Când m-am născut, în 1987, părinții mei încă erau studenți la medicină așa că, până pe la 10 ani am fost crescut de bunicii de pe mamă, în Roman. Mă vedeam cu ai mei care stăteau în Iași cât de des puteau ei să vină la Roman.

***

Bunicul a lăsat o amprentă foarte puternică asupra mea. Era de formație inginer, la origine de la țară, dar de foarte mic a avut o dragoste de cunoaștere. Când a făcut întâlnirea de 20 de ani de la finalul liceului, a avut un coleg care era un foarte talentat caricaturist și a făcut un fel de almanah cu toți cei din promoția lor și pe bunicul l-a înfățișat drept popă, pentru că era foarte serios, ca stil. Și era în straie de preot, călare pe o stivă de cărți, de matematică, fizică și toate astea, citind o carte despre șah, care a fost marea lui pasiune.

Se ducea și juca șah la clubul pensionarilor și odată s-a pierdut atât de mult într-un joc de șah, încât bunica îl dăduse dispărut. Și, de altfel, a murit jucând șah. A murit cu capul pe masa de șah. Pentru mine a fost așa o idee dulce-amăruie, pentru că a murit făcând ceea ce-i plăcea cel mai mult. El mi-a transmis această dragoste de cunoaștere în diferite forme. El îmi spunea, ceea ce ai în cap nu poate să-ți ia nimeni, de-aia e cea mai de preț bogăție. Nu s-a lipit de mine zona de matematică, de știință exactă, cum și-ar fi dorit el, poate. Eu m-am orientat spre zona umanistă, dar de la el am căpătat chestia asta.

Cu bunicul de la Roman

De la bunica am căpătat dragostea de povești. Îmi citea până când adormea ea, că eu eram în continuare treaz și curios să aflu mai departe. Povești Nemuritoare, Frații Grim, Legendele Olimpicului, toate. Apoi a trecut la literatura universală, de exemplu, Jules Verne. Înainte să știu eu să citesc.

Am refuzat să învăț să citesc înainte să merg la școală, deși știam toate literele, pentru că auzisem această poveste din familie, cum că mama învățase să citească înainte să meargă la școală și în clasa a întâi s-a plictisit maxim. Și am zis, nu, eu vreau să simt că învăț. De aceea, cumva, mi-am pus acest block mental să nu leg literele unele de altele.

***

Tânjeam foarte mult după interacțiunea cu ai mei. Ulterior mi-am dat seama că dezvoltasem un fel de ancoră negativă, aș spune, cu sirenele de tren, pentru că le asociam cu momentul când ei plecau. De obicei, veneau vineri seara și plecau duminică seara înapoi la Iași. Veneau cât de des puteau, cam la două săptămâni, o lună. Deci la mine era invers față de majoritatea copiilor care se duceau la bunici.

Pe tata l-am perceput mult timp a fi foarte sobru, serios. Bunicul de pe tată era militar. Unchiul meu, fratele tatei, a devenit medic militar și cumva bănuiesc că pe această linie s-a impus o anumită seriozitate. Abia mai târziu, la maturitate, mi-am dat seama că asta venea din preocuparea lui de-a face lucrurile cât mai precis și corect pânâ la capăt. Și tot la maturitate am descoperit împreună o linie de lejeritate pe care să ne conectăm. Odată ce tata a realizat că o să ies bine în viață, chiar dacă în multe chestiuni aveam preferințe diferite, s-a relaxat în ce mă privește.

Mama și-n prezent cred că e cea mai zglobie persoană pe care o știu, foarte extrovertă, foarte blândă și energică deopotrivă – ca o zână. Și, în același timp, dacă o calci pe coadă, te ia jocul ielelor de nu te vezi. Dar e ca o furtună de vară, foarte intensă și pe cât de repede a venit, la fel de repede a și trecut.

Acum găsesc asta foarte amuzant.  Mă rog, studiind ce am studiat mai ales din programarea neurolingvistică, înțeleg o bună parte și din mecanismele din spate și cum li s-a structurat personalitatea ambilor părinți. Și, da, astea erau dominantele lor. De la mama am căpătat o sensibilitate auditivă. E o persoană foarte axată pe auditiv. Are o foarte bună prietenă care e la fel auditivă și ea și poți să-ți dai seama de cum le fluctuează tonalitățile. Vorbesc foarte mult la telefon una cu alta. Chiar a fost un eveniment simpatic. Era ziua mamei, era și această prietenă în vizită la ea. Se dusese pe terasă și apoi ea și cu mama s-au sunat și vorbeau la telefon, deși erau la câțiva metri distanță.

Și a mai fost un eveniment foarte simpatic când aveam 4-5 ani și îmi citea mama Legendele Olimpului și a ajuns la faza în care Uranus este înjunghiat de Cronos. În original, cred că era ”în vintre” sau ceva de genul. Mă rog, mitul clasic e al castrării. Și mama face o pauză și spune ”și l-a înjunghiat în burtică”. Și atunci eu am zis: nu, n-a zis asta.  Mi-am dat seama, pentru că își schimbase tonalitatea și chiar dacă nu știam să recunosc ce scria cu adevărat mi-am dat seama din tonalitate că schimbase povestea. Și apoi continuă, vag stânjenită, ”în burdihan” și apoi trece mai departe. 

Un alt lucru pe care pot să spun cu mâna pe inimă că m-a marcat când eram mic. Când veneau ai mei și eram toată familia laolaltă, ne uitam la diapozitive cu povești. Unele românești, altele universale. Și puneau diapozitivele astea și le proiectau pe peretele camerei. Și mă uitam, așa, cu mare fascinație și învățasem să recunosc fiecare poveste după culorile cutiuțelor în care erau puse și după cât de lung era textul, chiar dacă nu-l citeam. Și pentru mine era ca un eveniment magic, mă simțeam complet absorbit și pot să-mi dau seama cum acele povești s-au insinuat la nivel subconștient și mi-au modulat mintea.

Unele dintre primele mele amintiri din viață sunt exact de la Revoluție. Când a început Revoluția, aveam puțin peste 2 ani și țin minte când mă jucam cu niște instrumente geometrice de-ale bunicului, în timp ce la televizor erau imagini confuze cu ceva în flăcări și apoi un buldozer care răsturna niște mașini, parcă…  Țin minte foarte clar buldozerul și flăcările. Era probabil o baricadă răsturnată. Și apoi refrenul acela care mă bântuie, mai ales pe tonalitatea respectivă, ”Ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e.”

Am zis de amprenta negativă cu trenurile, cu sirenele. Ani în șir, cele mai puternice coșmaruri ale mele erau cu trenuri. De genul, trebuia să trec o cale ferată și de te-miri-unde venea câte-un tren. Și apoi trenul mă fugărea chiar dacă eu ieșeam de pe calea ferată. Curgeau trenurile. Și totul a ținut până când aveam 31 de ani.

Cred că eram la Londra și la un moment dat aveam o călătorie mai lungă, care presupunea să schimb mai multe trenuri. Și am ajuns într-o stație de tren, unde erau zeci de linii una lângă alta. Și trenurile treceau pe lângă peronul, care mie mi se părea foarte îngust, cu foarte-foarte mare viteză, constant, și desigur, țiuiau din sirenă. Și ala a fost momentul când mi-am conștientizat cel mai puternic  respectiva frică și am putut să o scot la suprafață, să o procesez. Îmi dădeam seama și de unde vine și în același timp, cumva, nu eram încă pregătit să o înfrunt – până în acel moment.

Cu mama

Pot spune că am avut o copilărie fericită, am unele amintiri foarte, foarte puternic fericite. Erau mai ales unele seri de primăvară, târzie, sau de vară, care mi se păreau, pur și simplu, nesfârșite. Adică timpul se dilata, era o lumină mierie care învăluia totul, vegetația din curtea bunicilor care era foarte luxuriantă, dacă pot să zic așa. Am asociat-o foarte mult cu imagina copilăriei din La Medeleni. Și oricât de mult îmi doream inițial să fiu alături de părinți, în momentul în care am venit la Iași, în clasa a 5-a, ăla a fost un punct de ruptură zdravănă.  

***

Mi-a luat timp să mă reglez la noua realitate, pentru că zona din Roman unde petreceam mai tot timpul, unde este casa bunicilor, unde mergeam la școală, e o zonă veche, cu clădiri interesante, clădiri cu povești, zona istorică a orașului. Ei, când am venit la Iași, mergeam la Racoviță, treceam printre niște blocuri gri, tot peisajul gri, cenușiu, mergeam cu autobuzul acasă, că era distanța prea mare să merg pe jos. Nu a fost o schimbare fericită la început.

Și a mai fost un șoc. Când eram în clasele I-IV, mi-a venit foarte ușor să fiu bun la mai toate materiile. Nu a fost nevoie să depun cine știe ce efort. Când am venit la gimnaziu, în Iași, dintr-o dată mi-am dat seama că la matematică și apoi, pe măsură ce s-au introdus, și la alte materii în zona reală, nu-mi venea deloc ușor. Și mă simțeam oribil. Abia când am ajuns la liceu, la Eminescu, la un profil umanist, am simțit că m-am reconectat la filonul meu firesc și am înflorit.

Oricum, nu știu pe cineva care să poată spune că, ”vai, ce timp frumos mi-am petrecut gimnaziul!”. Mai pentru toată lumea pe care o știu, gimnaziul a fost un punct de cotitură într-o formă sau altă. Treci de la doamna învățătoare, domnul învățător, la profesori, alte rigori ale perioadei respective, socializarea, intri în pubertate, care este un haos.

Și eram și foarte gras, eram bondoc. Bine, și cât eram în clasele I-IV, dar atunci nu mă deranja foarte mult chestia asta, se mai luau din când în când colegii de mine, dar nu mă interesa, mă axam pe faptul că iau note mari la școală și familia e mulțumită de mine. Dar în clasele V-VIII am devenit foarte conștient de treaba asta. Voiam să devin și atrăgător pentru sexul opus, au apărut tot soiul de complexe de inferioritate.

