Din ce mi-a povestit mama, când m-am născut erau minus 33 de grade afară. Locuiau într-un sat la 10 km de Întorsura Buzăului și au dus-o cu sania cu cal la spital să nască. Și-mi povestea că avea și calul nu știu câte pături pe el ca să nu înghețe de frig.

Așadar, m-am născut la Întorsura Buzăului, județul Covasna. Tata este de-acolo, mama este ieșeancă. Tata lucra la Tractorul în Brașov și pleca în vacanțe prin sindicat, cum era atunci, și a ajuns și la Slănic unde lucra mama, că acolo primise repartiție de la școala tehnică sanitară.

S-au cunoscut la dans, tata era un mare dansator și un mare petrecăreț. Mi-amintesc că ne arăta când eram adolescenți fotografii din tinerețea lui în Brașov din tot felul de restaurante. Era foarte atent, se îmbrăca foarte elegant. La vremea lui era toată povestea aia cu Beatles și era o efervescență printre tineri.

După ce s-au cunoscut și s-au plăcut, s-au mutat la Întorsură. Dar tata avea ceva probleme cu plămânii și doctorii i-au recomandat un climat ceva mai uscat și când aveam trei luni s-au mutat în Iași, de unde era mama.

Cu mama si fratele meu în 1978

În Iași mama a venit cu transfer la Spitalul Militar, locuiau în chirie și pe mine m-au lăsat la țară la Comarna, la bunicul matern. Am stat acolo până pe la vreo trei ani jumate. Îmi povestea tataia, Dumnezeu să-l ierte, cum mă lua cu el peste tot, la muncă. Era ceva responsabil pe la CAP și umbla pe dealuri să supravegheze oamenii, să-i ponteze, cum era pe-atunci. Era foarte sfătos. Îmi povestea când venea mama în week-end să mă vadă și îi ceream bomboane și-i spuneam ”dacă nu aduci bomboane, să nu mai vii”.

Am avut o copilărie out-door, așa, în aer liber, bucolică, pe dealuri, cu fructe. Și mi-amintesc că oamenii mă plăceau foarte tare și aveau grijă de mine. Cum se spune, ai nevoie de un sat ca să crești un copil și cam așa s-a întâmplat și cu mine.

După ce au reușit ai mei să cumpere un apartament undeva pe Șoseaua Națională, ceea ce era foarte ciudat pentru că nu prea existau proprietăți, ne-am mutat cu toții acolo. Eram cam ca la țară acolo, erau puține blocuri dincolo de Bahlui. Pe Soșeaua Națională noi jucam fotbal, nu treceau mașini, iar la grădiniță mergeam cu fratele meu singuri, nu ne ducea nimeni. Generația cu cheie la gât. Așteptam să merg la școală, pentru că jucam fotbal și abia așteptam să mă întâlnesc cu colegii.

Eram o generație foarte numeroasă, decrețeii. Eram vreo 13 clase. O nebunie. Și pentru că nu mai aveam loc, o parte aveam orele după amiază. Țin minte că jucam prinsa pe bănci și la un moment dat am călcat pe lângă o bancă, am căzut și mi-am spart arcada de un colț de bancă. M-am dus acasă, stăteam la două minute de școală, plin de sânge. M-au dus ai mei la spital și m-au cusut, dar nu-mi aduc aminte să mă fi durut și nici nu eram speriat, mi-am dat seama că era ceva grav mai mult din reacția părinților mei.

Pe la 4-5 ani

Am mai avut un eveniment din ăsta cu un vecin care cosmetiza un gard viu din jurul blocului. Noi jucam prinsa pe-acolo și nu știu de ce era deranjat de chestia asta și se tot lua de noi, să plecăm de-acolo. Dar noi nu-l băgam în seamă. Și cum treceam la un moment dat prin spatele lui, nu știu cum s-a întors și a dat cu foarfeca de tuns gardul în mine și m-a tăiat pe interiorul coapsei. Norocul meu a fost cu nu mi-a atins nicio venă sau arteră. Nici acum nu știu dacă a făcut-o intenționat sau a fost din greșeală, dar mi s-a părut un exemplu de violență gratuită.

Când eram într-a doua, a venit în clasă la noi un tip care recruta copii ca să facă un cerc de balet în școală. Și am ridicat și eu mâna că vreau. Eu mă uitam tot timpul la balet la televizor când se dădea sâmbăta, îmi plăcea foarte tare, eram fascinat. Era singurul moment în care stăteam lipit de televizor. Și mama a zis ok.

Eram doar doi băieți și un cârd de fete. Nu-mi mai amintesc ce-am făcut efectiv acolo, ideea este că, stârnit deja, am ajuns apoi la Casa Pionierilor și m-am înscris la cercul de balet. Era acolo o sală de balet adevărată și un prof de formație balerin. Îmi plăcea foarte tare, eram foarte încântat.

Nu am precedente artistice în familie, dar ce pot să spun e că ai mei sunt foarte buni dansatori. Lui tăică-meu îi plăcea foarte mult să danseze, la orice nuntă, la orice petrecere pe unde mergea. Altă explicație nu am de unde vine pasiunea mea pentru balet, a fost pur și simplu fascinația mea față de ceea ce vedeam la televizor.

Dar tot timpul am jonglat între balet și fotbal, între aceste două pasiuni și moduri de a-mi manifesta energia fizică, așa că în clasa a treia, când se făcuse clasă de fotbal și jucam deja în echipa școlii, am zis că nu mai vreau la balet. Eram în generație cu Adi Dobre, coleg de clasă, care avea să ajungă atacant la Poli și eram foarte încântat. Și am zis, gata, fac fotbal.

Cu frate-miu Ovidiu și părinții la aniversarea a 15 ani de căsătorie (Iași)

Am avut noroc că părinții tot timpul au zis, ok, e alegerea ta. Ei bine, îmi amintesc foarte clar că chiar dacă jucam fotbal, ori de câte ori era balet la televizor, eu, gaga. Dar cu o oarecare nostalgie, cu un soi de a tânji, cu un soi de suferință. Mama a observat asta și mă tot înghiontea: nu vrei să mergi din nou la balet? Dar eu sunt destul de încăpățânat, nu prea îmi spui mie ce să fac. Și atunci a vorbit cu frate-meu, au complotat și a venit frate-meu la mine și m-a făcut cu capul, că, hai că vreau și eu, că hai împreună și am ajuns iar în sala de balet.

