Primii ani sunt legați de Rădăuți, orașul acela ”tăiat în două de o cale ferată devenită între timp adevărata axă de simetrie a universului” cum spunea Matei Vișniec.  Am copilărit pe-o stradă romantică, care se numea Eminescu. Poate de aceea, am rămas mereu atașată de marele poet și de poezia lui nemuritoare.

Am fost un copil obișnuit, copil unic dar nu răsfățat, pentru că aveam în jur mătuși, bunici și foarte mulți adulți care mă disciplinau în orice clipă. Dar am fost un copil fericit, care se juca în permanență în curtea verde cu toate prietenele din vecinătate. Locuiam într-o casă cu etaj și cu un fel de turnuleț care, în mintea mea, avea un aspect de mic castel. Aveam multe inițiative și ne jucam tot timpul afară. Asta este ceea ce îmi amintesc cu mare drag. La grădiniță, care era foarte aproape, mergeam pe jos, singură. Eram foarte bine instruită, eu plecam ultima de acasă și mă întorceam prima, la ora 12. Și doar o singură dată s-a întâmplat să uit să încui ușa…

Comoara din pod

Casa aceea o port cu mine pentru că, pe lângă de jocurile copilăriei, cele mai importante momente sunt legate de podul casei, unde am găsit o adevărată comoară. Era un pod foarte bine întreținut, luminos, cu o fereastră care dădea spre grădină. Era refugiul meu. Acolo am găsit o comoară, adică niște cutii mari în care erau colecții de reviste: Cinema, Femeia, Magazin Științific, la care fusese abonată mătușa mea (care locuia în același imobil) în anii ʹ60. Acolo am învățat să citesc. Fiind învățătoare, mătușa făcea planuri de lecții pe cartoane mari, așa încât vedeam avant la lettre niște slide-uri, cum am spune acum, pe care scria cu litere foarte frumoase, caligrafic. Și eu, asistând, ajunsesem să știu ce scria.

Pe la patru ani și jumătate începusem să cunosc alfabetul și acolo sus, printre reviste, am început să leg singură literele în cuvinte. Când nu înțelegeam ceva, mă duceam jos și o întrebam. Acolo, în mod constant am citit. În plus, am făcut o pasiune pentru cinema, teatru, pentru curiozități din lumea largă.

La patinoarul din lacul din Rădăuți

Locuiam aproape de lacul din Rădăuți, care era zona cea mai frumoasă. Când mergeam și veneam de la școală treceam pe lângă lac și, bineînțeles, zăboveam câteva ore cu colegele, mai ales iarna când derdelușul devenea marea ispită. Am stricat multe ghiozdane acolo. Tot pe lac, în iernile aspre, era patinoarul nostru, al zecilor de copii de la aceeași școală și al celor ce locuiau în proximitate. Am învățat să patinez pe niște patine împrumutate, cu două rânduri de șine dar, după o vreme, părinții mi-au cumpărat o pereche numai ale mele.

Primele fracturi de destin

Am avut o învățătoare blândă, caldă, înțelegătoare care ar fi trebuit rămână până în clasa a patra. Din păcate, a fost pensionată când eram în clasa a doua și asta a fost o fractură a destinului. I-a luat locul  o doamnă cu prea puțin talent pedagogic și care privilegia mai mult copiii din high-life.

Abia în gimnaziu, la aceeași școală, am început să am niște aripi, grație unor profesoare nemaipomenite. Domnișoara de limba română, căreia îi sunt recunoscătoare și acum, doamna de geografie,  foarte rafinată, care ne aducea diapozitive la ore și ne arăta imagini din munții Tatra și din alte locuri pe care le vizita, domnișoara de biologie ale cărei ore mi-au plăcut atât de mult, încât, la un moment dat, cochetam cu ideea de a merge la facultatea de biologie.

Pentru că mătușa mea avea o bibliotecă mare, citeam absolut la întâmplare, fără control, ceea ce, paradoxal, mi-a folosit foarte mult. Abia mai târziu am început lectura sistematizată sub îndrumarea profesoarei, care ne dădea listă de lecturi pentru vacanță și ne cerea să reținem pe de rost poezii. Țin minte că așa m-a remarcat, după ce am recitat ”Călin (file din poveste)”. Poezia m-a salvat și la o  olimpiadă de limba română, unde surpriza a fost că am luat premiul întâi. De ce? Pentru că, absolut neașteptat, tema principală a fost să scriem o poezie pornind de la niște cuvinte date.

Premiantă, clasa a III a

Cu sănătatea nu stăteam bine, aveam o afecțiune cardiacă și mi s-a spus să nu fac sport. Ei bine, m-am înscris la cercul de balet, care pentru mine nu era un sport, era o artă. M-am înscris și la cercul de istorie, pentru că și istoria îmi plăcea foarte mult. Aproape de sfârșitul clasei a opta, au venit la școală niște profesori care făceau o selecție pentru Liceul de Coregrafie din Cluj. Am fost selectată alături alte două fete din oraș. Eram foarte fericită dar  ”consiliul” de familie a decis că nu pot să merg la Cluj… După ce ușa asta a fost închisă definitiv, m-am îndreptat către filologie-istorie, la Liceul ”Petru Rareș” din Suceava. Dar și acolo am avut așa, un fel de ghinion, ca și în clasele primare.

După o perioadă frumoasă, de creativitate, susținută de o profesoară de română foarte tânără și entuziastă, cu câteva luni înainte de examenul de treaptă (acela de la sfârșitul clasei a zecea), la minister s-a decis schimbarea profilului liceului, inclusiv al clasei în care eram eu, care a devenit clasă de chimie industrială. Eram în 77-78. A fost un moment în care părinții îngrijorați (alături de elevi) au pledat în fața directorului pentru a obține cel puțin dreptul de a susține examenul la istrorie și limba română și nu la matematică (cum se preconizase). Aceasta a fost concesia care ni s-a făcut.  