La liceu, ai mei m-au încurajat și a fost foarte fain să mă duc la înot. Până atunci, nu eram deloc genul outdoor. Aveam o frică foarte mare de animale, de tot ce însemna mizerie, inclusiv de găinile bunicilor. Mi se păreau așa, niște orătănii fioroase. Și de câini, de pisici. Nu-mi plăcea ideea de a mă atinge de păr de animale. Mi se părea că colcăie de microbi, pur și simplu. Mai ales odată ce aflasem de la părinți despre microbi.  Înotul mi-a oferit o soluție la faptul că până atunci toate sporturile mi se păreau filthy, murdare. Iar înotul e singurul sport unde mi se pare că ajungi mai curat la final decât ești la început.

Nu am găsit la momentul respectiv o rezolvare a acestor frici, dincolo de a le da deoparte. Prin natura muncii mele din prezent, înțeleg că majoritatea oamenilor cam asta tind să facă atunci când au parte de emoții nepotrivite și nedorite, le bagă sub preș, până când nu mai pot să le ignore.

Foto: Elena Racu

La mine a fost un comportament învățat. Bunica avea, și într-o anumită măsură are în continuare, o sumedenie de frici pe care, fiind atât de apropiat de ea, le-am modelat. Și am continuat să le pun în practică. Îmi dau seama că pentru ea a fost un mecanism de supraviețuire, e ceea ce a păstrat-o în siguranță.

Acum, cu războiul din vecini, a fost un prilej pentru bunica să-și depene amintirile sale din copilărie, să le reviziteze din momentul când a fost în refugiu în 1944, împreună cu familia ei. Au fugit din calea rușilor și s-au refugiat până în Teleorman. Și pe drum au văzut tot soiul de grozăvii. Spre exemplu, bombardamentele americanilor asupra rafinăriilor de la Ploiești.

Străbunica, care nu-i propriu zis mama bunicii, ci mătușa ei, dar a înfiiat-o pe bunica de mică, pentru că mama bunicii a murit când a născut-o, străbunica a rămas mereu marcată de imaginea unui soldat american purtat pe targă după ce avionul său fusese doborât. Era doar un băiețel de 18 ani. Și în momentul în care treci prin genul acesta de experiență, îmi pare de înțeles că dezvolți o sumedenie frici și reflexe…  Precauții, să zic.

Noi avem și proverbul că ”frica păzește bostănăria” și majoritatea lumii din societatea noastră și, în general, din societățile din colțul nostru de lume, au aceste mecanisme dezvoltate. Spre deosebire de, spre exemplu, americani care sunt la polul opus, sunt extraordinari de expansivi, cu mentalitatea cuceritorului care vrea să descoperă o nouă frontieră. Ei nu au fost niciodată cuceriți. Și le doresc nici să nu fie. Pe când aici, trecând prin diferitele dictaturi ale perioadei interbelice, apoi dictatura comunistă, apoi prin haosul tranziției…

Dar eu în sânul familiei m-am simțit extraordinar de sigur în acea perioadă a anilor ‘90. Am fost și iubit și îngrijit, în ciuda tot ceea ce s-a întâmplat în jur.

***

La liceul Racoviță, a cărui reputație i-o ia înainte, a fost o perioadă destul de complicată. Am fost acolo din clasa a cincea până în clasa a noua. Dar deja din clasa a opta eu știam foarte clar că vreau să urmez științele umane. Ai mei s-au împotrivit foarte mult, în ideea că ”ce o să faci tu cu umanele?”.

Nu mă gândeam la o meseria anume încă, dar știam că asta mă atrage. Eu, de foarte mic, am avut o memorie foarte bună. Și m-a atras, spre exemplu, istoria. Îmi făcea plăcere să memorez date și fapte și întâmplări. Îmi plăceau foarte mult hărțile și e în continuare una dintre marile mele plăceri să mă uit pe hărți vechi. Și să văd cum, odată cu ele, se schimbă și concepția despre spațiu și politică a oamenilor, așa cum o redau documentele respective.

Bunicul aveau o hartă imensă a lumii, cred că de pe la sfârșitul anilor ‘70 și care a rămas în continuare acasă și țin minte cum mă uitam cu fascinație pe acea hartă și îmi tot închipuiam, oare ce-o fi prin țările cutare și cutare și cutare. Și memoram capitale de state. Era una din plăcerile mele, copil fiind. Dar știam foarte mult că vreau să mă duc pe zona asta umanistă.

Am avut mereu o aplicare și pentru limbi străine. Am sfârșit prin a studia, de exemplu, filologie clasică, greacă și latină, la facultate. Iar numerele și tot ce însemna științele exacte nu îmi spuneau nimic.

Mi-a plăcut mereu să vorbesc în public. Știu că pentru majoritatea e una din cele mai mari frici. Și e important să zic, mai în glumă, mai în serios, cum cariera mea de vorbit în public a început la 4 ani, pe scena Casei de Cultură din Roman, când am declamat ”La cireșe” de Ion Creangă, îmbrăcat în port popular. Mă rog, costumul era de vreo trei ori mai mare decât mine. Și am luat premiul pentru cel mai bun povestitor la…  nici nu mai știu exact ce festival era atunci. Și bunica mi-a cumpărat o înghețată cu aromă de lămâie, care până în prezent a rămas preferata mea.

Prin prisma a ceea ce am studiat, pot să spun că lumea de obicei își închipuie că introverții sunt persoane care nu se conectează cu alții. Îmi place să zic că eu sunt probabil cel mai vorbăreț introvert cu care o să ai de-a face. Dar distincția ține de cum te încarci când ai bateriile emoționale pe zero. Deci, când chiar ai nevoie să te reîncarci, ai nevoie mai degrabă să o faci cu oameni, interacționând cu mulți oameni, sau pe cont propriu. În cazul meu e clar că pe cont propriu. 

Ca să mă transfer la liceul Eminescu, să-mi conving părinții, mi-am pregătit un discurs foarte sofisticat prin care să îmi pledez cauza, dar cumva am fost dezamăgit, că n-a fost nevoie decât de câteva fraze. Pentru că m-am dus cu atâta convingere în fața lor… Plus că în clasa a noua mă calificasem și la olimpiada națională de română, iar la olimpiada de engleză ajunsesem în faza eliminatorie pentru națională, având clar performanțe pe zona de discipline umaniste.

La Eminescu am simțit clar că am înflorit. Mediul mi se părea foarte diferit ca atmosferă, inclusiv în rândul profesorilor. Am colaborat la revista școlii, coordonată de regretata Luminița Grădinariu. Acolo l-am cunoscut pe George Onofrei, bine, el deja absolvise, dar cred că începuse să se ocupe de Suplimentul de Cultură. Diriginta noastră, doamna Pălimariu, de asemenea a jucat un rol hotărător ca psihopedagog al școlii. Ea ne-a împins foarte mult să ne cultivăm fiecare dintre noi individualitatea. A făcut cu clasa noastră tot soiul de activități creative, prin care să ne descoperim fiecare pe noi înșine. Ceea ce mi-a plăcut enorm. Noi nu am fost o clasă foarte sudată, genul care să facă lucruri împreună. Cred că singurul lucru pe care îl făceau împreună colegii mei era să chiulească. Dar, în același timp, mi-a plăcut grozav.  Am simțit că mă descoper, că îmi fructific abilitățile.

Îmi plăcea foarte mult și mă inspira și zona unde este liceul Eminescu. Mergeam acasă pe jos, stăteam în Alexandru pe atunci și îmi plăcea să mă mai rătăcesc pe străduțe, în Copou, spre exemplu. Imaginația mea prindea aripi, uitându-mă la case, făurind în minte poveștilor lor, apoi căutând să aflu despre istoria locurilor pe care le vizitam, atmosfera aparte. Aceea a fost perioada când m-am îndrăgostit profund de Iași și am prins un sentiment al spiritului locului, care continuă să mă însoțească până în prezent.

***

Modelul intelectual pe care l-am îmbrățișat era al înțeleptului care stă în turnul de fildeș, care se separă de lumea pe care o disprețuiește. Așa am crescut și deveneam din ce în ce mai închistat. Acum, să fim bineînțeleși, aveam prieteni. Cei mai buni prieteni ai mei sunt în continuare cei pe care mi i-am făcut în liceu, la 15-16 ani și care m-au mai înblânzit, că eram sălbăticuț rău. Dar, fiind și mai introvert din fire, nu eram genul care să meargă la petreceri, să ies în oraș. Ai mei s-au bucurat foarte mult de chestiile astea. Nu aveau griji din punctul ăsta de vedere. Mi-am scos pârleala socializării și am început să-mi dezvolt atât cât e această linie, abia când am mers la facultate.

Am fost un adolescent mai romantic și paseist, să zicem. Căutam să emulez generația Criterionului, din interbelic. Eram fanul acelei generații, la momentul respectiv, înainte să aflu despre scrierile lor politice. Singura dată în liceu când aproape am chiulit, dar nu m-a lăsat inima, a fost când nu am reușit să mă învoiesc de la școală ca să merg la conferința lui Patapievici despre ”Ochii Beatricei.” Tocmai își lansase cartea, ”Ochii Beatricei – Cum arată cu adevărat lumea lui Dante?” Tânjeam să-l ascult live. Am citit cartea ulterior, am aflat că e foarte probabil plagiată după un istoric al ideilor american. Mă rog, asta a fost o altă dezamăgire.