Apoi, fiind un pic mai mare, am început să investesc mai multă prezență în dans și, la un moment dat, proful de-acolo îi spune mamei, doamnă, băiatul e foarte talentat, are abilități naturale pentru asta și vă recomand să-l înscrieți la școala de balet. Era la liceul de artă o secție de coregrafie, dar doar la Cluj și la București și erau locuri foarte puține. Și am zis, da, mergem, nu știam eu ce-i aia să stai la cămin. Aveam 10 ani, se intra din clasa a patra. Sau dintr-a cincea, așa cum am făcut eu.

Tata are un nepot, Adrian Petrescu, care acum e unul dintre cei mai buni oboiști ai României, a făcut Conservatorul la Iași și a stat o vreme la noi. Și unul dintre colegii lui de generație era la Filarmonica din Cluj și a vorbit cu el și s-a ocupat el de înscrierea mea la examenul de admitere. Noi eram la Întorsura în vara aia, în vacanță, și îmi amintesc că am plecat eu cu mama de-acolo ca să dau examen, ca apoi să facem joncțiunea cu tata și cu frate-meu la Băile Felix.

Ăia de la Cluj aveau o infrastructură dedicată pentru asta, și încă o mai au, este o clădire acolo cu trei sau patru etaje numai cu săli de balet. E la nivelul multor țări din vest. La vremea aceea examenul avea două probe, una îți testa urechea muzicală cu o baterie cu mai multe ritmuri pe care trebuia să le reproduci și una la bară care îți testa flexibilitatea, atitudinea, spatele, chestii de natură fizică și motorie care să-ți verifice potențialul. Când s-au afișat rezultatele eram foarte fericit că eram al nouălea pe listă și mi-amintesc că mama a început să plângă, probabil că și-a dat atunci seama ce înseamnă că-i pleacă copilul de acasă.

Mi-a fost foarte greu la început în cămin, cel puțin în primul an. Mi-era dor de casă, eram speriat. Era un mediu destul de dur în cămin, eram mulți copii în dormitor, vreo 25-30, cu o sobă cu gaz în mijloc, cu băile afară,  într-o clădire veche în centrul Clujului cu camere înalte. În primul an mai mârâiam că vreau acasă, dar taică-meu nu, tu ai vrut acolo, acolo stai, nu te-am trimis eu, vezi cum faci, nu discutăm.

Acasă, în camera mea și a lui frate-meu(Iași, circa 1984-1985)

Ușor ușor m-am adaptat, cu focus pe pasiune și pe ce ai de făcut. Dar mai jucam și fotbal, făceam mingi din ciorapi pentru că jucam în sală și să nu spargem oglinzile. Am stat acolo până într-a doișpea. Veneam acasă doar în vacanță, cu trenul, în picioare de cele mai multe ori.

De balet trebuie să te apuci de mic. Am văzut care s-au apucat și de pe la 14 ani, dar trebuie să ai niște abilități fizice extraordinare ca să reușești. Sunt foști gimnaști, de gimnastică ritmică, care au început de la 14 ani. Corpul trebuie să fie format într-un anumit fel, musculatura, totul și asta se poate doar de la vârste mici. Eu sunt foarte bine în corpul meu, în general, din punct de vedere fizic, tocmai datorită dansului. Îmi controlez fiecare mușchi, sunt în armonie.

Practicarea baletului este foarte riguroasă și disciplinată, oricând ești pasibil de un accident. Au fost multe cazuri. Eu am pățit odată când lucram în Germania într-o companie cu un program destul de intens și după câteva luni de rutină, nu mă mai concentram la o săritură extrem de simplă și era să-mi rup glezna. Se întîmplă în poze, în arabesc, care-i o poziție clasică în balet, dacă se mișcă și nu respectă cerințele pozei. Am avut cazuri de colegi cu clavicula sărită. Cu partenera trebuie să fi într-o sincronizare perfectă, fină în toate detaliile și să lași toate problemele pe care le ai, când ai intrat în sala de balet, s-au terminat.

Baletul este scris și poate fi povestit, orice spectacol poate fi povestit, pentru că fiecare mișcare are o denumire. Din secolul 15, de la curtea regelui Louis al IV lea, Regele Soare, de când a apărut baletul în mod organizat, orice mișcare a primit un nume.

Spectacol de magie, dresaj și dans, Wintergarten, Phantasialand, Bruhl, Germania (1994)

M-am lovit de prejudecăți, știam care-i cultura masculină în România în raport cu deviații, cu lucrurile astea. Dar noi ne făcusem o rețea foarte bună de prieteni în Cluj, în sensul că ne știam cu toții, și cu golanii și cu copiii de securiști cu bani și cu ăia de milițieni sau din organelle de partid. Eram foarte bine conectați pentru că toți vroiau să se lipească de balerine. Dar fetele noastre le dădeau cu flit instant și atunci noi eram pentru ei ca o poartă de intrare la ele. Și noi profitam de asta, evident.

După ce am terminat liceul am venit la Iași, am dat audiție și am intrat în corpul de balet al Operei Române de aici. Dar am colaborat și cu Opera din Cluj încă din liceu, ca elevi ne luau să dansam în spectacole mari.

Dar după ce am ajuns la Iași la Operă, am plecat în armată, la București, în Pantelimon, într-o unitate de aprovizionare și transport. Dar, cum se întâmpla la vremea respectivă, ansamblurile armatei știind că au balerini absolvenți, veneau și făceau formalitățile și îi transferau pe perioada armatei să danseze pentru ele. Așa că, după patru luni, am fost recrutat pentru ansamblul de la Cluj. Apoi, în 1989, m-au lăsat la vatră și am revenit la Iași.

Revoluția a venit la timp pentru mine.

Lumea asta a balerinilor e foarte mică, ne știm unii pe alții, am fost colegi de școală, păstrăm legături, ne tragem unii pe alții. Așa că, un coleg de-al meu mai mare, solist, a plecat la Sarajevo, la Operă, și ne-a zis, băi, băieți, haideți că ăștia caută balerini și vă pregătesc o audiție.

