceul Eminescu, era cel mai apropiat. Ca și acum, și pe vremea aceea era un liceu foarte bun.

Nu învățam neapărat bine, nu eram genul sârguincios, dar luam note mari pentru că mă ducea mintea. Refuzam foarte multe lucruri din bibliografia obligatorie. Le-am citit ulterior. Citeam cu totul alte lucruri. Chiuleam și eu cât se putea, pentru că mă plictiseam îngrozitor, iar mai jos de liceu era o locantă, se numea Cafeneaua Muzelor și mă duceam acolo. Luam câte un suc, mai târziu câte o bere, și citeam.

Ajunsesem prieten și cu bibliotecarul liceului, care îmi dădea voie să iau 20 de cărți odată și într-o săptămână le duceam înapoi, chiar citite. Cred că într-a noua am citit cel mai mult, de altfel. Dintr-a șaptea țineam și un jurnal legat de cărți. De fapt aveam trei jurnale: unul cu lecturile la zi, al doilea cu citate, iar al treilea cu ideile mele, pornind de la cărți. Și într-a noua, în cele 365 de zile ale anului, am reușit să citesc vreo 480 de cărți. S-ar spune că sunt și un cititor rapid. Nu știu dacă mai am jurnalele alea, ar trebui să fie undeva pe la ai mei.

Întotdeauna am avut o frică, încă din copilărie – și o am și acum, frica de orbire. Nu știu exact de unde a apărut. Poate de la întuneric, poate de la episoadele în care se lua curentul pe vremea comunismului, nu știu exact, dar în timp știu că am asociat-o cu frica de a nu mai putea citi, deci de a nu mai putea cunoaște.

Am decis că vreau să fac istorie pentru că tot caut să înțeleg, iar trecutul e mai ușor de înțeles decât viitorul. Bine, a fost un moment de ezitare într-a doișpea, când am ezitat între istorie și filosofie, dar am zis că mai bine nu, cu filosofia mor de foame. Ironic, nu?

Citeam foarte multă filosofie, literatură, nu mai spun de istorie, iar apoi am avut un moment copleșitor, prin gimnaziu, când am dat peste P.P. Panaitescu și Gheorghe Brătianu. Atunci mi-am zis: se poate să gândești și să înțelegi istoria și altfel. Și îți dai seama că istoria nu înseamnă date, nume, înșiruire de evenimente, ci înseamnă a înțelege de ce și cum s-au întâmplat lucrurile și de a putea structura lucrurile ca să le poți explica mai departe.

Când am început Facultatea de Istorie de la UAIC, mi-am zis că gata, mi se deschid porțile cunoașterii. Dar pentru mine începutul facultății a fost o dezamăgire. M-am dus cu așteptarea că lucrurile o să se schimbe față de liceu. La liceu erau niște lucruri terne pe care le știai, dar era și felul în care se preda și felul în care se interacționa cu elevii. Era o mizerie. Pur și simplu, oamenii veneau acolo ca să bifeze că au făcut și asta. Iar începutul facultății a fost similar pentru mine.

În primul semestru săream cât puteam cursurile și stăteam la biblioteca facultății. Așa că, după un an jumate de bibliotecă, știam în mare parte din ce era pe acolo. Și asta tot din nevoia de a înțelege și de a face lucruri noi.

Abia în al doilea semestru din facultate am dat peste un profesor, cu nume foarte aparte, Nelu Zugravu, cu care de altfel am avut tot timpul o relație de love-hate. Dar a fost primul curs la care am simțit cu adevărat că sunt la facultate. Și asta era în partea a doua a celui de-al doilea semestru din primul an, deci vreme de șase luni și mai bine am stat degeaba, așa că m-am gândit: Dar ce facem aici, ce e asta?

Sunt un introvertit care a învățat să fie extrovertit

Pe atunci eram mult mai timid ca nivel afișat, în timp mi-am construit partea extrovertită, și stăteam și desenam foarte mult – desenele ce ieșeau din mine erau foarte negative, foarte negre. Era o chestie pe care o făceam cumva automat, o ieșire din mine.

