M-am născut în Iași și am copilărit în cartierul Zimbru. Asta până pe la 18-19 ani, când tata a ieșit la pensie și ca să aibă o ocupație, fiind genul de om care tot timpul trebuie să facă ceva, a cumpărat o casă cu grădină în zona Dancu și ne-am mutat acolo. Bine, nu stătea el prea mult prin curte, că era plimbăreț. Nu mai zic de câte accidente a avut cu bicicleta, că nu se potolea deloc, era foarte neastâmpărat.

Am fost cinci copii acasă, din care patru erau băieți. Eu eram cel mai mic copil din familie, pe mine m-au făcut mai la bătrânețe. Am fost alintată de toți frații, erau grijulii cu mine. Dar n-am simțit prea mult diferența de vârstă, că eu eram, așa, mai independentă. Mai ales că pe vremea aia părinții nu aveau mult timp de noi, că munceau.

Am învățat la Școala George Călinescu, până în clasa a VIII a, apoi am absolvit Liceul Gheorghe Asachi. După liceu am dat și la facultate, la Balneo-Fizioterapie, dar, din păcate, am abandonat-o după vreo doi ani, pentru că am avut o chemare din Germania, cu sportul.

Când eram mică, eram foarte energică, tot timpul căutam să fac ceva, sport, mișcare, alergare, orice. Pe la cinci-șase anișori am început să formăm o gașcă. Din toată zona aia, Zimbru, Dacia, Tabacului. Eram și băieți și fete, dar fete mai puține, că nu se prea băgau. Lor le plăceau păpușelele, mie îmi plăceau mai mult mașinuțele, îmi plăcea sportul, îmi plăcea să umblu de nebună, cu gașca. La scăldat în bălți, în râuri, așa am învățat să înot, nu ca acuma, cu lecții la piscină.

Eu eram deținătoarea găștii, șefa, cea care îi controlam. Cream bătăi, de astea, de stradă, că nu era sport organizat.  Acuma gândesc altfel, nu știu cât de bine era, dar până pe la 11-12 ani asta făceam. Erau bătăi, bătăi. Odată au venit la mine la ușă părinții unui băiat mai mare decât mine, pentru că-l bătusem. De fapt, majoritatea erau mai mari ca mine. Dar toți își cam luau bătaie de la mine. La școală, unii colegi se comportau foarte urât cu profesorii și aveam un motiv să-i bat. Pe de altă parte, așa mă puneam bine și cu profesorii, că nu prea știau cum să-i controleze și eu îi linișteam.

Până pe la 11-12 ani, cât m-am bătut prin cartier și pe la școală, am făcut atletism și fotbal. La fotbal eram împărțiți pe grupe, pe clase, dar pe mine mă puneau la toate grupele, eram atacant, că eram rapidă și dădeam multe goluri. Și mă alegeau pe mine, ca fată, chiar dacă ceilalți băieți se ofticau. În aceeași perioadă, am făcut și atletism, am luat și niște premii. Intram în competiții și cu băieții. Dar am intrat în sportul ăsta, la box, pentru că la atletism nu exista niciun fel de ajutor pentru cei care voiau să-l facă.

Apoi, când încă nu împlinisem 14 ani, am început cu boxul. Kick-boxing-ul nu era pe atunci în Iași. Maestrul, antrenorul meu, domnul Mihai Constantin, avea pe atunci vreo 26 de ani, era cel mai tânăr antrenor. Acum stau și mă gândesc cât de greu i-a fost pe vremea aia, la vârsta aia, să țină sub control atâția copii. Aveam sala la Colegiul Ion Holban, unde ne-a sprijinit foarte mult în pregătire și profesorul Vasile Guzganu.

La antrenament

Era prin decembrie 2004, când am început. Boxam cu mănuși de sudură, că n-aveam mănuși de box din astea șmechere, cu tibiere… Pe jos erau numai șuruburi, cuie, luptam cu călcâiele rupte, cu degete rupte.

Dar înainte de asta, am început să merg la o sală de forță de la Fabrica de Țigarete. Acolo mergeau și  frații mei mai mari, că făceau și ei, dar nu de performanță. Eu am ajuns acolo cu un vecin de bloc, prieten cu unul din frații mei. Și mă dădeam în figuri pe-acolo, mă cocoțam pe aparate, ridicam greutăți. Aveam vreo 40 de kile pe atunci, acum am ajuns pe la 50-52.