În adolescență, căutam să deprind cumva idealul sau pseudo-idealul cavalerului creștin medieval. Și oricât de pașnic eram, dacă cineva mi-ar fi zis ceva de rău despre Patapievici, aș fi fost în stare să-l tai. ”Omul recent,” ”Zbor în bătaia Săgeții,” erau cărți de căpătâi pentru mine. Cel mai bun prieten al meu, Horia, pe care l-am cunoscut în acea perioadă, el mi-a făcut cunoștință cu Patapievici, tot un Horia. Și ne-am conectat în vacanța de Paști la Roman, unde venise și el la rude. De fapt, ne făcuse cunoștință inițial Adina, pe care am cunoscut-o la olimpiada de română dintr-a noua și care mi-a rămas ca o soră de… iaca avem 20 de ani de prietenie.   

În aceea perioadă, Eliade era pentru mine The King. Aveam și un poster cu el lipit deasupra patului – o fotgrafie din tinereța sa ”huliganică”, decupată dintr-un catalog Humanitas. Mi-am modelat așteptările cu privire la ce ar trebui să fie, cum ar trebui să funcționeze o relație după ”Nuntă în cer,” după ”Noaptea de sânziene,” după ”Maitreyi” și altele asemenea. Și abia după ce am ajuns la facultate, ușor, ușor, privind în urmă, mi-am dat seama că erau o sumedenie de presupoziții, idei, pe care el le considera de la sine înțelese, înglobate în acele cărți, dar pe care, dacă le preiei și le traduci, mai ales în contextul contemporan, sunt complet necâștigătoare. Și m-am faultat singur cu treaba asta, dar nu îmi port pică. Nu cred că dacă ar fi să trăiesc din nou acea perioadă, aș face lucrurile diferit.

Mi-a plăcut și ”Nu”-ul lui Eugen Ionescu, pentru cum s-a luat la trântă cu elita culturală a perioadei sale. E simpatic că ”Nu” l-am primit de la Horia după o tradiție prietenească pe care a înființat-o Adina. În timpul liceulului, de ziua cărții, pe 23 aprilie, care e și ziua lui Shakespeare, făceam schimb de cărți. Primul an când am făcut asta – eram într-a zecea – am primit ”N-aș prea vrea ca s-o mierlesc” de Boris Vian, un volum de poezie care mi-a aruncat în aer mintea cu privire la ce poate fi literatura.

Țin minte ca acum, era luna în ultimul pătrar și m-am strecurat seara târziu din casă – ai mei erau amândoi de gardă – ca să mă văd cu Adina la un concert de jazz (Hari Tavitian la pian și Mihai Iordache la saxofon) dintr-un local de pe Sărărie, Pub Pass, care nu mai există. Până am ajuns noi, însă, localul era arhiplin, așa că ne-am așezat în față pe bordură – eu pe un șervețel, pentru că așa cum am zis înainte, mă înfiora ideea de praf și mizerie – și-n mintea mea parcă ritmul jazz-ului, care vibra până și-n trotuar, și toate aromele crude ale primăverii timpurii se imprimau în foița fină de hârtie pe care ședeam.

Ca să revin la firul principal, nu știam pe atunci ce înseamnă să fii un istoric al ideilor, dar cum se prezenta Patapievici, cel puțin la momentul respectiv, asta îmi doream să devin. Și nu știam cine te plătește neapărat pentru treaba asta. Asta era o preocupare atunci în familie, mai ales pentru că eram atât de visător.

Știu că ai mei, mai ales tata, și-ar fi dorit foarte mult să devin medic, să merg pe urmele lor, să devin medic și să plec în străinătate. Asta a fost aspirația lui pe care nu a ajuns să și-o materializeze. Tata a trăit la firul ierbii mineriadele, în 1990, era rezident la București când se întâmpla toată nebunia pe străzi. 

Și cu toate astea, îmi spunea el ”m-am încăpățânat să cred că o să se schimbe lucrurile din România în bine.” Eu aș zice că s-au schimbat. Nu neapărat în ritmul în care se așteptau ai mei și nu neapărat în direcția pe care poate ne-am fi dorit-o atunci.

***

Am crescut într-un mediu suprasaturat de preocupări politice, constant se discuta politică la mine în casă. Eu am fost primit la grădiniță înainte să împlinesc patru ani, pentru că atunci când m-a dus bunica să mă înscrie, am început să le vorbesc despre Petre Roman și mineriade, adică ceea ce ascultam și absorbeam acasă cu tot interesul.

Unul din primele mele jocuri a fost de-a prezentatorul de știri de politică internațională. Îmi puneam în fața unei lăzi pe un scăunel niște foi și începeam să vorbesc despre cum s-a întâlnit George Bush cu Eduard Șevarnadze și spuneam că nu e bună treaba, nu-i a bună, și măzgâleam atunci câte ceva pe hârtiile acelea, pentru că așa-i vedeam pe crainicii de la televizor. A fost o chestie care m-a pasionat de foarte mic.

De-a lungul copilăriei o temă constantă era această dihotomie între vechiul model comunist-socialist și cu tentă naționalistă versus deschiderea spre Occident și capitalismul liberal, bunicul având nostalgia vechii ordini, pentru că aceea era lumea în care trăise și în care a simțit că a avut un rost. Bunicii mei au avut nenorocul că au ieșit la pensie exact după 1989. Deci, pentru ei, pe lângă toate schimbările tumultoase, a fost și faptul că cumva și-au pierdut rostul pe care îl avuseseră înainte, prin activitatea profesională. Și în bună parte din copilărie și adolescență am stat și am cugetat cu mine însumi să mă lămuresc de care parte să înclin. 

În adolescență, sub influența așa-numitului – mai în glumă, mai în serios – ”grup de interese cultural-politice” Humanitas, eram foarte de dreapta, conservator. Și anticomunist. La un moment dat aveam inclusiv o alergie față de culoarea roșie, o respingere viscerală.

Și apoi am mers la facultate în SUA și m-am întâlnit cu un mediu complet diferit, care avea o experiență politică complet diferită celei cu care veneam eu. Și a fost foarte bine, pentru că mi-a deschis ochii față de alte posibilități. Plus că, eu am absolvit facultatea la apogeul ultimei mari crize, cea din 2008-2010, și atunci m-am dat seama că, stai puțin, poate modelul neoliberal pe care eu îl îmbrățișam cu toată inima nu livrează exact ceea ce promite sau, oricum, nu funcționează chiar așa cum îmi închipuiam eu că funcționează.

***

Tot liceul m-am pregătit cumva ca să plec la facultate în străinătate. Ai mei m-au susținut, m-au încurajat foarte mult în această direcție. Pe atunci nici nu era 100% sigur dacă și când o să intrăm în Uniunea Europeană și îmi spuneam, nu prea ai ce să faci aici. Plus, se mai suprapunea și năzuința alor mei de realizare în afară.

Și am trecut prin toți pașii necesari pentru a candida la universități din SUA. Am avut o cunoștință care era deja la universitatea unde voiam eu să ajung și m-a sfătuit cu privire la anumite chichițe de finețe ale procesului de admitere, de genul pe ce să pun accent la eseul de admitere, să-mi caut activități extracurriculare, ceea ce până atunci eu nu aveam, cum să-mi formulez dosarul. Și am primit bursă completă, pentru că altfel sub nicio formă nu mi-aș fi permis.

Și am mers la Dartmouth în New Hampshire, am făcut patru ani acolo, 2006-2010. Din start m-am dus la filologie clasică, greacă și latină. Inițial vroiam o dublă specializare și în politică internațională, numai că sunt anumite arii curriculare pe care e nevoie să le bifezi. De exemplu, indiferent ce specializare ai, trebuie să ai cel puțin un curs de știință aplicată cu laborator. Limbi străine, la fel.

Ideea e că ei vor să te dezvolți cât mai bine rotunjit. Chiar dacă ești umanist, să ai o perspectivă și asupra  a ceea ce înseamnă metoda științifică. Iar dacă ești pe linie științifică, să ai totuși cunoștință de limbi străine și culturi diferite.

De exemplu, am făcut un curs introducere în istoria arabă modernă. Am stduiat multe lucruri despre cum evoluase lumea arabă după Al Doilea Război Mondial. Am avut acces la autori la care nici nu m-aș fi gândit înainte și potențiale grile prin care să-i interpretez. Și pentru asta sunt foarte recunoscător, plus oamenii pe care i-am cunoscut acolo, oameni din întreaga lume.

Țin minte, printre primele persoane pe care le-am întâlnit la Dartmouth erau o fată din Estonia și o fată din Swaziland, din Sudul Africii. Diversitatea înfloritoare. Acolo am recuperat socializarea și vorbind cu ei, pierzându-mă în conversații până în miez de noapte sau ore și mai pustii de atât, aflând despre poveștile lor, mi s-a lărgit enorm universul, mi s-au nuanțat multe din convingerile cu care venisem de acasă.

***

În liceu, partea emoțională a fost foarte slab reprezentată prin faptul că eram complet stângace. Când venea vorba, de exemplu, de fetele față de care mă simțeam atras, mă simțeam ultimul caraghios din lume, când era vorba să interacționez cu ele. Mă gândeam că pot să impresionez prin cunoștințele intelectuale,  ceea ce pe majoritatea le plictisea din start – și pe bună dreptate, adică, mă plictisesc numai eu și mă amuz la gândul a cum eram pe atunci. Iar pe cele pe care le interesa, le interesa pe linie pur intelectuală.

Abia în clasa a XII a am ajuns să fiu împreună cu cineva. A fost prima mea relație în deplinitatea cuvântului, cineva care era cumva pe tiparul meu, genul de persoană care mergea la olimpiade, făcea dezbateri academice. La prima noastră întâlnire aproape că am făcut cale întoarsă, pentru că am început să-i povestesc despre Idei în dialog, revista creată de Patapievici, la care reacția ei a fost: ”revista aia fascistă?” Și aproape că i-am zis în momentul acela, ”îmi pare rău, mi-a făcut plăcere, dar aici se încheie tot.” Citeam revista aia cu sfințenie atunci.