În anul întâi de facultate am luat și o bătaie soră cu moartea, ceea ce m-a schimbat oleacă. Țin minte că era 11 decembrie 2001, pe la ora 9:34 când am plecat de la fata cu care stăteam de vorbă. Era zăpadă afară și i-am văzut pe unii care veneau după mine. Am grăbit pasul, dar și ei grăbeau pasul. Eram în Tătărași, pe Dr. Savini, deci nu într-o zonă izolată sau rău famată. Și băieții m-au înconjurat și m-am trezit pus la un zid. Mi-am dat seama ce urma să se întâmple și am făcut două gesturi: mi-am scos ochelarii și i-am băgat în buzunar și mi-am băgat o acadea în gură, ca proteză – o aveam din întâmplare la mine. Aveam 20 de ani atunci și ei erau niște puști, de 16 ani cel mult.

Când au început să dea, m-am apărat, cred că am dat și eu doi pumni și unul cred că și-a rupt mâna de mine, că a plecat, s-a retras, dar după asta m-au bătut. Apoi m-am ridicat frumos, m-am șters și m-am dus la tramvai. Nu știam cum arăt, nu știam că aveam urma tălpii unui bocanc pe față și n-aveam piele, că mi-am apărat organele interne, nu fața. Când m-au văzut oamenii în tramvai, au început să-mi facă loc, speriați. Eu nu mi-am dat seama, chiar mă gândeam ce oameni buni sunt în orașul ăsta, în tramvaiul ăsta. Dar eram în cu totul altă lume.

Am ajuns acasă – stăteam cu ai mei la vremea aia –, m-am văzut în oglindă și m-am speriat, așa că zic: mama, tata, să nu vă speriați, s-a întâmplat un accident, dar să știți că nu e atât de rău pe cât pare. Mama a început să verse lacrimi, tata, stai că scot securea și mă duc după ei… Cu un ochi nu mai vedeam deloc, iar celălalt era deschis cât o lamelă pur și simplu. Trebuia să stau 20 de zile în spital, dar după prima zi, când mi s-a cerut șpagă, m-am încălțat frumos în papucii de casă, pe zăpadă, și m-am dus acasă. Oricum n-aveau ce să-mi facă. Dar am aflat că mi-a fost spart malarul – și cu ocazia asta am aflat ce anume este osul ăsta.

Toată întâmplare asta mi-a crescut și mai mult spaima de oameni. Am avut nevoie de opt ani ca să trec din nou prin locul unde s-a întâmplat chestia asta. Detest violența. Violența pe care o am eu este verbală, iar aici nu e vorba de imprecații, ci de ironie. Dacă vreau să dau în cineva, prefer sarcasmul sincer.

Curiozitatea m-a făcut să încep diverse lucruri. Am început facultatea neștiind în ce direcție o să mă duc. În primul an de facultate m-am gândit la istorie medievală, dar noi nu făceam în primul an, abia în al doilea. Am avut noroc să dau peste profesorul Ioan Caproșu, care a lucrat cu mine și m-a învățat foarte multe lucruri, fie-i țărâna ușoară. Apoi am avut noroc de profesorul Alexandru-Florin Platon, medievist și el.

Mi-am dat licența pe catolicii din Moldova, mai exact din Iași, pe secolul al XVIII-lea. Ba chiar, la îndemnul profesorului Ștefan Sorin Gorovei, mi-am făcut și arborele genealogic, până la șaptea spiță, ca să văd și eu ale cui păcate le port. Am umblat oleacă prin arhive și foarte mult am vorbit în familie. Am avut noroc în direcția asta, avem gene bune, cum s-ar spune. Am prins cinci străbunici în viață. Ultima străbunică a murit când avea promițătoarea vârstă, cum ar fi spus Mihail Șora, de 103 ani.

În legătură cu arborele meu genealogic. Pe la 1670, iezuiții din Iași au cumpărat o parte din moșia Horlești, și azi i se spune Moșia Popii, ca ulterior să facă un fel de schimb de populație. Practic, preocupați de cura animarum, preoții catolici au adus la Horlești familii catolice de pe alte moșii, în schimb strămutându-se familii ortodoxe din Horlești. Atunci Adam Cucuteanu, stră-stră-stră-stră-strămoșul meu, a venit cu familia lui din Cucuteni – de aici și numele de familie, de la obârșie. De asta se mai râde de mine, prietenii mei mai filosofi spun că eu l-am ucis pe Socrate. Și le zic că e o sinucidere normală, cu o nevastă ca Xantipa beam și eu cucuta aia.