Mai erau acolo niște sportive de prin Bacău, stabilite în Iași, studente. Una dintre ele, Nicoleta Carolea, făcea Dreptul. Și maestrul m-a pus să lupt cu ea, să fac sparing, asta fiind o metodă de antrenament în care lupți cu cineva de nivelul tău. Și i-am învinețit ochii, săraca. După aia mi-a zis că s-a dus la examen și mă înjura în gând, că râdeau colegii de ea că avea vânătăi al ochi. Ea făcea de vreo zece ani taekwondo sau nu știu ce și era cu mulți ani mai mare ca mine.

Am stat vreo două săptămâni acolo, dar n-aveam bani și cursurile trebuiau plătite. Atunci mi-a zis maestrul că mă trece la partea de performanță, că încearcă să mă ajute și că nu e nevoie să plătesc. Și acum sunt copii care vin o lună și după aia abandonează, că nu au susținere financiară.

Părinții mei au fost alături de mine tot timpul, dar eu am fost mereu, așa, mai independentă, de când aveam 4-5 ani. M-am și pierdut de câteva ori, că plecam de nebună prin cartier, ca să văd eu, să verific toate locurile, să văd despre ce-i vorba, că erau locuri noi pentru mine și voiam să le cunosc. Și le cunoșteam așa de bine, că mă pierdeam. Bine, îi lăsau pe frații mei să mă supravegheze, dar fiind și ei copii, nu prea reușeau, că eu o tot luam la fugă.

Ai mei vedeau că sunt mai bătăioasă, mai băiețoasă, că nu prea îmi plăcea să mă joc cu fetele. Îmi plăcea doar să le ajut, să le apăr, că erau în gașcă cu mine și se simțeau oarecum protejate, că eu săream prima tot timpul și băieții săteau în spatele meu.

La cam o lună jumate, două luni după ce m-a selectat antrenorul pentru performanță, ne-am dus la prima competiție oficială. La Campionatul Național de Box feminin de la Baia Mare. Era pe la jumătatea lui martie și încă nu împlinisem 14 ani. Timp de o săptămână, în fiecare dimineață trebuia să facem cântarul, să ne menținem la o anumită greutate. Dar eu nu aveam probleme cu asta. Apoi, pe la prânz începeau meciurile și țineau până seara. Era greu, stăteam pe margine, pe bănci, mai luam sandwitch-uri, că nu puteam mânca în altă parte, pe la restaurante.

Aveam adversare din lotul de box al României, din București. M-au selectat la un moment dat și pe mine la lotul național, dar mai târziu, când am mai crescut. Am câștigat atunci toate trei meciurile, toate înainte de limită și am ieșit campioană națională. De la noi a mai luat bronzul la senioare, eu fiind junioară la 46 de kg, Ionela Mihalache la categoria 54 kg. Era aproape de ziua mea, când împlineam 14 ani. A venit maestrul și colegele și mi-au adus un cadou. Îmi doream eu o geacă roșie, foarte drăguță și ei mi-au făcut-o cadou.

Eu mă așteptam oricum să câștig, n-a fost pentru mine o surpriză, așa e firea mea, sunt foarte pozitivă. Plus că atunci eram un copil și nu simțeam nicio frică, mi se părea ceva normal să mă bat și să câștig. Dar, în general, sportivii foarte talentați, știți vorba aia, brânză bună în burduf de câine, trebuie un pic împinși de la spate, că sunt foarte optimiști și încrezători și nu cred că pot să piardă.

Așa și eu, dar mult mai târziu, spre finalul carierei când mă mai apuca lehamitea de la atâtea antrenamente și cum mă credeam super-invincibilă, o lăsam mai moale. Am avut noroc de maestru, de domnul Mihai Constantin, care a avut rol și de antrenor și de nutriționist și de ajutor financiar. Și nu doar pentru mine, ci pentru toți.