Am ajuns acolo în septembrie 1990, cu trenul, a fost prima mea ieșire din țară. Eu știam engleză, am o apetență pentru limbi străine, vorbesc vreo șapte, învăț foarte ușor și asta m-a ajutat să mă descurc și pe drum și acolo. Am ajuns deci la Sarajevo unde ne-au primit cu brațele deschise, pentru că ei nu aveau tradiție, nu aveau școli. Și acum în toate operele din fosta Iugoslavie predomină balerinii români, ruși sau ucrainieni. Eram plătiți mult mai bine ca aici, în România. A fost excepțional, dacă nu venea războiul și acum eram acolo, nu mai plecam.

Aveam o viață excepțională la Sarajevo, spectacole valoroase, profesional a fost o experiență foarte bună. Am dansat și balet clasic și contemporan, experimentau foarte mult, aduceau coregrafi.

În general, în balet nu dansezi mai mult de 3-5 minute odată, dar acolo am dansat prima dată Bolero-ul, care are 28 de minute. Dansezi încontinuu 28 de minute. N-o să uit niciodată experința aia, felul în care mă făcea să mă simt acel spectacol, extaz, pot să spun, aproape de orgasm. Excepțional, cumva transcenzi, dansezi intens și începe să apară acidul lactic în musculatură și toate lucrurile astea care se petrec în corpul tău, plus muzica, luminile, ai senzația de decorporalizare. Mi-amintesc de finalul spectacolului, în vestiar, de sentimentul ăla de sfârșeală în care-ți zici, băi, dacă mor acuma, e ok. E sentimentul ăla că ai trecut Rubiconul, e foarte greu de descris în cuvinte. Pentru genul ăsta de experiență a meritat toată munca din spate.

La un spectacol TV la WDR în Koln, 1994

Aveam și o viață socială foarte faină acolo. Eu sunt un tip foarte social, am învățat foarte repede limba, mă străduiam să ies în oraș cu colegii tot timpul. Aveam o micro-comunitate, aveam baruri, discoteci unde mergeam cu prietenii, adoptasem cultura locală, mâncarea îmi plăcea foarte mult, felul în care arăta orașul, combinația dintre nou și vechi. Aveau și bazele sportive de la olimpiada de iarnă. În orașul vechi este o piață unde este o geamie, o biserică catolică și una ortodoxă și când începeau să bată alea, să cânte toate, descopereai că sună armonic.

Dar în 1992 a început războiul acolo. Am stat într-un beci șase zile. Mă uit acum cu câtă lejeritate se vorbește despre războiul din Ucraina, cât de războinici sunt unii, dar puțin știu ce înseamnă să treci prin așa ceva.

La început au zis slovenii că se rup de Iugolsvaia, au sărit ăștia, s-au bumbăcit un pic și s-a terminat repede. Apoi au venit croații și au zis că ies și ei, dar în Croația a fost nasol, cu toate nenoricirile alea, pe zona de est, la Vukovar.

În Sarajevo, eu aveam prieteni sârbi, croați, musulmani, albanezi și discutam lucrurile astea, ei erau prieteni foarte buni între ei. Dar totul a fost alimentat politic, bazat ca și în pandemie acum, pe teroare, pe frică, pe stârnit unii împotriva celorlalți. Și mai ales la țară, unde erau cei mai săraci și mai ușor de speriat.

Dar toți îmi spuneau, aici n-o să se întâmple, lumea-i amestecată, e ok, n-are cum. Dar tot timpul uit și de fiecare dată îmi amintesc de ce spunea Primo Levi, că nazismul și atrocitățile alea au fost făcute de niște funcționari care n-au vrut să greșească și că erau mirați că nu știau de ce-i urăște lumea, că ei n-au făcut decât să urmeze niște ordine. Adică natura umană e extrem de primară în esență și nu știi niciodată cum se manifestă, cel puțin atunci când acționează în grupuri, când ne ascundem unul în spatele celuilalt.

Bun, și se spunea, ok, se hârâie ăștia puțin dar o să negocieze. Și, mi-amintesc, în aprilie 1992, erau deja atroctăți în Vukovar, în estul Croației și era tot timpul viziunea asta politică a lui Miloșevici și a lui Tudjman, ăsta cu Croația Mare, Miloșevici cu Serbia mare.

Și, în aprilie 92, în cartierul vechi din Sarajevo, era o nuntă sârbească sau musulmană, nu mai rețin exact, la care a avut loc un act terorist, cu împușcat în mulțime. A fost, evident, o provocare, o făcătură, un pretext, asta a fost senzația mea fiind acolo. Sarajevo e într-o vale, cam ca Brașovul, iar în jur erau sate și politicienii îi speriau pe cei de la țară că o să vină ”ăștia”, adică ceilalți de altă etnie, să-i omoare noaptea, satele fiind destul de eterogene. Și le dădeau arme și a început nebunia.

Se trăgea în oraș noaptea, din munți și ne-am băgat într-un beci, ne-am făcut bagajele, am încărcat mașinile, dar nu puteam să ieșim din oraș. Se pusese deja interdicție de circulație în oraș după ora 10, te împușca dacă te prindea pe stradă. Bosniacii sunt foarte hâtrii, caterincoși și apăruse deja un banc. Cică erau doi polițiști pe stradă, undeva în centru, era zece fără zece și pe partea cealaltă trecea unul și unul dintre polițiști ia arma și-l împușcă pe ăla. Și colegul îl întreabă, mirat, dar de ce l-ai împușcat, e zece fără zece? La care celălalt zice, ăla mi-e vecin, n-ajunge până la zece acasă. Kusturița și Bregovici sunt de acolo. Chiar aveau o crâșmă unde veneau, în centru, dar n-aveai nicio șansă acolo s-o faci pe vedeta. Acolo erau doar Goran și Emil, servus, ce mai faci, hai să bem o bere, nu veneau ei pe covorul roșu.