Pe linia mamei nu m-am uitat, că acolo am zis că sunt oameni mai buni și nu trebuie să le port păcatele. Știu că o parte a venit din Răducăneni, unde există o comunitate destul de mare de catolici.

Cu verișorii la bunicii de pe mamă, la Răducăneni

Dar, până la urmă, nu ne identificăm etnic, ci ne identificăm cultural, suntem purtătorii unei culturi. Prin urmare, eu sunt poate cel mai român de aici, cu un așa nume, dar în afară de asta am în mine și ceva sânge polonez, ceva sânge german, ceva sânge maghiar. E o deducție bazată pe studierea istoriei catolicilor din zona asta. Și cu siguranță și ceva sânge muscălesc. O parte a familiei poartă numele Muscalu și știm foarte bine că muscalul e moscovitul. Și cum au trecut și rușii pe aici, cu siguranță s-au întâmplat niște violuri. Sau poate au fost consimțite. Și, bineînțeles, port în mine și oleacă de sânge românesc. Dar eu sunt român pentru că fac parte din cultura asta, cu care mă identific.

După ce mi-am dat licența cu profesorul Caproșu, cu teza despre istoria catolicilor din Iași, m-am dus la master la Alexandru-Florin Platon și mi-am dat dizertația pe un subiect diferit, gândirea politică a lui Dante. Însă cum știm că prima dragoste nu se uită niciodată, doctoratul mi l-am dat ulterior tot pe catolicii din Moldova, dar mult mai specializat, evident.

Ce mi-a adus doctoratul? Mi-a adus drumul, drumul până la el. Faptul că am stat în câteva țări străine, în Germania, în Franța, mai bine de doi ani în Italia, m-a ajutat să înțeleg mai multe și să mă cunosc mai bine. Și m-am întors în România cu speranță. M-am gândit să rămân afară, dar sunt genul de român care-și iubește țara cu dispreț și îmi dau seama că se poate mai bine aici, că locul ăsta poate fi mai bun. Sunt lucruri pe care le-am făcut acolo și la care are acces foarte puțină lume, cum ar fi, spre exemplu, Arhivele Secrete ale Vaticanului, dar se adaugă și experiențele umane.

Mulți se duc și stau într-un singur loc, eu asta nu pot înțelege, rămân blocați în propriul pătrățel, fără să încerce să cunoască mai mult, unde se află, cultura pe care se grefează. Spre exemplu, mie îmi plac foarte mult piețele, ceea ce italienii numesc mercato, nu piazza. E locul în care pulsează viața. În Roma este o piață absolut imensă, se numește Porta Portese, e cam cât bulevardul Independenței, la care se adaugă străzile adiacente, are câțiva kilometri pătrați. Acolo mă duceam să mă plimb sau să mă cert cu vânzătorii, să văd cum se ceartă cu clienții, să negociez, să văd cum reacționează oamenii. Adesea nu cumpăram nimic, era strict un exercițiu uman. Și după asta stăteam la o terasă într-un colț, cu o bere în față, și mă uitam cum interacționează cei de la tarabe cu cumpărătorii. Asta mi se pare absolut fascinant și nu înțeleg cum oamenii nu văd un lucru atât de simplu, de uman, de viu.

La Roma, 2013

Sunt unul dintre cei care se declară îndrăgostiți de Roma. Pentru mine, anii petrecuți acolo au fost formatori întru totul. Prin tot ceea ce este și ce oferă, Roma este o lume în sine. Și, de fapt, este lumea. N-am rămas acolo, pentru că sunt un naiv și am sperat că ceea ce am acumulat acolo o să pot da mai departe aici.

Dar, în afară de Roma, mai am un amor nebun pentru două orașe italiene, diferite între ele. Unul dintre ele este Napoli, cu toată mizeria lui, dar mai ales Siena. Știți cum se spune, „Vedi Napoli e poi muori” (să vezi Napoli și apoi să mori). Dar despre Siena am ajuns în punctul în care am zis că, uite, la Napoli sau Roma m-aș putea imagina trăind cinci vieți, însă în Siena mă pot vedea chiar și murind. Siena zace în Toscana și a fost foarte mult timp într-o rivalitate puternică cu Florența. Ca să înțelegeți mai bine, când au ridicat turnul primăriei, ăștia din Siena, numai de-al dracului, l-au făcut cu un metru mai înalt decât cel din Florența.