Singura clasă de filologie din Moldova rămăsese la Piatra Neamț și unii dintre colegii mei au reușit să se transfere acolo. În ce mă privește, după o nouă discuție în familie, am înțeles că viitorul meu nu va fi nici la Filologie. Erau îngrijorați de perspectiva repartiției și voiau să mă vadă bine ancorată într-o profesie ”la modă”: medicină sau drept.

Am renunțat și la orele de la Școala Populară de Artă, la clasa de teatru, de care se legau multe din visele mele. Am susținut cu succes examenul de treaptă la ”Petru Rareș” și am rămas în clasa a XI-a acolo dar, după două trimestre, când am hotărât că voi da admitere la Drept, am solicitat transferul la Liceul ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți. Întâmplarea a făcut să redevin colegă de clasă cu foștii mei colegi din gimnaziu. A fost așa, ca un arc peste timp. Am avut aceeași colegă de bancă ca în clasele a șasea, a șaptea și a opta. Chiar revenisem acasă. Dar atât, doar la nivelul acesta am resimțit bucuria, pentru că apoi m-am apucat serios de învățat.

Drumul Drept

În clasa în care m-am transferat, era diriginte un profesor de matematică, recunoscut pentru severitate și exigență. Cum pregătirea mea din prima treaptă a fost axată pe literatură, gramatică, latină etc., matematica era un tărâm aproape necunoscut. Dar domnul profesor a fost un om extraordinar, a înțeles că vreau să dau la Drept și m-a ajutat să depășesc această barieră.

De unde a venit decizia cu Dreptul?  Mama mea lucra la Notariat, care era în același sediu cu Judecătoria, Procuratura și cu Baroul din Rădăuți. De câte ori o vizitam la birou întâlneam avocați, grefieri, judecători și mă acomodasem într-un fel cu lumea justiției. Ăsta era un aspect. Un altul, mai trist, a fost divorțul părinților mei (când aveam 10 ani), pe care l-am dus așa, ca pe o povară. Pentru că nu era ca astăzi, ceva la ordinea zilei, era un fel de stigmat. Eu așa l-am perceput.  Atunci a fost prima oară când am fost cu adevărat în instanță, când m-a întrebat judecătorul cu care dintre părinți vreau să locuiesc.

Cred că și lecturile m-au condus spre drept, în special Balzac (pe care l-am citit aproape integral). El a fost romancierul dreptului, prin excelență. A scris pagini nemuritoare despre căsătorie, despre divorț, despre moștenire, despre avocați… În plus, aveam și un dezvoltat spirit justițiar. Mă deranja foarte tare orice nedreptate. Nu de puține ori am fost aleasă de prieteni sau, mai târziu de colegi, să tranșez mici dispute. Era o lume pe care simțeam că o înțelegeam, nu știu cum să spun. Așa cum am înțeles de pildă limba franceză. Deși nu am studiat-o niciodată la școală, când am auzit prima dată un cântec în franceză, l-am înțeles. Așa simțeam eu că l-am înțeles. Și am început să citesc, să studiez după celebra carte a lui Mauger până când, după ani, am ajuns să predau în franceză la Paris.

Oricum, când am decis să dau la Drept, m-am gândit la avocatură. Vedeam acolo și un pic de teatru. Era încă vremea pledoariilor. Citisem despre Delavrancea, despre impresia pe care i-o făcuse lui Lovinescu, vedeam tot partea literară, dar dublată, repet, de spiritul meu justițiar. Și mi-am zis, da, pot să fac ceva, îmi plac oamenii, îmi place literatura, îmi place cuvântul. E o lume în care poți să te impui doar prin ce știi și ce spui, prin cultura ta generală, nu numai juridică. Așa că am luat decizia și au urmat aproape doi ani de studiu în izolare, pentru că la ora aceea, la Drept erau peste 20 de concurenți pe un loc.

În 1982, când am intrat, au fost 29 de candidați pe un loc. Am fost în cea mai mică promoție din toată istoria Facultății de Drept din Iași, când s-au scos la concurs 30 de locuri. Pe lângă  25 de studenți români erau și cinci străini (patru arabi și o colegă din Congo).

Nu pot să spun că am amintiri foarte plăcute din studenție. La început am locuit în campus, în Puskin (actualul Titu Maiorescu), câteva luni. Deși eram acomodată cu viața de cămin din liceu, aici era altfel. Erau studente din diferiți ani de studii, fiecare cu alt stil de a învăța și, mai ales, cu alte ritmuri (diurne, nocturne). Evident, era mereu agitație, inclusiv la sala de lectură. La Drept, în primul an este mult de învățat, trebuie să-ți însușești limbajul juridic care nu-i tocmai ușor.  Aveam nevoie de liniște, așa că am am găsit o gazdă, la o doamnă în vârstă,  într-o zonă foarte pitorească, într-o căsuță din Tătărași.

La facultate eram împărțiți în două grupe, cea ”mare”, în care erau 20 de colegi, și grupa ”mică”  în care eram eu. Colegii străini veneau foarte rar, deci eram puțini studenți la seminarii. Asta însemna că nu prea aveai cum să lipsești, cum să te ascunzi în spatele colegului, tot timpul erai în fața profesorilor. Deși asta nu era o foarte mare problemă, totuși era o atmosfera studențească atipică. Era însă perioada aceea în care se întrerupea lumina la ora 17 și când în amfiteatre era foarte frig. Țin minte, aveam un profesor, un mare profesor de drept procesual penal, care iarna venea la ore cu palton și cu căciulă, uneori cu mănușile pe mâini, în timp ce preda.

Era exclus să-mi fac planuri de viitor la Iași, câtă vreme marile orașe erau ”închise” pentru absolvenți și toți știam că urma să fim repartizați la finalizarea studiilor în diferite colțuri de țară.

Între timp, m-am căsătorit. Mi-am cunoscut soțul (atunci coleg din anul trei) la practică agricolă, la Panciu, la cules de struguri. Fiecare an de studiu începea cu două săptămâni de ”practică” agricolă.