Noi eram foarte speriați și aveam foarte puține speranțe că reușim să plecăm. Unde locuiam, peste stradă, aveam o prietenă actriță la Teatrul Tineretului și era ziua ei de naștere. Și ne-a zis, haideți până la mine să bem ceva. Zic, Tania, ești nebună, e noapte, ăștia ne împușcă. Dar ne-am dus până la urmă, am traversat străduța în fugă, am urcat la ea. Și eram la ea în living când bubuie o grenadă de la un AG în curtea interioară a blocului, trasă de pe munte, de vizavi. Norocul nostru că nu eram în dormitor sau bucătărie, că acolo s-au spart geamurile de la șoc și s-a făcut praf totul. Mi-amintesc că Tania se enervase foarte tare că i-au distrus și tortul la care muncise. Ne-am cărat imediat de-acolo.

Am vorbit cu contactele din oraș și ne-au zis, vedeți că poimâine dimineață între orele șase și opt nu se trage pe traseul ăsta. Și am ieșit către Zenița, eram cu mașinile încărcate de dirijori, coriști, balerini, instrumentiști români care lucrau acolo. Eram vreo patru-cinci mașini. Am avut o mulțime de opriri și de probleme pe drum. Toți erau înarmați, cum intrai într-un sat, te opreau să te verifice. Norocul nostru a fost că România recunoscuse independența Bosniei, cu sârbii nu aveam probleme.

Granița naturală a Bosniei este formată din râuri și pe măsură ce ne apropiam de un pod, a bubuit și ăla. Rămăsese doar podul de cale ferată și au pus niște traverse pe el ca să putem traversa, dar era un codălău! Ne gândeam, poate reușim să trecem până nu bubuie. Am reușit, am trecut și ne- am oprit la Novi Sad, în Serbia, unde am rămas peste noapte. Mai erau 60 de km până la graniță și a doua zi am intrat în România, la Timișoara

Multă vreme după asta, cum auzeam o portieră trântită mai tare, intram în panică, aveam senzația că bubuie ceva. Încă mai trebuie să fac terapie. Pentru că, oricât de multe filme vezi, și eu am făcut și armata, am tras cu arma, cu kalașnikov, cu pistolul, știu ce înseamnă, dar sună complet diferit în situații de conflict. Când știi că poți să mori, ai altă percepție asupra semnificației sunetului.

Eu înțeleg că trebuie să te aperi, nu poți să stai capră când te atacă cineva, dar dacă te uiți în istorie, în general, în războaie au plătit cei mici, oamenii de rând, niciodată cei care au pornit războiul. Și în momentul în care a început războiul, deja e prea târziu. Problema e cum să faci să nu se întâmple acest prea târziu.

În istoria omenirii s-au întâmplat niște progrese tehnologice foarte mari datorită războiului, o să se întâmple și la noi cu războiul din Ucraina. Anumite lucruri se vor accelera și noi o să beneficiem aici de toată reconstrucția Ucrainei, mărfurile vor trece pe aici. Dar e un preț mult prea mare și tot timpul mă gândesc că sunt foarte mulți oameni inteligenți sau care ar fi făcut sau ar fi descoperit ceva în beneficiul omenirii dintre cei care au murit sau mor în conflict, de cele mai multe ori gratuit

Trauma mea s-a mai atenuat între timp, dar următoarele șase luni după ce m-am întors a fost groaznic. Orice zgomot un pic mai puternic mă speria foarte tare

M-am întors în Iași și apoi am plecat în vest. Nu m-am mai angajat la operă, dar am avut audiții, am mai dansat vreo doi ani acolo, am fost și intr-un turneu. Și după aia am plecat în Germania, tot ca balerin. Am prins un contract într-o companie care avea spectacole la un parc de distracție de lângă Koln și una dintre atracții era un spectacol de dans, magie și chestii de genul ăsta. Nu era balet neapărat, un fel de jazz-dans.

Cu Marco Masini, la un show TV în Germania (cca 1995)

Eu am o minte curioasă și, pentru că la un moment dat apare plictiseala, tot timpul am încercat să îmi expun corpul la tot felul de stimuli. Și am dansat și dansuri populare și jazz și tot ce am reușit să prind. Și stiluri mai libere care se bazează mult pe improvizație, stiluri mai contemporane legate de stradă și cumva am făcut conștient aceste alegeri. Adică nu mă vedeam făcând doar balet. Asta m-a îmbogățit ca persoană, cumva, pentru că am cunoscut lume diversă, am dansat în culturi diverse, cu oameni din țări diferite și oriunde mergeam aveam sentimentul ăsta de apartenență la o micro comunitate.

În Germania, eram înainte de epoca asta a migrației accelerate, structura socială acolo era complet diferită, era mai așezată pe vechile dinamici și în toate cartierele în care am locuit era câte o micro comunitate, ori în jurul unui mic restaurant grecesc, ori a unui bar din cartier unde ne întâlneam toți și socializam. Asta îți dă un sentiment foarte fain de siguranță, de familiaritate. Noi încă suntem departe de asta.

Acolo am văzut pentru prima oară cartiere cu cămine cu copii pe stradă pe unde nu puteai să treci cu mașina cu mai mult de 20 de km pe oră, cartiere din astea liniștite, pe o lume așezată. După asta tânjeam de fiecare dată când mă întorceam în România. M-am întors pentru că simțeam cumva că aici e de construit, că aș putea ajuta să creez contexte ca să funcționeze lucrurile ca acolo.

Îmi amintesc odată, era înainte de a intra în Uniunea Europeană și vizele de lucru erau pe șase luni și îmi expiră viza și trebuia să mi-o prelungesc. Și îmi zice de la companie, te duci mâine la primărie să îți prelungească viza. Zic ok, îmi iau liber atunci. Și ei îmi zic, pentru ce să îți iei liber, te duci dimineața, rezolvi problema și te întorci la muncă. Și ce îmi trebuie? Păi contractul și pașaportul, atât.

Și mă duc la primăria orășelului unde eram, la 8:00 dimineață am fost acolo. Eram așteptat, bună dimineața, am venit să îmi prelungesc viza de lucru. Le-am dat pașaportul și contractul și mi-a zis doamna de acolo, mâine vii să îți iei viza. Am ieșit din biroul femeii și primul meu gând a fost, să vezi ce perverși sunt nemții ăștia, să vezi ce îmi face asta mâine, nu putea să îmi zică acum. Mâine o să mă trimită după alte acte, o să îmi ceară analize. Și am plecat de acolo cu un gust, așa.