Aveam un ritual, la finalul săptămânii, vineri, când ieșeam de la școală, luam Dilema veche, pe care o devoram, apoi sâmbătă apărea Suplimentul de cultură, la fel îl devoram și apoi, odată pe lună, Idei în dialog pe care o citeam din scoarță în scoarță. Era ca o meditație, chiar dacă unele articole, mai ales cele despre filozofie foarte abstractă, nu le înțelegeam neam, pentru că nu citisem textele la care făceau referire. Dar era ca faza aia simpatică din Pirații din Caraibe cu cei doi pirați, dintre care unul citește Biblia și celălalt îi spune, ”dar tu nu știi să citești,” la care ăsta, ”nu contează, e Sfânta Scriptură, you get credit for trying.”

Raluca, prima iubire de care ziceam, mi-a ponderat perspectiva, pentru că ea venea de pe un fundal politic social-democrat, ceea ce pentru mine fusese până atunci anathema. Dacă spuneai social-democrat, din punctul meu de vedere, la fel de bine puteai să zici stalinist. Și, de altfel, unele dintre cele mai aprige certuri pe care le-am avut, au fost pe chestiuni politice. Era perioada aia când era Traian Băsescu președinte.

Revenind la prima iubire, a fost o relație foarte importantă pentru mine pentru că acela a fost cumva punctul culminant al tuturor ideilor culturale și a educației sentimentale pe care mi-o făcusem prin cărți  până la momentul respectiv. Trei sferturi din relație a fost la distanță. Eu la facultate în SUA, ea în România, apoi când m-am întors eu din State, în 2010, ea s-a dus la master în Olanda, unde a studiat dreptul. A fost o relație care a durat șase ani, iar în momentul în care relația s-a încheiat, pentru mine a fost ca și cum s-a prăbușit Imperiul Roman.

S-a prăbușit un întreg edificiu de convingeri politice, sociale, religioase, economice, emoționale, toate la un loc, toate valorile respective. Pentru că, din punctul meu de vedere, până la acel punct căutasem să trăiesc conform acelor idealuri care, iată, s-au dovedit că nu funcționează până la capăt în practică sau cel puțin nu în formula în care credeam eu. Și atunci, o vreme am umblat debusolat prin ruine, cum mi-a plăcut să zic la momentul respectiv, căutând să reclădesc vechiul Imperiu. Dar nu aveam decât regate barbare. Și nu mai funcționa. Și de unde eram conservator și îmbibat de idealul religios, pendulul s-a dus către celălalt capăt al spectrului.

Și apoi, o perioadă, am devenit ateu și anarhist de stânga. Și am început să citesc Criticatac. Deci m-am dus la capătul cealalt. Era în contextul protestelor din 2012 și a consecințelor crizei economice de la noi, cu odioasa scădere a tuturor salariilor bugetarilor cu 25%, pe care, de exemplu, ai mei au trăit-o absolut perplex. Pentru că nu s-ar fi așteptat în ruptul capului la o asemenea atitudine din partea celor pe care până atunci îi susținuseră cu vârf și îndesat.

Mai târziu, în 2018, am fost unul dintre cei trei membri fondatori ai partidului DEMOS, împreună cu Claudiu Crăciun și cu Andreea Ignișca. Noi am fost cei trei care s-au dus să înregistreze prima oară DEMOS-ul. Mi-am încheiat colaborarea cu ei în momentul în care eu le-am propus pro bono să le țin cursuri pe zona a ceea ce făceam eu, pentru că m-am gândit că ar fi de folos în termeni de comunicare politică, discurs, vorbit în public. Și cineva din grup mi-a replicat că ceea ce fac eu are, prin însăși natura sa, ”un bias neoliberal implicit”. Și atunci am spus, ”you know what? să fiți sănătoși!”.

Acum, nu știu, mai văd comunicate din când în când, Claudiu Crăciun mai postează pe Demos, mai ia poziții din când în când legate de evenimentele curente, dar nu știu cu ce impact. Organizația s-a fragmentat și și-a pierdut elanul, din păcate. Am înțeles că ar exista intenția să coaguleze o nouă mișcare, mai ponderată, dar nu știu mai multe. Îl auzisem la un moment dat pe Vlad Tăușance, vorbind în podcast-ul La Centru cu Teodor Tiță că și pe el l-ar interesa, dar nu știu mai multe. Dar e clar că e nevoie, pur și simplu din perspectiva de echilibru.

La noi, decența, să spunem, unei mișcări de strânga ține pur și simplu de servicii publice de bază – învățământ, sănătate, care pentru foarte mulți din cetățeni sunt profund deficitare. Dar noi am ars foarte multe etape ca societate, nu ne dăm seama cât de multe etape am ars, căutând să prindem din urmă dezvoltarea Occidentului. Și etapa asta, să-i zicem neoliberală, foarte achizitivă, e pur și simplu o chestie pe care o avem de bifat.

Eu nu am avut, și o să vorbesc și despre asta din nou, eu nu am avut răbufniri și rebeliune în adolescență, pentru că petreceam prea mult timp în post și rugăciune – heh, voiam să mă călugăresc pe atunci și să deprind rugăciunea inimii. Și, ca atare, a fost nevoie să le retrăiesc la 24 de ani, pentru că dacă nu aș fi trecut prin asta, nu m-aș fi dezvoltat ulterior armonios, ar fi rămas ceva care trena.

Dani Sandu, fost coleg cu Adina și cu Camelia, prin intermediul lor l-am cunoscut, a fost cel care mi-a deschis ochii spre cât de extremist eram eu, încă în facultate. Și apoi el m-a ponderat în momentul în care mă dusesem în extrema cealaltă și vorbeam despre cum va veni revoluția care va mătura burghezia. Și el face asta prin prisma faptul că a studiat și practică cu maxim simț de responsabilitate sociologia și asta îl leagă mult mai mult de faptul social concret, dincolo de abstracțiunile teoretice, și se axează pe politici practice, menite să producă rezultate, dincolo de ideologie.

***

Am terminat facutlatea la apogeul crizei. Era șomajul aproape 11% în State. Am avut colegi care, chit că absolviseră la o universitate din Ivy League, nu au reușit să se angajeze. Ani în șir. Cumva, avea mai mult sens și aveam un avantaj competitiv revenind în România cu studiile pe care le aveam.

Dar oricum nu aș fi rămas. Pentru că, în ciuda, a ceea ce trăisem toată copilăria cu visul Statelor Unite,  așa cum o trăisem prin filme, prin tot consumul media, prin perspectiva părinților și năzuințelor lor, când am ajuns la facultate, în ciuda tuturor oportunităților extraordinare  de care m-am bucurat în mediul universitar, era niște lucruri care pur și simplu nu cadrau până la capăt pentru mine. Un anumit sentiment de, nu știu, din lipsă de alt termen, îi zic de plastic, al societății. Și nu o zic ca pe o condamnare morală, e pur și simplu o diferență, e ceva cu care eu nu rezonez.

Am un bun prieten, coleg de generație cu mine, care a rămas și lucrează drept consultant financiar la o firmă din New York, soția lui e americancă și de asemenea a absolvit Dartmouth, au copil, el se simte complet în largul său acolo. Și e perfect ok. Eu n-am putut să rezonez. Și, de asemenea, deja polarizarea intensă din societatea americană începuse să se devină aproape insuportabilă.

Eu am fost în facultate când s-a defășurat prima campanie a lui Obama, cu tot valul de vitriol aruncat în direcția lui, în principal pe substrat rasist. Apoi, omniprezența armelor. Chestii cu care nu puteam să rezonez sub nicio formă. Apoi, i-am cunoscut față în față pe conservatorii americani, unii dintre ei la facultate,  desigur o minoritate la Dartmouth, și am cunoscut libertarieni americani și mi s-a părut complet odioși,  ca stil. Chiar dacă, teoretic, erau anumite idei la care, venind cu bagajul patapievicios, aș fi subscris,  interacționând cu ei față în față, mi s-a părut oribil. Și am zis, nu, nu vreau să am de-a face cu genul acesta de oameni. Adică, dacă asta înseamnă conservatorism american,  nu, mulțumesc.

Și apoi mi-am făcut formarea satiric-politică prin interacțiunea cu The Daily Show al lui Jon Stewart  și The Colbert Report. Și, în general, stilul lui Colbert m-a cucerit maxim. Plus că Colbert e înnebunit după Lord of the Rings și universul Lord of the Rings și tot ce înseamnă zona aia, fantasy, Tolkien. Și modul în care tratau în cheie sarcastică și scoteau la suprafață contradicțiile și ipocriziile gândirii conservatoare americane, m-au făcut să iau pauză și să mă gândesc mai serios la ele și să-mi dau seama că nu merg până la capăt lucrurile.

***

După facultate, pur și simplu nu m-aș văzut rămânând acolo și am avut un conflict foarte zdravăn cu ai mei la momentul respectiv, pentru că mi-au spus: când te întorci aici, nu te așteaptă nimic, acolo te așteaptă totul. Și am zis că eu nu percep lucrurile așa.

Inițial voiam să-mi continui studiile pe filologie clasică, să urmez masterat, doctorat, să mă îngrop undeva, ca profesor, într-o bibliotecă. N-am avut note suficient de bune la facultate încât să obțin o bursă pentru asta. Mai era posibilitatea să urmez studiile în Europa și m-am mutat cu ai mei pentru chestia asta. Voiam și să fiu mai aproape de Raluca.