Fiecare dintre noi are povești și momentul în care omul dispare, poveștile lui dispar. Ceea ce am aflat în Italia, în Franța, în Belgia, în Germania, lucrurile acumulate, dacă nu le transmit, vor muri cu mine. De fiecare dată când am plecat din țară cu studiile, m-am întors cu ideea că mă duc să acumulez și revin să dau mai departe. Și ăsta cred că este cel mai mare regret al meu, că nu am apucat să o fac. Mă gândeam la partea de cercetare, pe care oricum o fac și astăzi, dar și la partea de predare pur și simplu la universitate.

Ce am de dat înapoi?

În primul rând, am dat lucrarea de doctorat, care se bazează pe ceea ce nu găsești aici. Apoi, nu pot să scriu ceva fără să fiu influențat de perioada aceea, de experiențele acelea. Ce mai dau acum înapoi sunt și poveștile pe care le împărtășesc cu cei din preajmă. Plus că, în afară de asta, e o parte formatoare inerentă, devine o parte din tine, o experiență pe care ți-ai asumat-o.

Acum conduc ca redactor-șef adjunct „Suplimentul de cultură”, un săptămânal de cultură dintre cele mai cunoscute din România, și am un doctorat care e lucrat pe bune. Din păcate, pentru că dacă nu era pe bune, probabil că acum eram ministru. Dar nu am știut a plagia. Public lucrări destul de diverse, de la istorie până la chestiuni de cultură necesare, traduc pentru diverse edituri și nu numai atât.

Cu „Suplimentul” e un travaliu nemaipomenit, e o provocare continuă, de la a găsi subiecte la a scrie, la a verifica informațiile colaboratorilor și tot așa. Asta îmi oferă o mare satisfacție din punct de vedere al curiozității, am aflat multe lucruri la care nu m-ar fi dus mintea nicicum. Și oricât de obositor și uneori rutinant ar fi, e o provocare continuă, care încă mă păstrează acolo.

Umorul e o chestiune foarte serioasă

Ce mă deranjează, cu adevărat? M-am descris de mai multe ori ca fiind un hater, dar nu sunt un hater fără rost, care se ia de oameni sau situații doar pentru a o face, eu funcționez pe categorii, în sens aristotelic. Detest o categorie anume, cum ar fi, spre exemplu cea a imposturii. Legat de asta și de acest subiect, la un moment dat am scris glume pe care le-am vândut unor oameni care fac stand-up. Și în timp am înțeles tot mai bine că umorul e o chestiune foarte serioasă. Asta m-a făcut să duc acest hate, care e altceva decât ura în română, la un alt nivel. Să critic și să văd ce e detestabil în preajmă din ce în ce mai tare. O fi bine, o fi rău, asta încă nu știu, dar tot mă îndoiesc. Tot timpul. Însă încerc să o fac cu umor, nu cu umori.

La un punct, mi-a părut rău că am făcut istoria și aici e vorba de partea financiară. M-am gândit la treaba asta și când eram în liceu și nu a fost doar un gând răzleț. Îmi ziceam: dar dacă mă fac, nu știu, doctor, inginer sau chiar tinichigiu, așa încât să am o ocupație care să-mi asigure venitul, ca să-mi permit să fac istoria în timpul liber și nu doar ca o pasiune? Pe de altă parte, dacă mă gândesc la aventurile pe care le-am avut cu istoria, pentru că pentru mine tot ce înseamnă istorie este în continuare o formă de iubire, n-are cum să îmi pară rău cu adevărat. Chiar dacă și acum sunt sărac.

Oameni, modele

Am avut un profesor în liceu, Gheorghe Puiu, un om de care mi-a plăcut la nebunie, profesor de literatură universală și care venea cu niște faze absolut superbe. Ne dădea referate de făcut și după asta când revenea cu ele corectate la clasă ni le înmâna personal și ne spunea: tu ai trei. Dar de ce, dom’ profesor? Pentru că ai copiat din prefața aia, din cartea aia, din 1934. Tu ai cinci. De ce? Pentru că tu măcar ai știut să schimbi ceea ce ai copiat. Mi-a plăcut foarte mult de dumnealui. Un alt om important la vremea aia pentru mine a fost profesorul Petronel Zahariuc, pe atunci tânăr și verde.