A doua zi dimineață, doamna era acolo, s-a bucurat că m-a văzut, mi-a dat pașaportul și mi-a zis la revedere, asta e tot. Și eu eram un pic șocat și doamna m-a întrebat: ce-i cu dumneavoastră? Și atunci i-am zis, dar eu nu sunt obișnuit cu așa ceva. M-a întrebat de unde, zic, sunt din România și ea a zis, nu știu cum e la voi, dar eu aici sunt plătită să vă rezolv problemele, pentru ca dumneavoastră să puteți munci. Că eu din asta sunt plătită și rolul meu este să nu vă încurc ci, dimpotrivă, să vă facilitez accesul la muncă, la ce aveți dumneavoastră de făcut. Și tot felul de interacțiuni de genul ăsta și pe la bănci și pe la alte instituții te pun pe gânduri. Uite, se poate și altfel. Și am zis că dacă e ceva de schimbat în bine și în profunzime, asta e în România, aici poți să îmi las amprenta cumva.

Cumulat, am stat vreo șase ani afară, și în Marea Britanie și în Italia și pe unde mai aveam contracte. Am călătorit mult, asta a fost până prin 1998. Mă puteam întoarce la operă oricând, dar am zis, nu mai vreau,  nu în condițiile astea și am început să caut proiecte private.

În Germania cunoscusem la un moment dat niște americani și unul dintre ei avea un laptop și am văzut reclame și l-am întrebat, cum se fac astea. Și a început să îmi dea cărți și am zis, asta este o chestie care îmi sună foarte interesant, e un domeniu de graniță, și psihologie și comunicare și persuasiune.

M-a stârnit foarte tare zona asta de comunicare publică și am văzut la un moment dat în Ziarul de Iași o pagină de reclame dedicată agențiilor de publicitate și pe jumătate din ea era ceva ce m-a stârnit, nu mai văzusem așa ceva în România până atunci. Era desenată o oală sub presiune și dedesubt era scris: Good ideas come under pressure. Și dedesubt era logoul Agency One și o adresă de contact. Și le-am trimis o scrisoare scrisă de mână, că nu era atunci nici cu email, nici cu internet sau calculator și le-am scris despre experiența mea, ce am făcut și că mi-ar plăcea  domeniul și că aș putea contribui într-un fel sau altul și dacă am putea să ne vedem. M-au sunat și au zis, hai să ne vedem. Și așa am început cariera în publicitate.

Și am început să scriu, să fac copywriting. Am luat-o de la zero, nu aveam niciun fel de experiență în publicitate. Avea Vali Tătar, fondatorul agenției, o carte foarte faină, eu îi spuneam Biblia publicității, în care îți explica tot procesul, cu ilustrații, tipic american, excepțională. Și am buchisit cartea aia… Eu sunt foarte curios de felul meu, i-am spus și lui fiică-mea, prima mea carte a fost un atlas geografic. Și apoi am ajuns să colaborez cu Marius Ursachi la Grapefruit Design, apăruse internetul, era pe marketing digital deja.

Cu Georgiana Dragomir la aniversarea a 20 de ani de Grapefruit

În 2010, am dat pe facebook peste un anunț sau peste o pagină, nu mai știu ce era. În fine, era vorba de o inițiativă, Salvați Centrul Vechi, ceva de genul ăsta. Și am aderat la chestia aia, m-a stârnit foarte tare ideea asta pentru că se cala pe dorința mea de a mă implica în comunitate. Și s-a făcut destul de multă vâlvă, a stârnit interesul cauza respectivă, dar doar pe facebook.

Apoi, la scurt timp, cred că de la Iulian Boia, care era la AIESEC, aflu că se caută un grup de inițiativă pentru înființarea unei fundații comunitare la Iași, finanțată de cei de la Asociația Fundațiilor Comunitare din Cluj. Și, pac, m-am înscris. Nu cunoșteam pe niciunul dintre cei de-acolo, era Alexandrina Dingă, Iulian Boia și nu mai țin minte cine. Eram cinci persoane și am aplicat la proiect. Ne-am răspuns cei de la Cluj, sunteți eligibili, hai să ne cunoaștem. Au venit ei în Iași, Camelia, Nicu Scoruș care era din Iași dar lucra pentru ei și ne-am întâlnit la Centrul Cultural Francez. Ne-am cunoscut și au zis, ok, aplicați și vă invităm la Brașov, la o întâlnire cu toate grupurile de inițiativă ca să învățați ce înseamnă asta, ce presupune procesul.

Trebuia să facem o fundație, să strângem fonduri din comunitate. Ca să faci o fundație pe vremea aia îți trebuiau vreo 70 000 de lei, ei puneau jumate, noi trebuia să strângem cealaltă jumătate. Că asta era ideea, trebuia să fie grass-roots, de la firul ierbii, să fie motivația comunității. Am fost la Brașov, a fost foarte bine, ne-am întors și am zis că, gata, noi în șase luni avem făcută fundația. A durat doi ani.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Era foarte greu de explicat oamenilor. Modelul de ONG care exista până atunci era așa: am un ONG, fac un proiect, obțin o sponsorizare, uite, asta am făcut de banii tăi, mulțumim, la revedere. Ei bine, modelul Fundației Comunitare e invers, funcționează ca un broker de cauze, în sensul că fundația identifică niște cauze și zice, care sunt interesele tale, ce vrei să rezolvi tu în comunitate? Uite, facem matching, ne unim forțele și noi distribuim banii către cauzele pe care vrei tu să le susții.

Fundația era intermediar între nevoi, cauze și cei care vor să le susțină, finanțatorii, cei care au resursele. În plus, Fundația te ajută să-ți faci propria ta fundație, dacă vrei, fără să mai treci prin birocrație, ca un fond pe care-l numești cum vrei, în care aduni bani, de la tine, de la prieteni, de la cei care vor să sprijine o cauză. Iar Fundația îți oferă toată infrastructura asta, de transparență, de monitorizare a fiecărui bănuț, de promovare, te duce să vizitezi toate proiectele implementate ca să vezi progresul, condiția beneficiarului, șamd. Așa funcționează și acum.