În cele din urmă relația noastră s-a destrămat, așa că am intrat în câmpul muncii în România. Asta fiind în 2010. M-am angajat la Capgemini, ca sprijin tehnic pentru IT. Culmea, m-au angajat inițial pentru un post de agent de linia întâi, apoi m-au promovat direct senior. Nu aveam vreo calificare în IT, dar ceea ce mi-au spus din start a fost că partea tehnică se poate învăța foarte ușor, ce contează mai mult sunt abilitățile de comunicare. Și știam foarte bine engleză și franceză. Clientul fiind vorbitor de engleză și franceză.

La mine era un rol mai axat pe execuție, în sensul că interacționam direct cu clienții și mă ocupam de cazurile mai, să spunem, sensible, mai dificile în cadrul echipei din care făceam parte, ca senior. Eu eram a doua linie de sprijin, pe lângă cei care răspundeau la toate telefoanele.

Acela a fost unul din primele puncte în care am realizat că o chestie care ulterior a fost confirmată din nou și din nou și din nou: că cu așa numitele soft skills, uneori faci o diferență mai mare decât cu cunoștințele tehnice aplicate, că poți ajunge mai departe cu ele. O chestie pe care, de exemplu, mi-a confirmat-o Roxana, cea care m-a ghidat în procesul de candidatură la Dartmouth și care lucrează acum la un fond de investiții din Londra. Ea a pornit din România ca olimpic internațional la chimie, s-a dus pe zona financiar-bancară, că i s-a părut mult mai ofertantă. Și mi-a spus, că m-am intersectat cu ea la Londra ani mai târziu, că pe măsură ce a progresat profesional și-a dat seama că human skills, comunicare, influență, a ajuns să conteze din ce în ce mai mult prin comparație cu cunoștințele de execuție propriu-zise, pentru că asta o să tot delegi altora. Apropo de inteligență artificială.

Și, apropo de asta, chiar am citit de curând o serie de articole, dar a avut și John Oliver o emisiune foarte faină în care a sintetizat provocările AI. Și spunea că, practic, competiția în viitor nu se vada neapărat între oameni și AI, ci între oamenii care știu să înglobeze Inteligența Artificială în munca lor și cei care nu știu sau care o fac mai puțin.

***

Revenind. După o perioadă am plecat de la Capgemini. A fost o perioadă foarte interesantă, pentru că eu crescusem cu idealul meu cultural, intelectual, hulind din reflex lumea corporate, fără să știu propriu zis cu ce se mănâncă. Aveam doar perspectiva teoretică a oamenilor corporatiști fără suflet. Dar nu știam exact ce înseamnă. Am descoperit că, de fapt, sunt mult mai simpatici. Pentru mine, ce mi se pare cel mai grăitor e cum se întâlnește această lume corporate foarte procedurală și high-tech cu lumea noastră, neaoșă. A fost o scenă dintr-o pauză de masă în care cineva venise, era după sărbători, nu mai știu, Crăciun, Paște, venise cu caserole de sarmale, mâncare la prânz. Și contrastul dintre aerul riguros al mediului și mâncarea noastră balcanică asta, cumva, pentru mine a umanizat complet universul respectiv, mi l-a făcut mult mai simpatic. E un element din multe altele, dar asta îmi vine acum în minte foarte grăitor.

A fost foarte provocator în primă fază, pentru că aveam un program odios, trebuia să ne mulăm pe programul clientului. O săptămână lucram de la 4 dimineața la 12 jumate și o săptămână de la 3 după amiază la miezul nopții. Bine, eu mi-am dat oricum programul de somn peste cap din adolescență cu idealul lui Eliade de culcat în fiecare zi cu un minut mai târziu și trezit cu un minut mai devreme – ca să am mai mult timp de citit. În facultate am băut cantități industriale de cafea. Ulterior, programul de la lucru s-a regularizat, a intrat pe un făgaș mai normal, pe măsură ce și-au dat seama că, de fapt, în intervalele acelea extreme, nu suna suficient de multă lume încât să merite să fie acoperite. Și putea să fie automatizat, iar dacă se întâmpla un telefon rătăcit până la 4 dimineața, putea să fie înregistrat și să-l tratăm în orele noastre obișnuite.

Acolo am învățat foarte multe despre procese de lucru, importanța procedurilor și standardizarea muncii.  Asta a fost excelent și am învățat cât de important este să caut să regularizez activitatea pentru a optimiza performanța și rezultatele. Pentru că, în momentul în care lumea, și mă includ și pe mine aici,  tindea să se comporte după propriul cap, dar nu neapărat cu cap, neținând seama de proceduri, de obicei ieșeau probleme de acolo. Așadar, am ajuns să apreciez acest aspect și am ajuns să apreciez și finețurile a ceea ce se numește Office Politics, respectiv,faptul că înțelegându-te într-un anumit fel cu lumea la birou, asta are un impact și asupra felului în care este privită performanța ta profesională, dincolo de ceea ce faci propriu-zis. Poți să fii cel mai bun, dar dacă ești complet antipatic, nu o să ai nicio șansă să progresezi.

A fost și o experiență în care mi-am îmblânzit anarhismul. Anarhismul rula acolo pe fundal, pentru că chiar în acea perioadă erau protestele. Țin minte că mergeam la serviciu ziua și apoi seara la protest. Asta era în 2012, în Piața Unirii, era februarie sau ianuarie. Și era atât de frig că nu mai puteam să țin pancarta în mână. Plus că rămâsesem singur și era cam caraghios.

În același timp mi-am dat seama de anumite carențe ale mele, pentru că, revin la a vorbi în public, eu într-adevăr eram foarte confortabil în fața oricărui public, dar în același timp nu mă conectam cu el. Adică era ca și cum aveam un monolog în public, iar mesajul meu nu răzbătea la modul în care să-i și influențeze pe oameni.

La următorul loc de muncă, unde am început în august 2012, am ajuns la ceea ce pe atunci era Xerox Business Services, acum e Conduent, ca trainer de data aceasta. Și țineam mai ales training-urile pentru proaspeții angajați, cu un modul standard. După ce lumea trecea prin acest modul, apoi se duceau fiecare către posturile lor specializate.

***

Tot pe atunci am avut o tentativă de revenire înspre zona umanistă, când am avut o colaborare cu Centrul de Traduceri Clasice de la Universitate, nu știu dacă mai funcționează, cu domnul profesor Adrian Muraru. Asta a fost și perioada în care am căutat să revin la un parcurs academic. Am reușit să-i conving pe-ai mei să merg la universitate în Europa undeva, să-mi continu studiile, m-am zbătut pentru chestia asta, să urmez un program de master la Edinburgh.

Când am ajuns acolo, în prima zi când să merg să mă înscriu, am descoperit că nu trimisesem niște documente la timp, de fapt. Și m-am pomenit în plop la Edinburgh. Și am stat câteva luni căutând să-mi aflu un rost. Pe atunci încă nu aveau românii drept de muncă, by default, în UK. Căci Marea Britanie obținuse o îngăduință de la Uniunea Europeană și nu dădeau automat drept de muncă românilor și bulgarilor. Și m-am chinuit să găsesc un loc de muncă, ca pe baza lui să obțin drept de ședere. Nu mi s-au legat lucrurile, nu mi-am dat seama, nu știam pe atunci, dar cu mintea mea de acum privind în urmă, îmi dau seama că de fapt nici nu-mi doream din tot sufletul. Nici nu mi-era foarte clar ce-mi doresc din tot sufletul, știam doar ce nu-mi doresc.

E un filon pe care pot să-l urmăresc de-a lungul vieții mele, îmi dau seama că unii ar putea să catalogheze asta drept lene, sunt ok, mă împac cu ea, e faptul că niciodată nu am reușit să mă forțez să fac lucruri pe care nu mi le doream cu adevărat. Știu că sunt persoane care își pot biciui mintea înspre supunere pentru a face asta. Eu nu sunt în stare, recunosc. Dacă nu mă atrage un lucru, nu reușesc să mă dedic lui. Și asta m-a salvat de alienare de foarte multe ori. M-a salvat de a urma căi care nu erau cu adevărat ale mele.

Să dau un exemplu. Am avut o colegă de liceu care urma tot profilul de filologie, dar părinții ei au insistat foarte mult ca ea să facă medicină și i-au spus: dacă dai la medicină, îți luăm o mașină. Și ea a spus, ok. Din punctul de vedere al valorilor sale, funcționa perfect. A făcut medicină, e medic specialist acum. Nu știu cât de mulțumită este ca profesionist în prezent, tot ce știu este că eu n-aș fi putut să fac ceva de genul ăsta, oricât de atrăgător ar fi fost acel lucru din afară.

Ce pot să zic e că cu ai mei, în cele din urmă, m-am întâlnit pe planul profesionalismului. Pentru că și pentru ei este o valoare și am văzut câtă muncă au depus și depun în continuare ca profesioniști. Ce vreau să spun e că în cele din urmă au rezonat cu faptul că le-am spus, ”uite, eu n-aș putea să fiu vreodată un medic cu adevărat bun. Aș putea să fiu cel mult unul decent.” Dar când vine vorba, mai ales în domeniul acesta, literalmente de viață și de moarte, nu vrei să ai persoane care sunt acolo cu inima îndoită. 

La Edinburgh am stat câteva luni. A fost un punct foarte jos din viața mea. Am căzut într-o depresie zdravănă la modul că am vrut să mă sinucid. Și simțeam foarte multă vinovăție și rușine. Mă uitam la unii dintre foștii colegi de facultate care terminaseră cu note grozave, care mi se părea că au toată viața pusă perfect în ordine și eu mă simțeam ca ultimul ratat. 

Mă simțeam complet ratat, voiam să dispar din lume. Mă simțeam ca Rasolnikov din Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski, doar că nu ucisesem pe cineva, ci doar ratasem studiile. Și purtam acea rușine extraordinară. Plus, imaginea din minte care era la modul, de ce am mai mers la studii în America, dacă m-am dus bou și m-am întors vacă. Asta îmi spuneam mie.