După campionatul de la Baia Mare, am tot câștigat, încă unul și încă unul și încă unul…

La profesioniști am întrat pe la 17 ani, deși nu era legal, că trebuia să am peste 18 ani. Atunci am luptat în Franța cu o adversară super-pregătită, care era mult mai în vârstă decât mine. Am câștigat, dar am fost furați. Bine, acum oricine poate să zică, după ce pierde, că a fost furat, dar eu i-am dat și knock-out, a  fost numărată câteva minute, arbitrii au oprit meciul până s-a ridicat de jos, fluierau și francezii din sală pentru că era furt pe față, era atât de evident. Așa-i când te duci în afară. Noi ca români suntem mai finuți, când vin străinii la noi le mai dăm meciurile, noi când ne ducem la ei, meciurile sunt tot ale lor. După acel meci m-a chemat de mai multe ori în Franța s-o ajut la pregătire.

Dar, la meciul din Franța m-au văzut mai mulți manageri din Germania care au început să mă invite să mă antrenez la cluburile lor. Prima dată am fost în Hamburg, la Universal Boxing Promotion, unde erau și frații Klitschko, unul dintre ei, Vitali, e primarul Kievului acum, dar și alți boxeri mari din Rusia, din Ucraina, care erau stabiliți acolo. Apoi am început să joc în meciuri prin toată Germania.

Cu Maestrul Mihai Constatin, în 2012, la meciul pentru titlul mondial din Argentina.

La început stăteam o lună, o lună jumătate și făceam pregătire acolo, apoi mă întorceam în țară și după o perioadă mă chemau la meciuri. La un moment dat, după ce au văzut că sunt bună și bat adversare super tari, mi-au oferit un contract pe o sumă mare de bani, dar nu m-am dus, nu mă simțeam bine acolo. Pe perioade scurte, da, mergeam, dar nu voiam să rămân acolo. Dar făceam în paralel și box și kick-boxing, dar mai mult box, că erau mai multe meciuri. Însă mi-au plăcut ambele la fel de mult.

Am fost coleg și cu Cătălin Moroșanu, dar el a venit la club după mine. A venit ca o săgeată, s-a impus foarte repede. Dar la primele gale Local Kombat care s-au ținut la Bacău, când a luptat și Cătălin Moroșanu în primul lui meci, eu aveam cea mai mare cotă dintre toți luptătorii. Aveam deja multe competiții naționale câștigate. Am câștigat și atunci, am avut o adversară mai veche, mai experimentată, avea vreo zece meciuri la profesioniști. A fost un super meci. Ăla a fost debutul meu la profesioniști în România.

După acel meci am fost chemată să lupt în Franța și apoi au curs invitațiile de peste tot, dar cea mai mare parte din Germania. Am avut acolo meciuri pentru centură în care am fost din nou furată, dar nu aveam ce face. Că nu aveam filmările lor, nu mi le dădeau, ca să pot să dovedesc, să le fac publice. Dar am avut și meciuri unde nu mai aveau ce face. Am avut unul în Anglia, unde au scos-o pe adversară din ring cu targa. Cam așa trebuiau să fie meciurile, ca să nu mă poată fura.

Titlul european l-am luat destul de târziu, la 24 de ani. Meciul a avut loc în Belgia, la Flobecq, am jucat cu o belgiancă, Yolaine Lin de Lauf, am bătut-o prin KO, în repriza a cincea. Se jucau zece reprize. Am mers pe ideea să termin repede. Dar a fost un meci destul de greu, adversara era de top, foarte experimentată și mai mare ca mine. De fapt, cam toate adversarele mele erau mai în vârstă decât mine. 

Meciul din Belgia care mi-a adus titlul de campioană europeană

Spre finalul carierei, am avut un meci pe care l-am pierdut clar. M-am dus cam nepregătită, mă credeam invincibilă. Mi se mai întâmpla asta, spre final, să mă duc nepregătită. Eram chemată din vacanță, făceam două-trei antrenamente și gata. Dar tot câștigam și asta mă făcea să cred că nu mă poate bate nimeni. Mulți antrenori care știau că le băteam pe toate fetele și pe cele peste categoria mea cu două sau chiar trei trepte, îl sunau pe maestru pe nepregătite, că sperau să pierd.

Dar am avut și multe meciuri în care adversarele nu jucau, trăgeau de timp sau apelau la alte șmecherii, puneau piedică, se urcau pe mine ca să mă obosească, dădeau cu cotul. Dar nu prea aveam ce face, că arbitri erau de partea lor. Una m-a lovit odată cu cotul în arcadă, intenționat, pentru că nu mai făcea față, nu mai ducea. Aveam și accidentări din astea. Sunt foarte mulți sportivi care nu luptă corect și noi îi antrenăm pe ai noștri să facă față și la asemenea situații.