În cele din urmă am făcut și o Gală, Adriana Gheorghescu reușise să obțină o sponsorizare, prin niște prieteni, de la Eon. Apoi am mai făcut o gală la Select ca să motivăm oamenii pentru un Fond de Burse pentru copii talentați, dar fără resurse și am reușit să strângem vreo 11 000 de lei. Și așa am reușit să facem banii ca să înființăm Fundația. În mai 2012 am ieșit din biroul judecătorului cu actele. Eu am fost acolo director executiv, președinte al boardului vreo trei ani, în total am fost implicat vreo patru ani.

Cu prietenii din Fundatia Comunitara Iași, la lansarea Fondului de burse ediția 2022-2023

Unul dintre copiii care au primit burse, terminase între timp liceul, era student și a venit la Swimathon, care e un eveniment de strângere de fonduri, și a înotat ca să strângă bani pentru altă bursă, pentru alt elev. Mie mi se pare asta ceva excepțional, a fost un payback, ăsta e comportamentul pe care mi-l doresc în Iași, în următoarea sută de ani, să întorci înapoi altora, ceea ce ai primit. Și lucrurile astea se pot întâmpla fără să mai așteptăm să vină cineva să ni le rezolve. Și oamenii fac asta dacă le creezi contextul și dacă există transparență. Fundația Comunitară are raport anual din care afli ce s-a făcut cu fiecare leuț.

La Fundație am făcut voluntariat, în timpul liber, nu eram plătit. Eu făceam marketing pentru o companie de IT, am făcut și consultanță de business multă vreme, am avut și inițiative private. Motivația mea la Fundație era să las ceva moștenire, să pot să-i spun copilei că, uite, m-am străduit să las o lume mai bună pentru tine, mai bună decât atunci când ai venit pe lume. Până la urmă și ea a devenit donator, soția mea la fel, a strâns bani prin intermediul proiectelor Fundației.

Am ieșit din Fundație când m-am implicat în politică, în 2016, pentru că era incompatibil cu statutul fundației. Am zis atunci că în politică o să pot să accelerez schimbarea, atunci a fost contextul de ofertă. Apăruse Pentru Iași, cu Andrei Postolache, cu oameni cu viziune similară cu a mea. Nu aveam cine știe ce așteptări, eu lucrasem în două campanii electorale pentru Nichita, ca furnizor de servicii de publicitate și știam foarte bine ce înseamnă și cum se petrec lucrurile.

Ce nu mă gândeam, în naivitatea mea, poate și a celorlalți, era că o să fie o opoziție așa acerbă împotriva unei inițiative absolut noi. Noi am ratat intrarea în Consiliul Local, tocmai pentru că au fost întârziate formalitățile juridice de înființare a partidului din cauza PNL-ului. Și din cauza asta, am candidat ca independenți fiecare și n-a reușit să intre decât Andrei. Altfel, am fi avut vreo patru sau cinci consilieri locali și alta ar fi fost istoria Iașului.

Atunci mi-am dat seama că, structural, n-aș fi reușit să trăiesc cu mine, să adopt genul ăsta de compromis. Apoi au venit alegerile generale și eram încă în partid când a fost Cosette Chichirău invitată și apoi, după ce a intrat în Parlament, m-a invitat ea în USR. Ne-am întâlnit de câteva ori, că să facem și să dregem, dar când am văzut ce se întâmplă în USR, am zis, asta nu-i politică, e fix ce face PNL-ul și PSD-ul, adică cu ”autobuzul” și cu din astea, nu-i niciun om nou, nimic nou pe aici, la revedere. Și atunci am rupt-o de tot.

Acum, pe fondul ăsta al exploziei tehnologiei, al AI-ului, al automatizării și lucrând toată viața în industriile creative și uitându-mă pe toate proiecțiile de abilități necesare pentru a parcurge lumea viitorului unde în top zece apare mereu creativitatea, inovația, ceea ce-mi propun eu acum și ce fac este să ajut oameni, echipe să-și dezvolte aceste abilități. Cu asta mă ocup acum, aici mi-e focusul.

La Bizz Club, despre creativitate în afaceri (ianuarie 2020)

Am tras o linie și am zis că aici e locul unde mă simt cel mai confortabil. Asta înseamnă, concret, că livrez workshop-uri pe formarea de abilități creative, pe creative problem solving, pe inovație, indiferent dacă e produs nou, piață nouă, șamd. Asta îmi oferă mie și satisfacția că pot să-i ajut pe ceilalți să navigheze viitorul și să atenuez un pic teama asta de automatizare, care e omniprezentă.

Din studiile și din ce am lucrat eu până acum cu roboței, am înțeles că va mai dura până vor înlocui ingeniozitatea asta umană, iar omului îi va rămâne creativitatea și capacitatea asta intuitivă de a combina și de a face noi lumi posibile.

M-am uitat tot timpul la Henry Ford, la momentul apariției automobilului. Inovația este un increment a ceea ce există deja, tot rafinezi tehnologia și mai descoperi ceva. Ei bine, momentul ăla a fost o invenție absolut nouă, nu are termen de comparație, a fost disruptivă complet. Acum e asta cu Inteligența Artificailă. Dar nu are cum să depășească un prag, pentru că e alimentată de noi, de hrănește din ce-i dăm noi.

Pe Gabriela am cunoscut-o prin intermediul unui prieten foarte bun, al lui Dan Dimofte, el o cunoștea. Era un meci, Olanda-România în 2007 și-mi zice Dan, hai să ieșim în oraș dă vedem meciul și după aia mergem în Time Out să-ți fac cunoștință cu o fată. Și-i zic lui Dan, nu, mulțumesc și el, hai, că-i foarte faină, zic, bine, hai, mai vorbim după meci.

Ne-am uitat la meci în Bourbon, am bătut Olanda cu 1-0 și am urcat în Time Out. La un moment dat apare și Gabriela, am făcut cunoștință și mi-a plăcut foarte tare. Încă de la prima interacțiune m-a și luat, că Dan i-a zis, bă, îți fac cunoștință cu un balerin și ea, primul lucru pe care mi l-a spus a fost, băi, băiețel, unde-ți sunt colanții? Am înnebunit, m-am ridicat ca un cocoș și i-am zis, ce vrei să zici, fată?