Când am stat acolo la Edinburgh, ai mei găsiseră o altă familie de români care m-a luat în gazdă și le-am plătit chirie. Cât am stat acasă în 2010-2011, toți banii pe care îi câștigasem de la serviciu îi pusesem deoparte pentru facultate, pentru master. M-am înțeles de minune cu ei, dar a fost o perioadă foarte grea, așa încât în momentul în care în cele din urmă m-am întors acasă, le-am spus alor mei, uitați, ăsta e punctul psihologic în care sunt, îmi vine să mă nenorocesc, am nevoie de ajutor, pentru că eu nu știu ce să fac.

M-au dus și la un psihiatru, care mi-a dat un anumit tratament medicamentos, care era foarte serios pentru stările depresive extreme pe care le trăiam. Din păcate, tratamentul respectiv nu pot să zic că mi-a făcut foarte bine, pentru că, cel puțin teoretic, ar fi trebuit să mă pună într-un punct de echilibru. Ce se întâmpla, în schimb, era că, unu, eram foarte adormit tot timpul, adică dimineața era cumplit de greu să mă trezesc, și doi, orice emoții simțeam se duceau complet la extreme. Ca să dau un exemplu, la un moment dat am luat un taxi greșit în București și mi-a luat cam de două ori costul și m-am enervat atât de tare, încât literalmente m-am izbit cu capul de perete de furie. Mă rog, în acea perioadă am lucrat și cu un psiholog pe linie cognitiv-comportamentală și am reușit să mă echilibrez cât de cât și am ieșit din depresie.

Aia a fost și perioada în care mi s-a încheiat relația cu Raluca, prima mea relație. Nu a fost o potrivire grozavă.  A fost momentul în care am atins rock bottom, dar când mi-am dat seama că mai rău de atâta nu se poate. Și, ca atare, lucrurile nu au decât să fie mai bune de acum încolo.

Și a mai fost o chestie, într-unul din momentele în care eram la Edinburgh și începusem să caut pe net metode nedureroase de a te sinucide, unul din primele articole, traiască SEO-ul, era de la o revistă umoristică americană, Cracked.com. Și articolul era tocmai menit să ajungă la persoanele în situația mea  și care trata în cheie umoristică toate posibile consecințe ale faptului că te sinucizi. Și dădea autorul exemplul unei foste colege de liceu care și-a lăsat discursul de adio cu un scris de mână mai dubios, iar ce s-a înțeles din discursul ei era că era dependentă de a-și mânca excrementele și acesta era motivul pentru care se sinucidea. Și, ca atare, familia ei a creat o fundație pentru cei cu dependența similară. O chestie absurdă și haioasă și, spunea tipul, probabil că nu vrei să rămâi cu genul ăsta de moștenire. Și mai spunea că, practic, momentul respectiv e momentul în care ți se termină toate alegerile și nu mai poți influența nimic. Atâta timp cât trăiești, oricât de nasoală ți s-ar părea situația, mai ai alegeri și poți, din aproape în aproape, să-ți îmbunătățești situația. Și asta,râsul plus gândul respectiv, au început să mă scoată din acel rock bottom.

Ușor, ușor am ajuns în vara lui 2012 și mi-am zis, gata, punem punct, orice ar fi, mă scot cumva de aici. Acela a fost punctul în care o fostă colegă de liceu care lucra la Xerox Business Services îmi zice, uite, se lansează un proiect, vrea compania să dezvolte un site semnificativ la Iași și m-am gândit că te-ar interesa, poate, să devii trainer, sau poate știi pe altcineva care ar fi interesat. Și asta mi-a sunat foarte bine. Mi-am zis, ”wow, trainer!”. Nu știam precis cu ce se mănâncă, nu știam ce aș fi predat. Am aplicat, am trecut prin mai multe runde de interviuri și am obținut postul.

Tot în acea perioadă am trecut și printr-un accident stupid în care mi-am dizlocat rotula și am stat cu un picior imobilizat o lună. După ce m-am angajat și am început activitatea, am început cu șase săptămâni o deplasare la Barcelona, la site-ul companiei unde s-au făcut knowledge transfer. Acela a fost un punct în care am simțit că viața mi s-a relansat. La Barcelona. Da, da, minunată, toată arhitectura Gaudi, peste tot viața de noapte… 

Într-o seară am poposit cu colegii mei într-un local unde legenda spune că se întâlneau Dali și cu Buñuel să bea absint. Și nu știu dacă deliberat sau chiar așa trecuseră anii peste el, dar localul chiar arăta scorojit, așa cum ar fi fost pe-atunci. A fost o experiență foarte, foarte faină, m-am întors cumva reînnoit.

***

Și mi-am început activitatea la Xerox și atunci am descoperit cel mai clar, ce spuneam mai devreme, că, da, am o oarecare deficiență în a mă conecta emoțional cu oamenii, nu doar intelectual. Și asta m-a adus în cele din urmă la Programarea Neurolingvistică (NLP). Pentru că Adina, despre care spuneam mai devreme, tocmai își făcuse formarea ca practician de Programare Neurolingvistică.

Era 15 ianuarie 2014, țin minte foarte clar. Am vorbit cu ea la telefon, ea lucrează pentru Opera Comică și pentru Corul Madrigal, la București. Era la un eveniment de Ziua Culturii Naționale și îmi spune, ”uite, sunt o grămadă de oameni aici și eu parcă n-am chef să mă conectez cu nimeni.” Și-i zic, ”băi, și eu am chestia asta, mă simt singur în cadrul mulțimii.” La care ea îmi spune, ”nu mă înțelege greșit, eu dacă vreau pot să mă conectez cu cei din jur, doar că aleg să n-o fac.” Și a început să-mi povestească mai mult despre una din tehnicile din NLP, numită rapport. Și-mi spunea, uite asta îți permite să te conectezi cu oricine, oricând, chiar și stând în cap. Și mi-am zis, dacă pot să învăț numai treaba asta, mi-e ca și cum l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Și am zis, ”vreau să învăț și eu.” Era un element foarte important care simțeam că îmi lipsește și care ar fi făcut o diferență grozavă și profesional și pe alte planuri.

Foto: Elena Racu

Încă mergeam la terapie, dar nu mai simțeam că progresez. Mă învârteam în cercuri și chiar dacă nu mai eram la punctul dinainte, atât de jos, simțeam că unele chestiuni în loc să se rezolve, se amplifică. Am schimbat terapeutul, am ajuns la altcineva care, după câteva sesiuni, mi-a spus, ”Adrian, știința mea se încheie aici. Pot să-ți mai recomand altă persoană, dar nu simt că ar fi corect să te țin în terapie, în condițiile în care nu văd cum ți-ar putea fi de folos mai departe.” Am apreciat onestitatea sa profesională.  Asta s-a întâmplat la începutul lui 2014.

Am mers să-mi fac formarea în NLP, am apreciat compania că m-a susținut, le-am argumentat cum ar fi fost de folos și companiei să mă dezvolt pe acest plan. Eram în echipa de formatori, făceam trainingul inițial, a celor care își începeau activitatea, plus training-uri pe anumite instrumente speciale. 

Ce-a făcut diferența a fost că eu eram dispus să mă duc la cursul de NLP, indiferent dacă cei de la Xerox  mi l-ar fi plătit sau nu. Și cred că hotărârea pe care o aveam s-a transmis managerilor mei. În același timp, o cunoscusem deja pe Camelia Păduraru care mi-a făcut formarea și care fusese colegă de facultate cu Adina. Ele au făcut SNSPA, Comunicare și Relații Publice și îmi plăcea că Camelia, deși doar cu un an în plus față de mine, trăia genul de viață la care eu doar visam. Avea propria firmă, își ținea training-uri peste tot prin țară, călătorea pentru asta, avea un grad de independență și flexibilitate extraordinară. Și m-am gândit, ce mișto, mi-ar plăcea și mie. Nu știam exact cu ce se mănâncă nimic din ce făcea ea, dar mi se părea foarte interesant, promițător.

Am mai cunoscut și alți câțiva foști studenți de-ai Cameliei, dintre care o persoană care scăpase de o frică asemănătoare cu cea pe care o aveam eu, respectiv de păr de animale. Era interesant, pentru că părinții persoanei respective erau ingineri zootehniști, crescuse printre animale, dar avea această repulsie extraordinară. După curs și după ce a trecut prin experiența aceea de schimbare, și-a luat și o pisică cu care acum dormea. Și mi-am spus, ”wow, dacă se poate așa ceva, oare ce se poate pentru mine?” A fost un argument convingător foarte puternic.

Am făcut cursul și l-am încheiat pe 13 aprilie 2014. A fost o experiență radicală de schimbare. Când le povestesc oamenilor, ei zic că e așa ceva gen brainwashing , dar pentru mine pot să zic cu mâna pe inima că a fost o viață înainte de acel curs și o viață după. Pentru că, dincolo de a învăța cum să fac rapport, motivul principal pentru care mă dusesem la curs, mi-am dat seama că mi-am descoperit vocația, la modul că, uitându-mă la trainerul nostru, cum ne predă, cum ne ghidează în exerciții, mi-am dat seama că asta mi-am dorit să fac toată viața, dar nu știam că există, ca atare. Adică să predau, să împărtășesc experiențe revelatoare, să folosesc limbajul pentru a-i ghida pe oameni să facă schimbări mentale și emoționale, să mă conectez cu persoane interesante de la care am și eu ceva de învățat și să susțin tot cadrul respectiv de schimbare. Și să fiu propriu șef.