A doua descălecare la Suceava

După examenul de licență se făceau repartițiile guvernamentale. Era o listă comună cu absolvenții celor patru facultăți de Drept din țară și, în ordinea mediilor, eram repartizați pe posturile disponibile, fie de judecător, de avocat, procuror, jurisconsult sau notar. Soțul meu fusese repartizat deja la Suceava, ca judecător. Paradoxal, el, care era ieșean, avea acum buletin de Suceava, iar eu, prin căsătorie dobândisem buletin de Iași. A fost un singur post la Baroul din Suceava și… m-am întors. Eram cea mai tânără de-acolo, eram un pic răsfățată, recunosc, și toată lumea credea că sunt sora soțului meu.

Avocat stagiar, 1988

Maestra mea a fost o excepțională avocată la care mă gândesc cu gratitudine și de la care am învățat foarte multe dintre ”secretele” profesiei. La 24 de ani nu e foarte ușor să aplici ceea ce ai învățat în facultate când ești în fața unui om cu probleme adevărate care, practic, îți transferă toate grijile și temerile sale. Dar a fost bine, eram numai 16 avocați, eram ca o familie. Ne-am stabilit în Suceava unde am primit primul apartament pe care l-am aranjat singuri.

După nici doi ani, soțul meu a susținut examenul de definitivat, ocazie cu care, la București fiind, i s-a sugerat să candideze pentru un post de judecător la Tribunalul Militar din Iași. Cum și socrii mei erau în Iași, a luat decizia să candideze și a obținut această demnitate. Destinul a vrut să revenim la Iași, deși la Suceava investisem foarte mult suflet în tot ce am făcut. Am obținut transferul în Baroul Iași și, o vreme, am locuit la hotelul Garnizoanei din Copou.  

Din vremea Marilor Maeștri

Decanul Baroului (care pe atunci se numea Președinte) era profesorul Theodoru, după care a fost aleasă doamna Constanța Radu. Când am ajuns eu în Iași erau 45 de avocați pe lista Baroului. Acum sunt peste 1000.  Am avut privilegiul, chiar pot să spun privilegiul, să întâlnesc niște maeștri. Locuiam pe Copou și dimineața după ce lăsam copilul la grădiniță (în casa unde e acum Centrul Cultural German) mergeam pe jos până la Palatul de Justiție. De multe ori pe acest traseu mă întâlneam cu doi-trei dintre avocații seniori care coborau tocmai de pe lângă Biserica Sfântul Nicolae cu servietele pline de dosare și care, îmi povesteau despre istoria Baroului, despre foștii lor colegi. Erau erudiți, eleganți, desprinși parcă dintr-o altă lume. Îmi plăcea să-i ascult în instanță, să-i urmăresc și să învăț de la ei.

Organizarea de atunci însemna și grupe profesionale care se întâlneau sâmbăta, după ce se terminau procesele. Făceam un fel de colocvii, discutam pe marginea cazurilor cele mai complexe. Chiar și avocații cu experiență aveau nevoie, la un moment dat, să se consulte, iar pentru noi, cei câțiva tineri, era un lucru extraordinar. Asta se întâmpla la sediul Baroului, care era în sălile de la parterul Palatului de Justiție. În acei ani se inaugurase Palatul de pe bulevardul Anastasie Panu. Nu mai era la Palatului Culturii, unde fusesem în studenție la câteva procese și la practica de specialitate. Vorbim despre sfârșitul anului ʹ89, chiar înainte de căderea comunismului, când era greu din multe puncte de vedere.

Presiuni din partea regimului n-am avut, eram și prea tânără. Ceva, totuși, mi s-a întâmplat. A fost foarte interesant, dar cred că a fost un test. Privind în urmă, așa consider. A venit la un moment dat cineva direct la mine, deși eram mai mulți în birou, un domn destul de bine îmbrăcat și m-a întrebat: sunteți avocat? Am nevoie de o consultație. Mă interesează cum este mai bine, să fiu cetățean sau să renunț la cetățenia română? Bineînțeles, atunci am început să mă gândesc la ce am învățat despre cetățenie, despre apatridie și i-am spus: sigur, sunt avantaje clare, de ce să renunțați la cetățenie? A spus ceva despre nemulțumirile lui față de regim. Am răspuns ”școlărește” despre faptul că renunțarea la cetățenie presupune privarea de drepturile politice. Probabil cineva a vrut să vadă cum gândesc… Așa am perceput. Pentru că, altfel, era o întrebare destul de riscantă pentru acea epocă.

În cadrul Baroului, am fost timp de un an, director al Biroului de asistență juridică. Era o structură fără prea multe atribuții. Făceam niște rapoarte, stabileam onorariile pe baza unei grile, în funcție de complexitatea cauzelor, întocmeam contractele, scriam delegațiile avocațiale. Această muncă m-a pus în contact cu toți colegii avocați și a fost foarte plăcut. În aceeași perioadă am făcut parte dintr-un grup profesional care se ocupa cu diseminarea informațiilor juridice în licee. Erau activități foarte frumoase și utile, care au fost reuate recent sub forma unor proiecte naționale coordonate de Uniunea Națională a Barourilor din România sub denumirea ”Avocat în școala ta”.

Apoi a fost deschiderea de după 1990. Așa cum am spus, am intrat în Barou cu puțin timp înainte de Revoluție (în mai-iunie). În 22 decembrie încă locuiam în hotelul Garnizoanei dar între timp primisesem un apartament într-o casă naționalizată la Râpa Galbenă. Îmi amintesc că supravegheam renovarea, că eram cu doi muncitori acolo când, prin fața ferestrei au început să treacă șiruri-șiruri de oameni care scandau. Inițial n-am înțeles ce se întâmplă. Apoi am vorbit la telefon cu soțul meu, am alergat la grădiniță să iau copilul și ne-am întâlnim în camera noastră de la garnizoană. Confuzia și spaima de atunci le-am trăit ca toată lumea.

A urmat o perioadă foarte frumoasă la Barou, am început să primim vizite ale unor confrați din străinătate, să ne înfrățim cu barouri din Franța. La sugestia domnului avocat Rotaru, care între timp devenise decanului Baroului, urmasem cursurile de master, specializarea Științe penale.