M-a stârnit foarte tare atitudinea asta și am stat la povești în seara aia, am dansat, am făcut click în mod natural, firesc, ne-am plăcut. Asta era undeva în octombrie 2007, la 1 martie 2008 ne-am căsătorit. Tot în 2008 s-a născut și Mara, fetița noastră. M-am căsătorit târziu, aveam 39 de ani.

Cu Gabriela în Palas, curios la ce citește (2020)

Făcusem în vara aia parodia aia la Budăi Beer cu Tudor Botezatu.cu Alex Condurache, o gașcă mare. Ne-am distrat foarte tare atunci. Fusesem pe la un festival pe la Sfântu Gheorghe, prin Deltă, toți bucureștenii se salutau așa, cu Și faaași? Eram cu Dan Dimofte și spunea, bă, vino că vă fac cunoștință cu băiatul, uite, el cu Budăi și mă puneam să spun Și faaași? În fine, ne-am distrat acolo vreo trei zile, ne-a invitat și Andrei Gheorghe, Dumnezeu să-l ierte, la el în emisiune, unde am fost cu Tudor la București, apoi am fost pe la frate-su, am stat la băut acolo și ne-am întors cu trenul de noapte.

A fost în ziua în care am cunoscut-o pe Gabriela. Ajunsesem la șase dimineață în Iași și veneam cu Tudor de la gară, mergeam spre Hand, ăla de jos, din Arcu și i-am zis lui Tudor, băi, hai să mergem să bem o cafea să ne refacem și după aia vedem ce mai facem. Și pe drumul de la gară până la Hand, mi-amintesc și acum, îi spuneam lui Tudor, băi, am o poftă să mă îndrăgostesc, să mă dea una cu roatele în sus! Fără să știu că eu seara o să pățesc asta. E o amintire foarte faină a momentului ăla în care, cumva, au venit toate împreună.

De-atunci mi s-a schimbat viața, în primul rând pentru că am făcut focus pe familie și viața socială am limitat-o destul de mult. De unde eram o pasăre de noapte, ca să zic așa, m-am cumințit brusc și focusul meu a fost, și chiar mi-am dorit asta, să fiu prezent cât mai mult cât copila era mică pentru că eram conștient că sunt momentele în care se produc schimbările cele mai rapide și că dacă ratezi un moment, l-ai ratat și gata. Că până pe la șase-șapte ani, tot ce ratezi e bun ratat, după aia ritmul e un pic mai lung. Și m-am străduit să fiu prezent și implicat cât de mult am putut în creșterea copilului alături de Gabriela. Am vrut să construiesc acolo cuibul, ca să zic așa.

Cu Mara, fiică-mea (Iași, 2017, Moara de Vânt)

Și am făcut treabă bună. Mi-amintesc că eram odată în parc cu Gabriela, în Copou, era însărcinată și ne plimbam mult în perioada aia. Noi suntem încăpățânați amândoi și stăteam și povesteam, băi, tu-ți dai seama cum o să iasă fata noastră. Și s-a adeverit, n-ai văzut așa ceva, cât e de îndărătnică. Dar pe de altă parte îmi place foarte mult, e un copil curios și reușește să-și cultive pasiunile cu bucurie, fără încrâncenare și își descoperă tot felul de abilități din astea…

Ea studiază la școală franceză și germană, dar a învățat engleza singură. Îmi seamănă aici, are abilitatea de învăța limbi străine foarte ușor, desenează foarte frumos. Cred că se va duce tot în zona asta a industriilor creative, ori grafică, ori zona de producție muzicală, ceva de genul ăsta. Dar n-aș putea zice deocamdată, cochetează bine cu zona asta, dar acum o stârnește foarte tare cultura asiatică, coreeană, k-pop-ul și toate lucurile astea, tot ce vine din zona aia.

Nu regret nimic din ce-am făcut până acum.

Îmi pare rău, dar n-a depins de mine, că în clasa a XI a când am primit o invitație la o școală de vară la Budapesta la care participau coregrafi din toată lumea, n-am putut să ajung pentru că partidul nu ne-a lăsat.

Am un oarecare regret, dar nici nu știu cum să-i spun. Am avut tot timpul dualitatea asta balet-fotbal. M-aș fi văzut fotbalist. M-am gândit și atunci, dar nu mi-am luat foarte în serios gândul, să devin antrenor, să fac școală de fotbal. N-am făcut-o, dar m-aș fi văzut lucrând în zona asta. N-am alte regrete.

Cel mai important moment din viața mea a fost când am ajuns în viață în România de la Sarajevo. Atunci am simțit că am o nouă șansă. Aveam 20 de ani, am mulțumit divinității, mie că am avut inspirația să mă protejez, să nu mă expun.

În continuare mă văd o referință în ceea ce înseamnă creativitatea și inovația în România. Asta îmi doresc să fac cât voi mai avea viață.

———————————————————–

Despre IAȘI

Chiar mă gândeam recent că, atunci când eram copil, adolescent, Iașul era foarte mic, față de ce se întâmplă acum. Iașul are un potențial fantastic. Eu am o teorie, că în următorii zece ani o să fim o metropolă de peste un million de locuitori. Pe o rază de 50 de km cred că suntem pe-acolo. E singurul oraș magnet din regiune. Mă bucur de faptul că universitățile încă reușesc să atragă tineri să vină aici.

Îmi place unde a ajuns orașul , dar sunt dezamăgit că a ajuns în ciuda politicii și a politicienilor. Pentru că oricât de controversat ar suna, mă refer la proiectul Palas, dacă Iulian Dascălu nu făcea lucrul ăla, eu nu eram astăzi în Iași. Și mulți dintre noi nu mai eram în Iași, pentru că orașul nu reușea să scape de ștrandul, de marasmul care era pe Sf. Lazăr și rata tot ce s-a întâmplat de atunci încoace.