Apoi, un autor care m-a impresionat foarte puternic, eram printr-a noua când i-am citit prima carte, a fost Ioan Petru Culianu. Înainte eram foarte pasionat de Eliade și de Jung. Dar Culianu m-a făcut să-mi dau seama că lucrurile s-au schimbat, că paradigma s-a schimbat și cartea lui, Gnozele dualiste ale Occidentului, e o minunăție și astăzi pentru mine. M-a făcut să regândesc felul în care gândesc.

La Accademia di Romania, Roma, 2014

Mai e un om care mi-a plăcut la nebunie, cel care a fost director la Accademia di Romania, în Italia, Mihai Bărbulescu, academician, istoric clujean. Mi-a plăcut de el foarte mult, ca și cum mi-ar fi fost al doilea tată. A fost pentru mine, acolo, ceva absolut fabulos și asta cred că m-a influențat foarte mult. Mi-a influențat foarte mult felul în care percep Roma.

Un personaj istoric de care îmi place foarte mult este Frederic al II lea, împărat al Sfântului Imperiu. Vorbim aici de perioada cruciadelor, de anii 1200. Omul era numit Stupor Mundi, minunea lumii. Știa vreo șase limbi. Am dat peste el când studiam gândirea politică a lui Dante și l-am lăsat de-o parte la un moment dat pe Dante și am început să citesc despre împărat. Știa să scrie și să citească, ceea ce la vremea respectivă era ceva. Omul făcea niște experimente care astăzi ar fi mai mult decât prost văzute. De exemplu, cântărea un condamnat la moarte înainte și imediat după execuție, pentru a afla cât îi cântărește sufletul. La fel, căuta limba adamică, limba de dinainte de Babel și făcea asta luând orfani pe care îi izola de lume, în speranța că ei, prin puritatea lor, vor ajunge la limba adamică. Era ceea ce ar fi numit azi un polimat, un om care merge și pe asta, și pe asta, și pe asta, domenii care par să nu aibă nici o legătură între ele.

Din personajele de povești, primul meu erou a fost Căpitanul Blood, dintr-un roman cu pirați de pe la început de 1900.

Experiențe

Mi-am dat seama la un moment dat că eram foarte închistat în anumite limite, între niște ziduri pe care mi le-am ridicat singur. Cumva, am simțit nevoia să le sparg.

O experiență formatoare pentru mine a fost în 2001, când am ieșit prima dată din țară. Eram în Germania, cu o bursă DAAD de schimburi academice. Când m-am întors în țară, trei săptămâni nu am ieșit din casă. Pur și simplu era cu totul altceva, o cu totul altă lume, mai ales în anii aceia. A fost un șoc cultural, o ciocnire a civilizațiilor, cum ar spune Huntington. Aici vorbesc de nivelul de civilizație, nivelul de viață, de standarde. De oameni care, lucru de neconceput, îți zâmbeau pe stradă.

Atunci a fost prima dată când mi-am dat seama cu adevărat, pe pielea mea, de faptul că noi ne dorim ceea ce se întâmplă în Occident, dar fără să depunem același travaliu, fără să fim dispuși să investim timpul și efortul necesare pentru a ajunge acolo. Văd că asta se întâmplă și astăzi. Bine, între timp dându-mi seama și de toate prostiile, erorile și mizeriile care se întâmplă și în Germania, dar tot suntem în urmă cu vreo 20 de ani, la fel cum e Republica Moldova față de noi, să zicem.

În 2019 am avut o rezidență culturală la Timișoara. Se pregătea Timișoara pentru a deveni Capitală Europeană a Culturii și bineînțeles că organizatorii ne făcuseră un program. Aveam câteva ore libere pe zi, dar în rest, hai să ne vedem cu ăia, hai să mergem în hubul ăla cultural, hai să ne vedem cu asociația cutare.

Într-o zi le-am zis că mi-e rău, că sunt mahmur și că nu pot participa și m-am dus spre unul dintre cele mai rău famate cartiere din Timișoara, Freidorf. Erau predominant romi acolo, este, dacă vreți un fel de Dallas ieșean sau Pata Rât clujean. Am plecat de la 7 dimineața, faci vreun ceas până acolo, și vedeam crâșmele stradale și mă duceam la terase și stăteam de vorbă cu moșuleții, din ăia care au nevoie dimineața de o cinzeacă.