După încă un an m-am înscris la doctorat. Ani de zile nu se organizaseră doctorate așa încât erau foarte puțini profesori îndrumători. M-am înscris la domnul Mihail Vasile Jacotă, profesor emerit, la Drept Internațional Privat. Aș fi optat pentru Drept Public, dar profesorul Țațomir deja se retrăsese din activitate. Dar profesorul Jacotă a fost foarte atent la doleanțele mele și mi-a propus o temă interdisciplinară în dreptul international: Statut personal și naționalitate în dreptul internațional privat. Tema era foarte frumoasă dar, din păcate, lucrurile s-au complicat pentru că nu aveam niciun fel de bibliografie.

Bursier de Notre Dame

Și atunci a început alt capitol din activitatea mea profesională, aceala de bursier în diverse programe.  Între 1991-1992 am fost în Franța, într-un program de pregătire pentru avocați care mi-a dat posibilitatea să ajung în marile biblioteci, apoi, trei luni în 1993, într-un program organizat de Comisia Europeană, la Bruxelles.

E greu pentru tinerii de azi să-și imagineze lumea fără Internet. Dificultatea nu consta numai în absența acestui fabulos instrument ci și în absența articolelor științifice, a studiilor, monografiilor și chiar a cursurilor universitare. Nici în facultate nu aveam prea multe, majoritatea cursurilor erau litografiate. Și atunci mi-am zis că trebuie să fac ceva pentru documentarea tezei.

Începusem să învățăm primele lecții de democrație, să vorbim despre drepturile omului, despre statul de drept. În 1993 România a devenit membră a Consiliului Europei iar în 1994 a semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mă atrăgea idea de a cunoaște acest domeniu și am decis să caut un program care să ofere o specializare în Drepturile Omului și Drept Internațional. Încercasem să obțin o bursă de la Fundația Soros dar politica lor era aceea de a susține tineri cercetători în programe scurte de pregătire, de care să beneficieze cât mai mulți oameni. Și atunci am făcut demersuri pentru o bursă Fulbright, ceea ce a însemnat un efort foarte mare.

Aveam un copil, practicam avocatura, aveam examene la doctorat, proiecte în cadrul baroului. Am susținut testul TOEFL (de cunoaștere a limbii engleze) la Politehnica din București. La întoarcere, absolut întîmpător, cineva mi-a dat o broșură cu un program de master în Drept international la o universitate din Statele Unite, Notre Dame du Lac. Și am trimis un întreg dosar și acolo. După două luni am primit o scrisoare prin care eram anunțată că am fost acceptată. Deci, gândiți-vă, eram în 1994 când totul se făcea prin intermediul scrisorilor trimise prin poștă. Făceam calculul, 10 zile ca să ajungă, încă vreo două ca să răspundă, încă vreo 10 zile ca să ajungă răspunsul înapoi. Putea dura o lună ca să faceam câte o scurtă comunicare.

După concursul de selectație am avut și niște interviuri telefonice pentru a discuta detaliile. Eram acceptată, dar nu discutasem despre taxa de școlarizare. După câteva săptămâni m-au întrebat dacă am găsit un sponsor pentru că taxa era de 10.000 de dolari pe an de studiu! Era curs de Drept internațional și drepturile omului, deci exact ceea ce îmi doream. Am făcut din nou cerere la Fundația Soros, fără success. Și am pierdut anul academic 1994 pentru că n-am reușit să găsesc un sponsor.

Între timp renunțasem la bursa Fulbright și rămăsesem doar cu amintirea unui test TOEFL încheiat cu un punctaj foarte bun și cu gândul că măcar am încercat. În luna ianuarie 1995 am primit din nou o scrisoare de la Notre Dame prin care mi s-a cerut acordul de a-mi trimite dosarul la potențiali sponsori americani. A fost o zi de neuitat. Mi s-a cerut să indic un număr de fax, pentru celeritatea comunicării. Nu aveam fax, așa că am apelat la o prietenă.

Au trecut câteva luni fără niciun răspuns. Eram resemnată. În luna iunie, mă întorceam de la București unde o condusesem la aeroport pe fiica mea care participa la primul concurs de pian în Italia, la Sanremo. Plecase cu profesoara ei, de la Liceul de artă. Eram în tren și, în toiul nopții, prietena mea m-a anunțat telefonic că sunt multe pagini de fax pentru mine, că nu înțelege ce scrie, dar că începe cu cuvântul ”congratulations”! Erau, într-adevăr, 12 pagini cu instrucțiuni și de la sponsor și de la universitate și eram anunțată că, cel târziu pe 20 august trebuie să fiu acolo. Și așa am plonjat dintr-o dată într-o cu totul altă lume.

Clasa de Master, Universitatea Notre Dame (1995)

A fost o experiență nemaipomenită. Acolo am făcut, practic, a doua studenție. Era o universitate privată, extrem de bine cotată la acea oră, în top 10 a universităților americane. Biblioteca Facultății de Drept era într-o clădire cu 11 etaje iar la etajele 2 și 3 erau cărțile și periodicele pentru Drept Internațional. Programul era non-stop, se putea studia și noaptea, erau deja chei electronice. Iar la programul de master, ca să vedeți ce înseamnă o universitate privată de top, își permitea să aducă specialiști din toată lumea. Am avut profesori chiar de pe toată planeta. Păstrez și acum legătura cu ei. Eram 11 masteranzi de pe toate continentele.  Din Europa mai era un student austriac. Oricum, eu am rămas până astăzi singurul lor student din România. Ca alumni am rămas în permanentă legătură, primesc lunar cataloge, informații, votez când este vorba de staff-ul facultății. E o mare familie în care am fost primită.