La Iași cel mai mult îmi plac oamenii implicați, care vor să facă ceva aici, nu neapărat pentru ei, oamenii care se adună, schimbă idei, se întreabă cum am putea face să ne fie mai bine tuturor aici. Dar nu sunt mulți. Din nefericire, în ultimii 20-25 de ani, cred că sunt undeva la 3000-3500 de oameni cu care mă întâlnesc frecvent acolo unde se întâmplă ceva pozitiv în orașul ăsta, că sunt evenimente culturale, că sunt inițiative de la firul ierbii, ONG-uri, proiecte, festivaluri, crâșme noi, crâșme vechi, sunt aceiași oameni.

Ca locuri, sunt puține care îmi plac, din păcate. Îmi place Copoul, Ciricul, dar nu direcția în care o ia, îmi place pădurea de la Dobrovăț, îmi place că au început să schimbe tramvaiele, că eu folosesc foarte mult mijloacele de transport în comun, că îmi sunt la îndemână. Mă simt ca la Koln de acum 30 de ani, cu tramvaiele astea de la noi. Dar, din păcate, evoluțiile imobiliare o să ducă la aglomerări care nu ne fac bine.

E ok să se construiască, n-am nicio problemă cu asta, cu cât se contruiește mai mult, cu atât rămân prețurile mai jos, dar problema este unde și cum se construiește, aici e marea problemă. Aici se vede corupția mare și faptul că nu le pasă de oraș și le pasă doar de ei. Bine, eu nu înțeleg și de ce oamenii au fost dispuși să se împrumute pentru a locui în condițiile astea. E o ruptură undeva. Mă uit la Valea Lupului, să nu ai trotuare și tu să faci credit să cumperi acolo, eu asta nu înțeleg. Și atunci nu poți să spui că ești rațional.

Eu fac un test, apropo  de venituri, de prosperitate și de nivelul Iașului: numește-mi cinci restaurante în afara Palasului care au grad de ocupare mai mare de 30 la sută în timpul săptămânii. Cu greu poți numi. Asta înseamnă că este o discrepanță foarte mare între venitul marii majorități a populației, cele din cartierele dormitor, populația veche a Iașului și le nouveau riche, IT-iștii și ceilalți care locuiesc în noile cartiere. Majoritatea vin în Palas pentru că le dă un sentiment de civilizație, de Dubai. Dar ce lipsește Iașului e agora aia, piața centrală, noi n-o avem. Asta ne dă temelie la nivel mental în ceea ce privește apartenența noastră. Dacă te uiți, oriunde în lume există piața aia centrală, indiferent cât de mare e localitatea, există piața aia.

Dar îmi place cum se coagulează strada Lăpușneanu. Vara iubesc zona aia, îmi dă un sentiment… Am fost în sud în multe locuri, în Grecia, Italia și vezi acolo zone centrale care sunt pline, dinamica aia îmi place. Eu aș închide Stefan cel Mare, aș face axa Palatul Culturii-Piața Unirii permanent închisă pentru mașini, pietonală. Îndiferent ce comentează unii sau alții, acolo nu ai nevoie de mașini. Eu sunt șofer, îmi place cu mașina, dar aș face toată zona aia pietonală.

Am fost la Larisa în octombrie, în Grecia continentală, nu la mare. Fix așa era centrul, erau două sensuri unice și în centru toată lumea la terase, mici, mari, bătrâni, tineri, erau la mese, se bucurau, povesteau, era o chestie de bunăstare emoțională. Și Grecia nu-i o țară bogată. Noi încă suntem o societate în pragul crizei de nervi, dinamica noastră socială asta spune.

Ca ieșeni, avem un soi de aroganță intelectuală. Clujenii sunt niște țărani destoinici care au știut să acumuleze și să se organizeze, gospodari. Noi tot timpul ne-am considerat superiori intelectual, deși majoritatea au plecat de aici. Dar e tradiția pe care o are orașul. În Moldova, dacă vrei să-ți depășești cât de cât condiția, vii la Iași. Ieșenii au și un fel de misecuvenism. Și ne îndreptăm mai mult spre autoreflecție în oglindă decât de acțiunea de a împrăștia această superioritate intelectuală. Cumva e atitudinea ăluia care e în turnul de fildeș, bă, eu îs deștept, n-ajungeți voi la mine, dar veniți și ridicați-mi piedestalul.

Există public pentru o viață culturală la Iași, din ce văd e sold-out pentru aproape orice. Este încă loc de ofertă. De bine de rău, s-au modificat comportamentele și începe lumea să plătească actul artistic. Dar, din nefericire, primăria încă mai are comportamentul de organizator de spectacole, ceea ce nu-i treaba ei și a făcut mult rău artiștilor și actului artistic. Și nu numai la Iași, ci toată administrația românească. Dar este efervescență și este încă loc de diversificare, sunt convins că există încă nevoi neservite.

Din păcate la Iași încă e greu de ajuns, încă suntem izolați, asta e o mare problemă. Dar e clar că este loc de diversificare și este esențial ca administrația locală să înțeleagă să conserve ceea ce mai poate fi conservat și să le readucă la strălucirea inițială. Dacă mă uit la inițiative private, cum a făcut Gianina cu Casa Joseph Zoller, numai dacă ne gândim la nivel de mase și cât s-ar schimba orașul și cum este el consumat. Pentru că acum, oricât ne-am strădui să aducem turiști în Iași, nu prea ai ofertă, oricât de mult ne amăgim noi și de cât de binevoitoare și de pline de bune intenții ar fi inițiativele.

Dacă ar fi să aleg unde să locuiesc în România, aș alege Clujul. Mi-e familiar, sunt subiectiv, acolo am făcut școala, liceul, deși acum nu mă mai atrage la fel, dar mă atrage totuși poziția geografică. Am avut discuții să ne mutăm în străinătate, când a început războiul din Ucraina, dacă cumva era vreun pericol plecam. Dar nu ne-am gândit în mod activ, hai să plecăm.

Eu întotdeauna am spus că Iașul cred că e orașul cel mai potrivit din România unde să-ți formezi o familie, are oferta pentru ce înseamnă copil, familie, pentru un start bun în viață și ca ofertă educațională și ce înseamnă sistemul de sănătate și parcuri, e foarte foarte potrivit pentru asta.