Pe mine, NLP-ul, de exemplu, m-a ajutat să mă conectez cu oamenii la un alt nivel, unul în care să mă simt în largul meu, în lume, că pot să fiu confortabil cu faptul că sunt introvert și, în același timp, să mă conectez cu oamenii în profunzime, să mă simt ok cu mine însumi în propria piele. Toate lucrurile acelea pe care eu le tatonam în terapie și nu reușeam să pun punctul pe i, cu tehnicile pe care le-am învățat în acea sesiune de la curs, mi le-am rezolvat într-un interval foarte, foarte scurt de timp. Și aici vorbesc, de exemplu, de tristețe profundă, vorbesc de frică și nu doar frica de ceva specific, precum părul de animale, ci un soi de frică de toate, o angoasă atotcuprinzătoare, care pur și simplu rula pe fundalul minții mele și înotam prin acea angoasă ca peștele în apă.

***

Una dintre problemele pentru care mă dusesem la cursul NLP era un conflict interior pe care destulă lume îl împărtășește. Simțeam că, pe de-o parte, sunt lucruri care-mi plac să le fac, pe de-altă parte, sunt lucruri care produc bani. Și nu puteam să fac bani din ceea ce-mi place. Și mi-a rezolvat acest conflict. Pur și simplu am început să întrevăd o cale sistematică de a ajunge la tot. Și, într-o primă fază mi-am deschis un PFA, deși am continuat în paralel activitatea mea la Xerox, între timp devenit Conduent.

În acea perioadă, unul dintre lucrurile pe care mi le doream foarte mult era să mă mut la București. Mai avusesem tentative, dar nu-mi ieșiseră. Simțeam pur și simplu că acolo e ceva de învățat pentru mine, că e un mediu mai complex. Era și un moment în care foarte multă lume pleca din Iași, în toate părțile, fie la Cluj, fie la București, fie în străinătate. Simțeam că dacă nu plec în acel moment, nu o să evoluez la următorul nivel în viața mea. Și una dintre consecințele cursului a fost tocmai că am scăpat de frica respectivă, de a face pasul următor. Și am reușit să fac să se întâmple.

Mi-am găsit un job la București, tot în training și la sfârșitul lui 2014 m-am dus. Însă, deja îmi încolțise în minte ideea să pornesc 100% pe cont propriu. Și simțeam asta foarte clar, pentru că am avut un moment de revelație în care mi-am dat seama că oricât de bine aș face ceea ce aș face profesional, n-aveam să fiu plătit decât cât scria pe cartea de contract. Deci n-aveam să evoluez dincolo de asta. Și mi-am dat seama că chiar era o responsabilitate semnificativă să mă susțin singur. Aceea era evoluția firească, pentru că și răsplata era pe măsură.

Pasul următor pe care mi-l propusesem era să urmez Trainer’s Training de NLP și Hipnoză. În 2015, la momentul respectiv, erau disponibile doar în Las Vegas, la școala mamă, cel puțin pe ramura pe care m-am pregătit eu. Și era acolo Tad James, unul dintre colaboratori eminenți ai lui Bandler și împreună cu care Bandler a creat primul curs de Trainer’s Training de NLP la începutul anilor ’80. Ăsta era focusul meu maxim și ei m-au susținut și am reușit să fac să se întâmple asta. Ceea ce au remarcat și i-am încântat cu asta, era însuflețirea mea, pentru că, cel puțin în acea fază, nu pot să zic că le era foarte clar cu ce să mănâncă această nouă linie pe care am început să mă dezvolt. Și mi-au dat un sprijin financiar consistent pentru respectivul proces.  Am mers în Vegas, mi-am făcut formarea. După ce m-am întors, mi-a fost foarte clar că nu mai pot să continui să lucrez în contextul corporate. Și la scurtă vreme după, am pornit pe cont propriu.

Am creat Mindgrasp, firma mea actuală. Asta era la începutul lui 2016 și de atunci doar pe linia asta m-am ținut. În prima fază mi-a fost foarte greu, pentru că nu aveam niciun fel de cunoștință de business. Aveam abilitățile clădite prin formările pe care mi le-am făcut, pentru că formarea presupune exerciții și lucru cu colegii, aveam încredere în abilitățile mele. Provocarea era să îmi găsesc clienți, pentru că nu știam nimic de marketing, nu aveam experiență de vânzări.

Preluasem o parte din modelul mentorilor mei din State când vine vorba de vânzări, numai că nu se traducea foarte bine în contextul românesc. De exemplu, ei la momentul respectiv încă se bazau foarte mult pe telefoane directe. Și aici dacă dai un telefon, te bagă lumea în origini, imediat. Dar în primă fază așa mi-am găsit primul client plătitor. Am dat vreo 400 de telefoane prin Pagini Aurii. Mi-am luat înjurături, cineva m-a amenințat cu poliția. A fost o aventură.

Dar în cele din urmă am dat peste cineva de la o firmă de rășini epoxidice, care a fost de acord să ne întâlnim. Și mi-a spus după întâlnire că, „știi, uite, cred că ceea ce faci ar fi foarte de folos fiicei mele.” Că era într-un punct delicat în evoluția sa. Și am lucrat patru ore cu ea, dar era atât de hotărâtă și de săturată de ce trăise până atunci, încât a colaborat excelent în proces și a avut niște rezultate semnificative. Adică a făcut un salt la câteva luni, mă rog, a început o nouă relație, își găsise un post foarte bun, conform pregătirii sale și a tot evoluat de la acel punct. De altfel, acesta e și scopul meu, să mă văd cu clienții mei o dată și apoi să-și vadă liniștiți de drum, să nu fie nevoie să reluăm. Ai putea crede că nu-i foarte profitabil, dar este, pentru că sunt mereu alți și alți clienți pe care să-i sprijini.

A fost primul client pe deplin plătitor în perioada respectivă. Și am luat-o din aproape în aproape, am început să consum tot ce găseam despre cum faci să funcționeze – toate video-urile gratuite, toate articolele gratuite pe care le găseam online. Nu-mi permiteam, după investițiile foarte zdravene pe care le-am făcut, plus că nu mai eram angajat la acel moment, să investesc în continuare în a învăța pe linia de marketing și promovare și restul. Era o nebuloasă la momentul respectiv.

Abia în 2017 a început să-mi pice fisa. Știam despre David Shephard, care studiase cu Tad James acum 30 de ani, David fiind cu baza la Londra și am remarcat la el că făcea live-uri pe facebook, care pe atunci încă erau ceva destul de proaspete ca concept și, ca atare, interesante, atrăgătoare. Și am început să-mi țin și eu primele live-uri. Bine, acum când mă uit la ele, mi se par caraghioase, pentru că erau foarte stiff și academice. Eram priceput ca trainer, din punctul de vedere al cunoștițelor și inclusiv al unei prezențe scenice, numai că, pot să zic cu mâna pe inimă, I was really boring.

În 2017, mi-a încolțit și ideea de a mă muta la Londra, ca să fiu mai aproape de David, să fur meserie, cumva, de la fața locului, de la el. La Londra am ajuns să fiu împreună cu o fostă colegă de liceu cu care avusesem un huge crush pe vremea aceea. Eu eram băiețelul cuminte, religios și tocilar, ea, super rockeriță. Și am fost împreună cât am stat la Londra, ea m-a susținut foarte mult și financiar, și moral, să-mi găsesc calea. Dar am bâjbâit, pentru că era un mediu complet diferit. Nu aveam contacte, nu aveam resursele practice ca să îmi plătesc calea acolo. Londra și UK-ul erau deja în tumultul post-Brexit. Deci, cumva, eu m-am dus complet contra curentului, când lumea deja începuse să plece de la ei.

M-am înscris la un curs de-a lui David, care era sistematizat exact pe ceea ce m-a interesat pe mine.  Cum pornești de la ideea ta de afacere în acest domeniu, de personal empowerment, și cum o traduci în plan concret. Am făcut cursul, era un curs de weekend. El ne-a dat bazele și am făcut și o serie de exerciții care să ne dea actionable steps, pe care să-i traducem apoi în practică. Și apoi am mai făcut alte astfel de cursuri de două-trei zile cu David, unde am deprins o sumă de mii de alte elemente, de exemplu, chestiuni subtile legate de vânzări, chestiuni legate de influență în mediul de afaceri. Și erau foarte axate pe practică. Nu atât the NLP of business, cât the business of NLP. Și el avea foarte multă experiență concretă, 30 de ani în spate, doar în domeniul respective, iar înainte de asta lucrase la firma Reuters – nu agenția de presă, ci cei care fac softurile pentru tranzacții bancare. El, la sfârșitul anilor ’80,  făcuse parte din echipa care a creat primul soft pentru tranzacții financiare. Asta era pregătirea lui de bază în electronică, ca inginer electronist.

Și am ajuns la un moment dat să fac și vânzări pentru David, pentru un eveniment de-al său. De fapt, ținuse evenimentul, iar eu apelam particpanții după, să văd cum a fost și dacă le-ar plăcea să cumpere și o experiență mai aprofundată. Și astfel, din aproape în aproape, am început să-mi încolțească în minte cum aș putea să fac eu treaba, cum aș putea să o traduc în contextul autohtonului.

***

Relația mea nu a mers până la urmă, aveam, pur și simplu, niște valori și așteptări diferite, pe care nu ni le-am definit fiecare până la capăt, în contextul interacțiunii noastre.

La începutul lui 2019, urla, pur și simplu, subconștientul meu să mă întorc la Iași. Dar în prima fază mi-a fost foarte rușine de chestia asta, pentru că o percepeam ca pe un eșec. La modul, “uite, m-am dus la Londra să rămân acolo, să-mi clădesc o viață acolo, o carieră.” La momentul respectiv, aceea părea linia directoare.

Deci traseul a fost așa: la București între 2014 și 2016, la sfârșitul lui 2016 am revenit la Iași, am stat o bună parte din 2017, apoi din septembrie 2017 m-am dus la Londra și la începutul lui 2019 am revenit la Iași. Și mi-am luat inima în dinți, pentru că nu știam cum o să fie aici. Mă temeam, era și rușine, era și teama că lumea o să mă privească cu dispreț, cunoscuții mei, la modul, ”uite-l și pe ăsta, se crede mare sculă pe basculă” și din nou, tema și teama anterioară, ”s-a dus bou și s-a întors vacă.” O teamă pe care o rezolvasem la un anumit nivel, a revenit la un alt nivel de complexitate. Acum nu mai era vorba despre reușita academică, era vorba despre reușita profesională.