A fost foarte nostim, că unii erau cu câini legați de poarta crâșmei și ei înăuntru. Vă dați seama ce le spuneau nevestelor: mă duc și eu să plimb cățelul. Și mă duceam la masa omului și nu ziceam „bună dimineața”, că dacă zici „bună dimineață” se simt oamenii prost, practic le atragi atenția că e dimineață și ei sunt direct cu vodca în față. Așa că le ziceam: bună ziua, pot să stau la masă cu dumneavoastră?, ca și cum ar fi fost plină terasa în rest. Și stăteam de vorbă cu omul și aflam niște povești incredibile. E o lecție de cunoaștere, dar e cunoaștere dincolo de zidurile alea pe care le ridicăm cu toții, dincolo de turnul de fildeș în care stai.

În Frankfurt cu doi prieteni, 2014

O primă experiență în direcția asta am avut-o în 2009, eram cu o bursă în Germania și la un moment dat m-a abordat o prostituată. Îmi dau seama după accent că e româncă și încep să vorbesc cu ea și îi spun că nu vreau decât să stăm la o vorbă, hai să-ți cumpăr un ceai, o cafea, o bere, ce vrei tu. Și am stat de vorbă vreo oră, am plătit-o ca și cum aș fi fost clientul ei și la final mi-a mulțumit. Femeia era aproape în lacrimi că cineva o ascultă.

Mi-a spus, printre altele, că cea mai bună investiție din viața ei a fost faptul că a băgat vreo 5.000 de euro în silicoane, pentru că asta i-a adus mai mulți clienți. Și mi-a zis: OK, nu vrei să mergi cu mine, dar măcar pune-mi mâna pe sâni. A fost singura ocazie în care am avut de-a face cu așa ceva, dar a fost o experiență în sine. Ea simțea nevoia să ofere ceva înapoi și faptul că am acceptat a făcut-o să se simtă cumva mai om.

Cred că mi-aș pune viața sub semnul nevoii de a înțelege. Până la urmă, tot revin la asta. Oamenii tot timpul m-au speriat, indiferent de vârstă. Dar tocmai asta m-a făcut să-i caut mai tare, să-i caut mai mult, să înțeleg. Sunt un introvertit care a învățat să fie extrovertit. Am ajuns în punctul în care am nevoie de oameni. Am nevoie să cunosc viața mai bine, să înțeleg mai bine de ce se întâmplă ce se întâmplă și de ce oamenii sunt așa cum sunt. De ce suntem conduși de parveniți? E un lucru pe care nu-l înțeleg. Și ca să înțelegi asta ai nevoie de oameni. Iar istoria te învață despre oamenii care tot timpul te vor înșela într-o formă sau alta.

Sunt un sceptic optimist și asta vine ca urmare a faptului că de-a lungul vieții (am 41 de ani) m-am format ca un critic din ce în ce mai acerb și care este criticat de cei din preajmă tocmai pentru că este prea critic. Și asta mă face să pun aproape totul sub semnul întrebării, asta și în legătură cu mine.

Evident, singurul lucru în care cred cu adevărat este umorul care ne salvează. Dostoievski spunea că frumusețea salvează lumea. Eu spun că umorul salvează lumea, umorul e cel care ne ține în viață. Și să nu uităm că, până la urmă, umorul este o treabă foarte serioasă.

Portret făcut de Ana Pavel

Mă uit la mine de-a lungul timpului și mă văd uneori conformist, dar asta tocmai că pentru că, printre altele, eu resping extremele, resping anarhismul, comunismul, nazismul. Sunt un tip de dreapta, dar un anumit fel de dreapta pe care încă nu l-am identificat întru totul. Aș spune că sunt un fel de conservator în linia clasică a lui Edmund Burke. Sau, dacă vrei, conservatorul cel mai anarhist pe care l-am cunoscut vreodată.

Dar dacă stau și mă evaluez din când în când, îmi dau seama că altfel eram când eram în liceu, altfel când am fost student, altfel după ce am luat bătaie în facultate, altfel am fost în anii de masterat, iar în anii de doctorat m-am schimbat de vreo două-trei ori. Nu mai spun de când lucrez la Polirom și „Supliment”. Asta în ciuda faptului că am văzut aici și o continuitate perfectă.