Un an de zile a durat cursul de master. De regulă, în luna ianuarie erau interviuri pentru internship-uri. M-am înscris pentru un post de stagiar la Comitetul Drepturilor Omului de la Geneva. Am fost admisă dar, din nou, problema financiară a făcut diferența. Bursa era insuficientă pentru lunile de vară în cel mai scump oraș din Europa. În aceste condiții, am făcut un schimb cu un prieten bun și coleg, nigerian, care acum este profesor la Washington D.C. Și așa am ajuns la Minnesota Advocates for Human Rights, una dintre organizațiile americane extrem de active în domeniul protecției drepturilor omului. Și a fost foarte bine. Am rămas prietenă până în ziua de azi cu directoarea de atunci și cu soțul ei, care era congressman. Am și locuit la ei în casă o scurtă perioadă.

Primirea diplomei ”Cum laude”, Universitatea Notre Dame (1996)

Care va fi impactul asupra carierei, la ce va folosi acest master? Asta m-au întrebat colegii acolo. Le-am povestit despre România, despre primele exerciții de libertate, de democrație. Mie, personal, mi-a folosit pentru cariera didactică. Pentru că odată ce m-am întors, am făcut marea schimbare, în sensul că am început să predau Drepturile omului și Drept Internațional Public.

Kogălniceanu și demisia

Eram asistent asociat la ISE, eram încă doctorandă dar am dat concurs pe post la Universitatea ”Mihail Kogălniceanu”. Aveam ore și acolo și, după experiența americană, credeam că universitățile private au un mare viitor și la noi.  

Acolo, în parteneriat cu Centrul de Mediere și Securitate Comunitară, am participat la un frumos program de Clinică Juridică, tot de inspirație americană. Seamănă cu programele din clinicile medicale în care, ca rezident, vorbești cu un pacient adevărat și încerci să pui diagnosticul. Pe plan juridic asta însemna un ONG în colaborare cu Baroul și cu o facultate de drept, pentru a întinde o mână de ajutor celor care nu au posibilitate să plătească un avocat. Programul era axat pe protecția victimelelor violenței domestice. Am diseminat această informație și veneau femei agresate pe care le consiliam. Dar nu doar noi, avocații sau profesorii, ci studenții care aveau astfel experiența primului interviu. Era un foarte bun exercițiu pentru studenți. Și se mergea până la reprezentarea în instanță. Asta se întâmpla în anii 1999 și 2000.  Sigur, și acum există asemenea programe, dar mult dezvoltate.

Apoi am introdus în programa academică la Facultatea de Drept a Universității ”M.Kogălniceanu”(UMK) disciplina Protecția Juridică a Drepturilor Omului. Foarte devreme, față de alte universități. Și încă ceva. Când m-am întors, am avut o bucurie imensă. Am amânat câteva luni finalizarea tezei de doctorat pentru că eminentul profesor Gheorghe Scripcaru, după ce a aflat că urmasem un curs în SUA, m-a cooptat într-un important proiect de cercetare într-un domeniu care era atunci o noutate: bioetica. Așa a apărut, în 1998, prima carte de bioetică din România, intitulată ”Bioetica, științele vieții și drepturile omului” (semnată de  Gheorghe Scripcaru, A. Ciucă, Călin Scripcaru și Vasile Astărăstoaie). O carte care a fost foarte bine primită. E una dintre cele mai citate cărți și acum, după atâția ani, deși n-a mai fost reeditată. Este despre dilemele etice și juridice cu care ne confruntăm astăzi: cine stabilește care sunt frontierele progresului, ce probleme etice ridică reproducerea medical asistată, maternitatea surogat, donarea de organe, legalizarea eutanasiei etc. Este un domeniu fascinant care se completează perfect cu materia drepturilor omului. Și aici mi-a folosit experiența americană.

Decan, Universitatea ”Mihail Kogăniceanu” (2002)

Apoi au fost câțiva ani în care m-am risipit în munca administrativă, ca decan la o facultate dintr-o universitate în curs de acreditare. În final, am reușit să obținem acreditarea, cu mari eforturi, pentru că, în învățământul privat trebuia să faci totul de două ori mai mult decât în universitățile publice. Deși, la UMK, o spun cu mâna pe inimă, se învăța carte. Am avut studenți foarte bine realizați și era singura facultate de drept care organzia anual o conferință Internațională, cu douăzeci-treizeci de invitați din străinătate. Asta nu se întâmplă nici astăzi la foarte multe facultăți sau universități de stat.

Din păcate, târziu am observat că visurile mele nu se mai potriveau cu cele ale fondatorilor și m-am aflat, la un moment dat, într-un mare impas.  Eram rector de două luni și în această calitate mi s-a cerut nici mai mult, nici mai puțin, să fac o donație către fundația inițială prin care s-a înființat universitatea. Și atunci am zis nu! Pentru că nu se știa care urma să fie soarta universității, donația era un soi de protecție pentru fondatori. Pur și simplu, mi s-a cerut să fac o ilegalitate. Am preferat demisia. Era în 2012.

Nu mi s-a spus să ”dau din coate”…

Nu puteam să concurez pe un post la alma mater.  Soțul meu se întorsese după ce fusese și el la Universitatea ”Petre Andrei”. Eram destul de îngrijorată. Tocmai primisem o onorantă ofertă să predau la Paris, la Sorbona, ca profesor invitat, un curs original de Drept Internațional general. Lucrasem mult, în franceză, și deodată rămăsesem fără afiliere profesională. La Universitatea ”Al.I. Cuza”, pe vremea aceea, la Drept Internațional și Drepturile Omului era titulară o colegă care ulterior a plecat la Curtea Constițională. Aveam gradul didactic de profesor încă din 2008 și singura facultate care avea postul vacant pe aceste discipline la Departamentului Drept era cea din cadrul Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava.

Pentru că legea educației prevede că toate posturile se ocupă prin concurs, am dat concurs a două oară, pe post de profesor universitar în 2012, an în care erau, potrivit unei legi în vigoare, cele mai drastice condiții. Erau necesare trei recomandări de la trei profesori din orice universitate din lume, dar din cele care aflate în ”top 200”  în ordinea importanței și prezența în comisie a unui membru dintr-o asemenea universitate. Și iată la ce mi-a mai folosit experiența americană: aveam foști colegi, acum profesori în toată lumea, dar și foști profesori cărora le-am scris și le-am solicitat scrisori de recomandare. Sigur, a fost derutant pentru ei, care nu puteau să înțeleagă cum funcționează sistemul nostru educațional.