Domnul Rudel Obreja, care a murit recent, Dumnezeu să-l ierte, m-a ajutat foarte mult de-a lungul carierei. A fost printre cei care au făcut ceva pentru sportivi. Când a avut Lucian Bute meci în Anglia, domnul Obreja m-a invitat, mi-a oferit tot, bilet de avion, cazare, tot, dar m-a invitat și la alte gale.

Punctele mele tari sunt forța și suflul, rezistența. Pe astea m-am bazat tot timpul. La sală, mare parte din antrenamente le făceam cu băieții. Nici nu prea aveam partenere, colege cu care să fac. Am avut o colegă foarte bună, Adina Cocieru, dar era la o categorie mai mare. Eram ca două surori.

Primele mele modele au fost frații Klischko, pe care i-am cunoscut în Germania, la clubul unde am fost și eu invitată. Ne vedeam pe-acolo zilnic. M-au motivat foarte mult, felul în care se antrenau, erau foarte muncitori. Din România am mai multe modele. La începutul carierei îmi plăceau foarte mult ăștia rapizi.

Cu Cătălin Moroșanu, care a fost unul dintre modelele mele

Apoi a apărut la club Cătălin Moroșanu care m-a inspirit foarte mult, motivația lui. Și nu doar pe mine, ci pe toți colegii. Țin minte că eram invitați, eu, Cătălin Moroșanu și Sebastian Ciobanu în cantonamente la munte, să ne antrenăm, două-trei săptămâni stăteam împreună. Urcam muntele, dar eu nu rezistam ca ei la urcat, ei se duceau ca urșii.

Cele mai neplăcute momente au fost când aș fi vrut să aduc în țară și celelalte centuri, care trebuiau să fie ale mele și care mi-au fost furate. Am fost nedreptățită și mi-au rămas pe suflet. Astea îți rămân pe suflet pentru totdeauna.

Spre final, când mă simțeam eu invincibilă și nu mă mai pregăteam așa mult, am avut un meci în care am primit o lovitură la cap care m-a amețit. Aia m-a trezit într-un fel la realitate, că trebuie să mă pregătesc mai bine. Sunt mulți sportivi din ăștia talentați care ajung să se creadă invincibili și încep să facă nebunii.

Dacă vorbim de regrete, mă gândesc că ar fi trebuit, ca sportivă, acum mulți ani în urmă, să fi tras mai mult, că uneori am lăsat garda mai jos, mai relax. Apoi, când eram în competiții, câștigam sume destul de decente, dar nu am fost atât de matură încât să știu să am grijă, să economisesc. Acum îi motivez pe sportivi să tragă cât îi ”fierul cald” și să aibă grijă. Bine, eu mă descurc și acum, cu maestrul meu care mă susține, sunt foarte bine.

M-am retras acum circa opt ani, că deja nu se prea mai organizau meciuri. Iar la fete, abia în ultimii ani a început să se dezvolte. La Federație începuseră tot felul de certuri care au durat câțiva ani și asta i-a afectat pe toți sportivii. Dacă aveam și noi în România organizarea, manageriatul și educația sportivă din alte țări, am fi avut și rezultate mai multe și mai bune.

Atunci am început ușor ușor să-l ajut pe maestru la antrenamente și apoi am devenit antrenorul lui secund. Am început la sala de la Cub, la subsol. Am lucrat acolo vreo câțiva ani.

Cu colegul meu mai tânăr, Ștefan Lătescu, care a ajuns în cele mai mari finale K1.

La început, când eram la sala de la Ion Holban ne spuneam, băi, vreau să ajung în cele mai mari finale, în K1, cum a ajuns Ștefan Lătescu. Noi visam pe vremea aia, acum 20 de ani. Și acum îmi dau seama, la vârsta asta și având în vedere și antrenorul prin câte a trecut, că dacă ai o continuitate în dorința aia de a realiza ceva, cred că se poate, că poți să realiza orice, în orice domeniu.