E vorba de nevoia de a fi critic, dar nu pentru a distruge, ci pentru a putea construi. Mai ales în facultate, eram de o sălbăticie rară în direcția asta, dar nu pentru a pune la pământ, a dărâma, ci pentru a vedea care sunt părțile slabe și ce rămâne în picioare. Dacă rămâne ceva în picioare, înseamnă că se poate reconstrui de acolo. Cum s-a întâmplat și cu articolul în care mi-am luat foarte multe înduioșări de mamă despre brandingul Iașului, în care am lăudat ce era de lăudat, dar în rest am dat în ce am considerat nepotrivit. Și am fost încă blând. (Și uite că acum a luat marele premiu pentru branding de oraș.)

În același timp, pun sub semnul întrebării aproape tot. Sunt multe explicații care mă mulțumesc, că-mi deschid mintea, dar reprezintă zece la sută, într-un caz fericit. În rest, cum ar spune George Roșu, mi se pare că e nevoie de a simți că mai trebuie ceva.

În perioada căutărilor adolescentine chiar m-am gândit de câteva ori să mă călugăresc și inițial m-am gândit să mă fac franciscan. După asta m-am răzgândit și am zis nu, dacă devin călugăr, atunci singurul ordin în care aș intra ar fi cel iezuit. E o carte care m-a impresionat foarte mult. Aveam vreo 16 ani când am citit-o, e cea a lui Michel de Certeau, Soarele negru al cunoașterii, autorul fiind iezuit. Dar a fost un element foarte simplu care m-a făcut să mă îndepărtez de idee: atracția față de viață. Nu aș fi fost sincer în monahismul meu. Asta s-a întâmplat într-o perioadă mai lungă, de pe la 17 ani până pe la 20 și ceva de ani, a fost o căutare acolo, nu a fost pur și simplu o ezitare de moment.

Privesc viitorul cu ochi mijiți, cumva temător

Sunt credincios la limită, în nici un caz practicant. Cred în marea orânduire a lucrurilor, în mintea mea există un Deus otiosus, un fel de Mare Ceasornicar. Un fel de Dumnezeu util, dar departe. În cealaltă extremă, risc să devin voltairean, forma aia de ateism. Toți avem nevoie de structură individuală, știm asta foarte bine cel puțin de la Kant încoace. Felul în care funcționăm, felul în care ne alegem paradigmele ne influențează și ne ajută să avem ordine în viață.

Detest faptul că trebuie să dorm, dar în același timp îmi place la nebunie să dorm.

Sunt o mulțime de lucruri pe care nu le suport în viața asta. Sunt un hater prin definiție. Îi detest pe oamenii care pun hârtia igienică invers la baie, spre perete, spre exemplu, ca să înțelegeți cât de apucat sunt. În același timp, încerc să înțeleg. Și cred că asta este ceea ce mă definește, că încerc să înțeleg. Asta înseamnă și cunoaștere intelectuală, și cunoaștere umană, dar încerc și să ofer înțelegerea pe care n-am căpătat-o la rândul meu.

Pentru mine, un epitaf care ar putea fi scris pe cruce ar fi: „Măcar a încercat”.

Viitorul îl privesc cu ochii mijiți și temător, cumva. Chiar astăzi vedem un reviriment al naționalismului, al xenofobiei. Avem un război lângă noi, declanșat de un nebun, pentru că el crede în Velico Rusia, în Rusia Mare. Partea bună este însă că Putin a dus la o consolidare internă a Europei. De un lucru sunt sigur, trăim niște vremuri foarte interesante.

——————-

IAȘI

Înainte, Iașul mi se părea o normalitate cumva. Era locul în care pur și simplu mă dezvoltam. Nu era vorba de plăcut sau de neplăcut, era vorba de normalitate. Detestam în același timp orașe ca București. Și azi detest Bucureștiul, toată violența pe care o conține, tot ce simți acolo, toată emoția negativă cu care te încarcă.

După prima revenire din Germania, vedeam ce poate fi Iașul și nu este. Dar ne-am mai deschis mintea puțin. Și nu sunt absolut deloc de acord ca Iașul să devină asemănător cu Clujul sau Timișoara. Orașul ăsta are un ritm propriu și nu poți să-l nivelezi pur și simplu și să-l faci să fie identic cu un alt oraș din partea asta a Europei, din Timișoara până în Polonia sau Cehia. Nu mi se pare normal.