Am rămas afiliată la Suceava și, pur și simplu, mi-am văzut de drum. Am refuzat să bat la uși. Așa cum am fost educată în familie, am mers acolo unde am fost chemată, nu am știut niciodată să ”dau din coate”…

În Iași, am rămas la Barou, dar timpul nu-mi permite să mai practic. În schimb, predau un modul din disciplina Drept European al Drepturilor Omului în cadrul Institutului Național de Pregătire și Perfecționare a Avocaților. Iașul este unul dintre centrele regionale ale acestui institut unde sunt cursanți avocații stagiari din Iași, Suceava, Galați, Bacău, Vrancea. De asemenea, în prezent, sunt profesor coordonator la Școala Doctorală a Facultății de Drept de la Universitatea ”Titu Maiorescu” din București.

Scrisul și condiția femeii

Am scris mereu, port carnețele mele ”cu idei” în poșetă. Scriu nu numai poezie ci și cronici, colaborez la reviste literare din Iași și din țară. E felul meu de a mă regăsi, de a evada din lumea juridică în cea a metaforei, de a mă bucura de lectură.

Am îndrăznit să public primele două-trei cărți de versuri în 2009-2010 și apoi am continuat. În prezent sunt membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași.  Anul trecut am publicat o carte intitulată Condeie regale în Convorbiri literare care conține scrierile Reginelor Elisabeta (Carmen Sylva) și Maria și ale principesei Ileana.

Premiul Restitutio, Editura Timpul, 2022

Mergând pe același fir, acum lucrez la un volum despre femeile scriitoare care au publicat în longeviva revistă Convorbiri literare de la înființare (1867) și până în 1944. Aici se întâlnesc preocupările mele profesionale (despre condiția femeii, despre emancipare) cu cele literare. Sunt femei necunoscute (cum este de pildă Lucia Codru) sau cunoscute dar despre care se vorbește tot mai puțin (de exemplu, Ana Conta, sora filozofului Vasile Conta sau Matilda Cugler Poni, soția chimistului Petru Poni), femei care au avut privilegiul de a proveni din familii ilustre dar și altele care și-au croit propriul drum prin talent și foarte multă muncă.

Am cules date despre prima Asociație pentru Emanciparea Femeilor Române care a fost înființată aici la Iași, în 1917, de Calypso Botez, Ella Negruzzi și Elena Meissner. Am subliniat rolul Reginei Elisabeta în promovarea tinerilor artiști și scriitori (George Enescu și Vasile Alecsandri pe care i-a susținut financiar pentru a studia la Paris, Elena Văcărescu căreia i-a tradus primele poeme în franceză, ceea ce a făcut să fie premiată de Academia Franceză), în înființarea unor cercuri de igienă, de cusut pentru femeile din mediul rural. Mi se pare foarte important să cunoaștem asemenea modele de implicare în viața cetății și, mai ales, să le urmăm.

Lansare de carte, Sala Pasilor Pierduti, Targul de Carte Librex, 2016.

Lucrarea de disertație în SUA a avut ca temă violența domestică, acest fenomen care este prezent în toate statele și este extrem de greu de stăvilit. Modelul american a fost util pentru România unde încă nu erau create mecanismele juridice care să permită intervenția în situații limită. Totul se oprea la ”ușa” vieții private. Acolo am aflat despre adăposturi pentru femei și copii victime ale violenței și despre toate celelalte măsuri (legale) posibile. Primul proiect de lege privind violența domestică în România aparține tot unei femei și, dacă nu mă înșel, a fost depus în anul 2000. Știu că atunci, la inițiativa CMSC, am organizat la Iași o conferință internațională pe această temă. A fost foarte foarte interesant, am invitat și un fost profesor de la Notre Dame, pe lângă specialiști din câteva țări europene. E un exemplu de implicare care a reușit să schimbe puțin lucrurile.

Juristul român. Ieri și azi. 

Așa cum v-am spus, la terminarea studiilor universitare puteam să ne îndreptăm spre oricare dintre profesiile juridice. Sigur, era nevoie și de puțin noroc, în sensul că, pe lângă medie bună trebuiau să fie posturi la repartiție. Astăzi, tinerii care doresc să devină judecători sau procurori trebuie să treacă dificilul examen la Institutul Național al Magistraturii (INM). Numărul candidaților este foarte mare și modalitatea de examinare este testul grilă. Eu rămân la părerea că în domeniul dreptului cuvântul, modul în care argumentezi sunt relevante. Cunosc foarte multe cazuri de studenți foarte buni care au ratat intrarea la INM de câteva ori și au renunțat.

Nu cred că testul grilă este cea mai fericită soluție, ar trebui regândit cumva. Din câte știu, în Statele Unite toți absolvenții trebuie să profesesze mai întâi ca avocați, intră în Barou și, în funcție de legislația specifică a unui stat, după cinci, zece sau 15 ani pot ocupa posturi de judecători. Sunt situații când un reprezentant al Biroului Procurorului General sau al Curții Supreme pur și simplu invită un avocat după ce, în prealabil i-a urmărit activitatea profesională și conduita morală. Vorbim, așadar, despre timp, despre experiență acumulată.

În sistemul nostru, experiența este mai puțin luată în calcul. Foarte mulți studenți își doresc să devină judecători, dar e destul de dificil ca la 25 de ani să judeci cauze grave, în care viața, libertatea persoanei sunt valori esnțiale. Eu le recomand studenților să intre în sălile de judecată și în afara orelor de practică, să urmărească ce se întâmplă, să se imagineze în postura avocatului sau a procurorului ori a judecătorului și, cu toată onestitatea, să se auto-evalueze. Să vadă dacă sunt capabili să vorbească în fața unui public numeros, dacă au robustețea fizică și psihică necesare pentru aceste activități.