Cu soțul m-am cunoscut pe net, era la mine pe pagină și mi s-a părut ok. El nu făcea sport de performanță, tatăl lui a făcut lupte libere și o perioadă a fost și antrenor. Și soțul meu mai făcea cu el, dar doar așa. Ne-am cunoscut după ce ne-am dat o întâlnire la sală la mine. Am zis să vadă din prima despre ce-i vorba, la ce să se aștepte. Și deși nu mă grăbesc la chestii din astea, am luat o decizie destul de rapid.

Avem și un băiețel, Matei, el e cel mai important pentru mine, cum sunt copii pentru toți părinții. Stăm cu părinții mei, avem o casă mare, dar avem în plan să ne facem o casă tot acolo, pe același teren. Are și el din partea părinților lui, dar am decis să locuim la ai mei, la casă, că-i mai mult spațiu, nu-i ca la bloc. M-am dezobișnuit de bloc, la casă mai faci un grătar, mai pui o floare, un zarzavat, o ceapă, mai faci treabă și mai ai cu cine să te mai iei. Eu sunt familistă, iar ca mamă sunt și un pic posesivă, puțin mai mult. Așa-i firea mea, dacă ofer ceva, îmi place să mi se ofere la fel. Bine, sunt discutabile lucrurile.

Și lui Matei îi place boxul

Matei e o fire foarte rușinoasă, e foarte emotiv, cred că latura asta a luat-o de la mine. Dar îi place și lui boxul și mai fac cu el, că avem grupe și pentru copii de cinci ani, și e foarte bun, are talent. Și îi place foarte mult și biserica, l-am dus des de când era bebeluș, îi place și dansul. Dar îl încurajez să facă sport, are energie multă.

Acum, că am copilul și mă ocup de el în mare parte a timpului în afară de sală, îmi place că în oraș au început să mai amenajeze cât de cât spațiile astea pentru copii. Nu-s multe, dar am început să le descopăr treptat, căutând pe internet. Sunt câteva frumoase. Merg în Copou, dar sunt și în afara orașului, cum e la Hamak, unde merg de când era Matei bebeluș. Și mai e un loc super frumos pentru copii, la Arca lui Noe, pe Bucium, în Bârnova. Și s-a mai deschis unul nou, Neverland se numește, dar încă n-am reușit să ajungem acolo. Mie îmi place mult să ies în natură, la pădure, la ciuperci, să descopăr.

Am ales să rămân în țară și am ales să rămân în Iași pentru că aici m-am născut, aici simt aerul. Nu m-aș muta în alt oraș, deși am rude prin toată țara, am o familie foarte mare, mai ales din partea tatălui meu. Pe mulți îi descopăr abia acum de pe facebook, apar așa, câte unul, câte unul. Așa am aflat de un verișor care-i preot la noi, la Mitropolie. Bunicul meu, tata lui tata, a fost diacon.

Sunt optimistă în general, chiar dacă ceva e rău, eu zic, nu, băi, e bine, trebuie să reușim. Și atunci lucrurile iau altă turnură și chiar reușesc. Soțul nu e așa de optimist. E super educat, mama lui e educatoare, el are facultate, dar eu sunt aia mai optimistă și mai pozitivă.

Am avut întodeauna credință și am simțit apropierea de Dumnezeu. Asta le zic și sportivilor, că trebuie să fie apropiați de Dumnezeu, să aibă încredere în Dumnezeu. Chiar dacă atunci când e vorba de sport, trebuie să te concentrezi pe el. Cumva, într-o parte ești cineva, în alta ești altcineva. Trebuie să le separi cumva, că nu ai cum. Sunt preoți care nu cred că gândesc prea bine, dar sportul ăsta nu înseamnă bătaie în primul rând. E vorba de educație, sunt foarte mulți copii pe care îi formăm.

Cred că dacă n-aș fi făcut sportul ăsta, aș fi eșuat în viață, oarecum. Sportul ăsta te schimbă în primul rând ca personalitate, ca și caracter. Sunt foarte mulți băieți, mai ales, care vin la noi la sală și la început nu văd în ei, nu prea îmi place atitudinea lor, dar încep ușor să se transforme. De aia nici nu-mi plac unele comentarii negative la adresa colegilor noștri, a sportivilor care luptă, care trag de ei și muncesc și câștigă. E diferență mare între a vorbi de pe margine și a intra în ringul de luptă.

Clubul de box Scorpions, unde sunt antrenor secund, în viziunea lui Matei