Orașul a evoluat mult, cel puțin în centru, dar și ca atitudine a oamenilor. Oamenii s-au schimbat în primul rând și oamenii fac orașul. Dar problema până la urmă rămâne tot conducerea. În momentul în care vezi că orașul arată mult mai bine în centru, dar în cartiere și în zone puțin mai mărginașe chiar pe lângă centru străzile nu-s îngrijite, lumina stradală se aprinde doar din când în când, îți dai seama că avem o problemă.

Dacă te duci în Tătărași, care-i un cartier mare și fain pentru că încă e foarte verde, și dacă intri pe după blocuri și vezi pe jos ciment, nu asfalt, îți dai seama că administrația nu are grijă deloc de zonele alea. Îți dai seama că-i o chestie de fațadă. Însă oamenii s-au schimbat foarte mult și în bine, din punctul meu de vedere. Dar se poate mai mult și merităm mai mult.

Eu nu sunt de acord sub nici o formă cu existența Palasului în centrul orașului. Putea fi în Metalurgie, revitalizai zona aia, care arată dezolant. Zi-mi și mie un oraș din lumea asta în care mallul să fie în centru. Atenție, nu complex de cumpărături cum ar fi Hala, ci un mall în sine. Cel mai mare mall din Roma este la 17 km de oraș. În rest, da, că mergi pe Corso și vezi că ai clădire H&M sau că ai nu știu ce naiba, e altceva, dar în rest… Chestia asta de la noi dăunează orașului foarte mult. Foarte mulți tineri nu mai zic „hai să ne vedem la Palat”, deși se văd acolo, ci „hai să ne vedem la Palas”. Și asta este o deturnare a imaginii orașului, ceea ce îi dăunează ca identitate în sine. Eu lupt cât pot împotriva acestui lucru, și vorbind cu oamenii, și scriind, dar mă lupt cu un curent prea puternic.

Oriunde m-aș muta în lume, tot timpul aș reveni la Iasi

Orașul ăsta are nevoie de noi moduri de a se regăsi. De spiritul lui Păstorel, spre exemplu. Pentru că trebuie să recunosc că eu pe domnul Alexandru Osvald îl iubesc la nebunie. Hai să ne uităm la unul din epitafele lui Păstorel: Aici zace Păstorel, băiat bun și spirit fin. Dacă treceți pe la el, nu-l treziți, că cere vin. Aici trebuie recreată, cred eu, o formă de boemie.

Văd boemia ca o formă de „libertinism”, perceput ca sfidare a închistării, dar în sens intelectual. O sfidare a regulilor acceptate generic. Să ne oferim libertăți pe care cei din alte părți nu și le permit, să putem discuta lucruri despre care ceilalți nu vorbesc. Dar pentru asta trebuie să oferi un cadru cu adevărat fain în orașul ăsta.

Totuși avem o tradiție în această direcție în Iași: de la Emil Iordache, mare băutor, mare boem, mare profesor, mare trăducător de rusă, poate cel mai mare pe care l-am avut, la Mihai Ursachi, mare boem, dar cu un simț financiar nemaipomenit, unul dintre poeții mei preferați. Apoi Emil Brumaru, anti-alcoolic, dar boem prin definiție, cu care am avut bucuria să stau destul de mult de vorbă.

Cred că ieșenii au ceva anume al lor, dar nu știu ce, e o atmosferă care nu-ți permite să pui degetul pe ceva anume. Cred că orașul ăsta oferă ceva. Eram în facultate și erau colegi care au venit la Iași, nu de la Pașcani sau Rădăuți, ceea ce pare cumva normal, ci de la București, de la Cluj și din alte zone și care s-au atașat de orașul ăsta și-mi spuneau: Băi, aveți ceva aici, nu știu, orașul ăsta, naiba să-l ia, sau voi sunteți de vină, dar e ceva ce ne face să iubim orașul ăsta.

Acuma noi știm că omul sfințește locul, e clar că-i o chestiune întrepătrunsă. Dar cu siguranță orașul are un spirit propriu, cu siguranță are duhul lui. Spiritul ăsta trebuie să rămână, să nu ne nivelăm să ajungem ca București, ca Timișoara sau Cluj. Oriunde m-aș muta în lume, tot timpul aș reveni aici, vara mai ales, când e mai liber, să fie torid și să fie Iași.