Am avut recent un seminar despre alegere și despre influențarea alegerii și mi-a amintit că, în primii ani după ce s-a renunțat la examenul de admitere la facultate, evaluarea se făcea pe baza dosarului de studii din liceu, a notelor de la BAC și a interviului. Câțiva ani, ca membru în comisiile de interviuri am avut foarte multe surprize. Tineri care îmi mărturiseau că Dreptul nu este alegerea lor ci a părinților (unii avocați, notari), care doreau să devină arhitecți sau…astronomi.

Foarte mulți părinți greșesc transferând propriile dorințe copiilor lor. În aceste situații, unii studenți abandonează după primul an. Pentru că vorbim, ca în multe alte profesii, despre vocație. Ca avocat trebuie să iubești oamenii, să fii empatic dar să nu te minți în privința șanselor de câștig într-o cauză și nici să nu minți clientul. Sunt lucruri care țin de onestitate dar și de deontologia profesională.

E adevărat, cea mai mare suferință în această profesie este să știi că din punct de vedere juridic ai făcut tot ce se putea face, că era o cauză care cu adevărat putea fi câștigată și ai pierdut-o. În prezent, există și instanțe europene supranaționale, apartenența noastră la Consiliul Europei și la Uniunea Europeană este un mare câștig.  

La Starsbourg cu colegii de stagiu (2000)

Avocatura, ca și celelalte profesii juridice, e o meserie de anduranță, e cronofagă și presupune decizii grele. Și, ca orice muncă, lasă urme adânci asupra omului care o practică. Am avut surpriza să revăd, la câțiva ani de la terminarea facultății, colegi și colege avocați, procurori sau judecători care erau foarte schimbați. E un domeniu în care se dă o luptă continuă și, ca în orice luptă, e nevoie de o armură.

Îmi place să cred că nu m-am schimbat foarte mult. Am lăsat mereu și loc pentru zâmbet în instanță. Și mi-am permis să aleg cauzele pe care să le apăr, în funcție de niște clienți (sigur, niște necunoscuți) care totuși îmi dădeau impresia că sunt de bună credință. În plus, am lăsat aspectele pecuniare pe locul secund. Adică nu mi-am dorit cu tot dinadinsul să am foarte multă clientelă. Aș fi avut posibilitatea, mai ales că erau mulți avocați cu experiență cu care aș fi putut colabora, care m-au apreciat de la început. Am refuzat constant, ceea ce mi-a conferit o totală independență profesională. Nici în avocatură, nici în învățământ n-am depins de cineva care să-mi deschidă ușile. Iar greșelile au fost ale mele și mi le-am asumat.  

Sigur, în avocatură lucrurile au început să devină mai grele după ʹ90 când s-au deschis larg porțile barourilor și numărul avocaților a crescut foarte mult. În prezent sunt peste o mie de avocați la Iași și a crescut și stresul și dificultatea de a avea clientela proprie. 

Când am plecat în America, mi-am pierdut clientela. Am rugat colegele să mă substituie în dosare, dar dosarele acelea s-au finalizat așa încât, când m-am întors am luat-o luat-o de la capăt, ca un începător. Cei mai mulți clienți proveneau dintre oamenii care, în căutarea unui avocat, asistau la dezbateri în sălile de judecată și comparau prestațiile avocaților. Deși pare greu de crezut, aceasta a fost singura mea sursă. În timp, am fost adoptată de orașul ăsta și de oamenii de aici pentru ceea ce sunt. Și pentru că nu am încercat niciodată să par altceva. 

Modelele

Nu am avut un singur model în viață, un personaj anume, cred că am luat câte ceva de la toți oamenii pe care i-am cunoscut dar și de la diverse personaje livrești. Iată, pentru mine, Regina Maria este o personalitate fascinantă. Câte lucruri a putut să facă, deși putea să aleagă să nu facă nimic, pentru că era Regină… 

Pe mătușa mea am prețuit-o pentru că citea și avea biblioteca aceea și n-a existat o zi să nu o văd cu o carte în mână. Și asta a devenit pentru mine a doua natură. Apoi sunt profesoarele mele despre care v-am povestit, pe care le-am admirat pentru modul în care se comportau, pentru felul în care vorbeau sau se îmbrăcau, pentru felul exemplar în care-și făceau meseria. La fel, am învățat multe lucruri de la profesorii din străinătate pe care i-am întâlnit. Așa încât, modelul este sub forma unui frumos puzzle uman.

——————————————————————————————————————–

Despre IAȘI

Însemnările unui nebun cu plăcinte și bragă

Iașiul mi-a plăcut dintotdeauna și nu l-am descoperit când am devenit studentă, ci mult mai devreme, pe la zece ani, când veneam la niște controale medicale cu unchiul meu. Îmi plăcea zona aceea de lângă ”Boltă” pe Lăpușneanu, unde erau plăcinte calde cu brânză și cu carne și încă se găsea bragă. Acela era locul nostru preferat, apoi ne plimbam pe Copou.

Când am venit la studii, eram extrem de fericită. Pe lângă faptul că era un oraș care îmi plăcea, mi se părea foarte romantic. Și era foarte  verde, cu foarte mulți copaci. Nu aveam spaima întâlnirii cu un oraș mare, necunoscut. Era încă liniștit, fără multe mașini și claxoane, cu o lume elegantă, ca și la Rădăuți de altfel.

La Rădăuți am avut cele mai frumoase experiențe interculturale. Aveam colegi, prieteni și vecini evrei, nemți și polonezi. Era extraordinar, ne vizitam, schimbam rețete. Și era eleganța aceea, cel puțin de duminică, când se făceau plimbările în centru, pe lângă hôtel de ville, cum spun francezii. Parte din lumea aceea am regăsit-o și în Iași, cel puțin pe Copou. Vedeam profesorii mergând pe jos spre universitate, fără mașini, eleganți și distinși.

La lansarea revistei Femeia modernă

Apoi am făcut ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, am mers la teatru. La Rădăuți ascultasem doar teatru radiofonic. ”Însemnările unui nebun”, a lui Nikolai Gogol, țin minte, a fost prima piesă pe care am văzut-o din lojă. Am fost cucerită pentru totdeauna. 

Peste ani, un prieten din Luxemburg care a venit și a vizitat orașul ne-a spus că simte că aici ar putea trăi.  Așa am simțit și eu atunci, că e orașul în care pot să trăiesc.

…Teatrul, fără de care nu aș putea trăi

Am mers foarte mult pe jos, am traversat orașul de sute de ori. Când locuiam în Tătărași schimbam traseele, îmi plăcea să văd și alte străzi, să descopăr case vechi.

Sigur că fața Iașului s-a schimbat și oamenii s-au schimbat. Între timp, inima orașului s-a mutat la Palas, Palatul Culturii este mai bine pus în valoare. Acum nu prea am timp să străbat orașul dar o fac cu plăcere de câte ori e posibil. Oricum, destinațiile constante rămân TeatruL, Filarmonica, lansările de carte, expozițiile și librăriile.

Problema traficului cred că începe să devină din ce în ce mai greu de gestionat, mai ales după ce s-au construit centrele rezidențiale care sunt adevărate orașe. Poluarea este o consecință. Aerul e din ce în ce mai viciat. Din primăvară până toamna târziu, toată lumea fuge spre Parcul Expoziției, spre Grădina Botanică, spre Parcul Copou pentru că, realmente, sunt gurile de oxigen ale orașului.

Sigur se pot face lucruri mult mai frumoase, mai multe parcări, dar și mai multe parcuri. Deja bulevardul Carol este un mare parc, drumul spre Grădina Botanică s-a transformat spectaculos în ultimii doi ani. Dar se poate și mai mult. Cred că orice primar, indiferent cine ar fi sau ce partid politic ar reprezinta, trebuie să meargă pe jos prin oraș, să vadă străzile, să se întâlnească cu oamenii, să culeagă laudele și criticile în mod nemijlocit.

Nu m-aș muta din Iași definitiv. Am avut posibilitatea și chiar invitația să lucrez și în străinătate, să rămân în SUA la universitate, să fac doctorat acolo (ceea ce ar fi însemnat, probabil, o carieră academică). Dar mi se părea foarte departe. Ar fi fost frumos, fără îndoială, dar… Toate amintirile mele sunt practic aici, la Iași. În afară de casa mea de acolo, din colțul Rădăuțiului unde am stat primii 14 ani, de peste 30 de ani Iașul înseamnă acasă. Aici am dus-o de mână pe fetița mea la clasa de pian de la Palatul Copiilor și apoi la școală în prima zi. Aici am avut marile examene ale vieții.

Patru femei, patru destine, o singura familie. Sărbătorind-o pe mama.

Și aici este Teatrul, fără de care nu aș putea trăi. Am mai mărturisit cândva, la o emisiune televizată, că am văzut toate spectacolele de teatru din ultimii 30 de ani, absolut tot ce s-a jucat în fiecare stagiune. I-am aplaudat, pe rând, pe toți actorii ieșeni de ieri și de azi. Probabil, am rămas copilul de acolo, din podul luminos, care călătorește în continuare într-o lume imaginară.

Ieșenii și bucovinenii

Ajunsă în Iași, am sesizat diferențe între ieșeni și bucovineni. Pentru aceștia din urmă, era evidentă influența Imperiului. Când am început să vizitez Europa, am înțeles de ce bunicii obișnuiau să adauge zahăr în salata de legume, am remarcat de unde ne vin niște rețete, de pildă plăcințelele acelea savuroase din cartofi, cărora le spuneam tocinei…  Le-am redescoperit la Luxemburg, în Grand Place, unde, de două ori pe săptămână se pot pune la prăjit în fața oricărui nostalgic. Acum, evident, în această lume globalizată s-au estompat diferențele.

Cert este că locuitorii din ”dulcele târg” au păstrat ceva din amprenta boierilor de altădată.

În memoria lui Vespasian Pella

Vorbind despre ieșeni și despre nevoia de a ne cunoaște înaintașii, în 2015 am fondat, împreună cu câțiva colegi inimoși, Asociația academică ”Vespasian V. Pella”.

Deși a fost unul dintre cei mai mari juriști români, în studenție nu ni s-a vorbit despre el. L-am descoperit mai târziu, evocat de autori francezi și americani. Am aflat că a locuit în Iași între 1909 și 1935, că a făcut studii la Liceul Național, apoi la Facultatea de Drept unde a fost și profesor. Ca diplomat, a fost cel care a propus (în 1925) înființarea Curții Penale Internaționale, care astăzi funcționează la Haga. Din păcate, această personalitate nu este cunoscută de ieșeni, în general, și de juriști, în special. A murit în exil, la New York.

Am considerat că este o datorie să-i recuperăm memoria și să-i facem cunoscute meritele, așa încât am creat asociația. Vreme de câțiva ani am cercetat arhivele din Iași, din țară și din Europa și am căutat să reconstituim traseul său profesional. Așa am reușit să publicăm o primă monografie, să traducem o parte din opera sa (scrisă în mare parte în franceză). Practic, nu reconstituim doar o viață, reconstituim o epocă. Pella fost coleg de liceu cu Mihai Ralea, a fost prieten cu Titulescu.

Cercetările ne fac să descoperim și povești ale unora dintre contemporanii săi, legăturile dintre ei, influențele politice, jocul destinului. E o fascinantă muncă de cercetare. Sunt informații despre Pella care apar pe neașteptate, printre rânduri, în volume biografice. De pildă, nu știam aproape nimic despre mama lui când, răsfoind o monografie despre teatru scrisă prin anii ʹ50 de un autor al cărui nume îmi era complet necunoscut, am aflat despre seratele din casa familiei. Pe la 1900, doamna Pella, care era absolventă de drept și de filozofie, invita liceeni și organiza saloane literare, după moda reginelor. Sunt foarte importante și jurnalele pentru că pot conține consemnări care nu se mai poți găsi nici în arhive, nici în alte documente.

Cred că avem încă foarte mult de învățat din istoria extraordinar de bogată a Iașului.