Asta e o chestie și un lucru de care mi-am dat seama. Bine, eu l-am învățat teoretic, dar apoi trecând prin experiențe de viață, am ajuns să-l trăiesc concret. Și anume, faptul că lumea și imaginează că progresul e, așa, ca o linie dreaptă ascendentă. Dar, de fapt, progresul prin viață e mai degrabă ca o spirală, în care tot revii mereu pe aceeași axă verticală, doar că la un nivel de complexitate mai înaltă, la teme pe care le-ai mai  trăit, le-ai  depășit și acum revin cu o provocare la un alt nivel.

Analogia pe care îmi place să o fac aici este cu Harap-Alb. Când pleacă la drum, se întâlnește cu ursul și îl atacă pe urs cu paloșul scos, neștiind că-i taică-su. Dar apoi se dezvăluie că, stai puțin, eu sunt de fapt tătâne-tu, asta a fost doar o încercare. Depășește provocarea respectivă, merge mai departe și se întâlnește cu spânul. Același tip de provocare, dar la un alt nivel, provocarea fiind că lucrurile nu sunt ceea ce par. Pericolul inițial era de fapt ceva prietenos.

În cazul meu era ceva legat de reușită și de recunoaștere publică, de frica de a nu fi judecat și în urma acelei judecăți să nu-mi pierd șansa de reușită în viață, la modul că acea judecată devine un fel de pecete permanentă. La modul, X-ulescu e ratatul orașului. 

***

M-am întors. Dar s-a întâmplat o chestie foarte interesantă. Din momentul  în care am pus piciorul pe aeroport la Iași, țin minte foarte clar, era 19 ianuarie 2019, m-am simțit foarte acasă. Adică mi-am dat seama în acel moment că aici, la Iași, sunt acasă pe deplin și că, la capătul tuturor peregrinărilor prin care fusesem, învățasem ce aveam de învățat din acele locuri și în cele din urmă puteam să prind rădăcini aici.

Și, odată ce am ajuns acasă, au început să-mi curgă ideile și să mi se lege lucrurile instinctiv. Bine, erau cunoștințele pe care eu le acumulasem în primă fază teoretic, dar acum îmi venea și energia ca să le aplic. Energia și înțelegerea practică.

De exemplu, unul din primele locuri în care am revenit a fost Café Retro, pentru că aveam oameni dragi cu care mă știam de acolo, cu care interacționasem, culmea, mai mult online. Ei mi-au dat ideea, de exemplu, să țin un eveniment introductiv aici. Iar din momentul în care am revenit, cu cât mergeam prin mai multe locuri, cu atât sentimentul de acasă mi se adâncea. Deci frica aceea a fost pur și simplu o iluzie – precum deghizarea tatălui lui Harap-Alb – era doar în capul meu. Și mi s-au legat lucrurile.

Am ținut un eveniment, un prim eveniment introductiv, la începutul lui 2019, pe 3 februarie. A fost un succes neașteptat pentru mine. S-a umplut  sala. Știu că unii oameni care au venit mă știau, dar majoritatea nu mă știau. Am creat evenimentul pe Facebook, cu formular de înscriere. Era un eveniment, i-am zis, cadou. Prefer ideea de cadou decât gratis, pentru că dacă te uiți în dicționar, una dintre primele definiții la gratis este ”pe degeaba”. Și-mi place să zic că eu nu lucrez pe degeaba, eu lucrez pe rezultate. Pe când un cadou e ceva de preț și ceva care, la nivel subconștient, strânește nevoia de reciprocitate. Și mi s-a lipit foarte bine formatul, este un spațiu foarte primitor, prin comparație cu, nu știu, o sală de conferință impersonală.

De la acel eveniment mi-a apărut, firesc, ideea următorului, pe care l-am ținut la o săptămână distanță și la care a venit și mai multă lume. Și totul a pornit de acolo. Iar dintre cei care veneau la acest eveniment intro au început să mi se trieze clienți, fie de lucru individual, fie care să vină la cursuri. Și, ușor-ușor, pe acest model am început să-mi cresc afacerea pe parcursul lui 2019.

***

Tot în 2019 am cunoscut-o pe Theona. Și a fost foarte aparte și ăsta e un lucru pe care îl dau exemplu. Relația cu ea e cel mai semnificativ obiectiv pe care l-am îndeplinit până atunci. Pentru că le spun  studenților cu care lucrez, uite, nu e ok să-ți faci un obiectiv de relație și să spui, vreau să fiu împreună cu X. Pentru că X ar putea nici măcar să nu știe de tine. Și, în plus, asta încalcă liberul arbitru. A, e ok să gândești ce anume îți place la X, caracteristicile cutare și să spui că obiectivul tău e să fii cu o persoană care să aibă acele caracteristici. 

Și trecând prin experiența unor relații care nu merseseră, trecând prin experiența deplină a ceea ce nu voiam să trăiesc, am reușit să-mi dau seama, ok, ce vreau în schimb, care-i opusul. Și am scris un obiectiv foarte detaliat, vreo șase pagini A4, de la aspectul fizic,  trăsături morale, comunicarea dintre noi, preferințe culinare, preferințe muzicale, inclusiv timpul petrecut la baie, pentru că fusese o problemă în trecut. Se pare că este, nu știu, un fel de constantă  universală, cumva, bărbații au tendința să se ducă la baie și să rămână acolo cu orele. Nu e chiar unanimă, dar e suficient  de răspândită.

Theona nu își scrisese un astfel de obiectiv înainte, dar ea avea în minte o imagine foarte clară. Ea e oricum o persoană mult mai vizuală decât  mine, a studiat la Arte, design textil. Avea o imagine foarte clară a ceea ce își dorea de la un partener. Și, încetul cu încetul, mai ales că am luat din start lucrurile foarte încet, adică am consolidat fiecare etapă a relației, înainte să trecem la următoarea, am descoperit că ne potrivim din ce în ce mai în profunzime. Și, dincolo de faptul că ne potrivim, avem o serie de strategii prin care să gestionăm benefic momentele când ne călcăm pe coadă, pentru că inevitabil asta se mai întâmplă și putem să vorbim despre ceea ce simțim în acele momente, să ne dăm seama că nu am căutat să ne rănim unul pe celălalt. Clădim această dinamică din aproape în aproape. Și ea m-a ajutat foarte mult și profesional, prin siguranța emoțională pe care am avut-o ca bază în relație. Mi-a dat o bază fermă. 

În 2020 s-a dus și ea la Londra și a făcut cursul Practitioner cu David, chiar înainte de izbucnirea pandemiei.  În momentul când s-a întors ea în România, atunci s-a închis totul. Era în martie 2020, a fost momentul când apăruse prima ordonanță militară. Urma să intrăm în lockdown și ne-am zis, ok, nu pot să stau atât de mult timp departe, nici nu știam cât avea să dureze, hai să facem pasul să ne mutăm împreună. Și vedem cu ocazia asta dacă ne scoatem ochii sau chiar funcționăm. Și a funcționat  foarte bine. Amândoi suntem introverți și noi ne-am reîncărcat maxim. Perioada aceea de lockdown a fost unul dintre punctele de vârf ale relației noastre. Și în acel lockdown deja am început să țin cu regularitate live-uri și să lansez material, fie scris, fie video online, tocmai ca să popularizez ceea ce fac. Și a mai fost o chestie  interesantă.

În 2020 se ivise posibilitatea unei colaborări cu o firmă de IT din Iași pentru o serie de traininguri, un contract foarte promițător. Dar abia semnasem prima anexă și a lovit lockdown-ul și a picat totul. Avea și o serie de cursuri pe care planificasem să le țin pe parcursul anului și au picat și acelea. În prima fază, m-am gândit că toată munca mea s-a dus pe apa sâmbetei. Dar folosind  ceea ce știam, ca să mă repun într-o stare emoțională echilibrată, ca să-mi comut focusul, ca să pivotez, mi-am dat seama că, ok, nu pot să fac lucrurile pe viu, mă axez pe online. Și am băgat energie cât am putut pe online.

Am început să țin evenimente prin Zoom. Și faptul că erau prin Zoom, însemna că nu mai sunt limitat geografic, că puteau să participe și persoane din alt oraș, inclusiv din străinătate. Și, din aproape-n-aproape, când am ieșit în cele din urmă din lockdown, am schimbat pur și simplu datele cursurilor pe care voisem să le țin înainte și am apucat să le țin live cu distanțare, cu măști, cu igienizare  maximă.

Toată lumea a rămas sănătoasă, ceea ce a fost o bucurie, căci nu era încă vaccinul disponibil. A fost un exercițiu de flexibilitate în plus  pentru mine și, până la urmă, cu toate hopurile respective, 2020 a fost un an de creștere extraordinară pentru Mindgrasp. Și zic asta nu așa, să mă laud, ci pur și simplu ca idee de ce diferență poate să facă să te păstrezi calm, echilibrat și să pivotezi. Să păstrezi atenția pe CE vrei să obții – chiar cu încăpățânare – doar să schimbi CUM te îndrepți într-acolo.

***

Un alt obiectiv important pe care ni l-am setat, Theona și cu mine, a fost să găsim o casă a noastră.  Pentru că eu stăteam la ea, nu era un spațiu potrivit pentru două persoane. Și ne-am îndeplinit obiectivul cu supra-măsură. Cât am stat în lockdown, ea deja se reconectase cu pasiunea ei pentru design, de care se îndepărtase înainte, în perioada în care ajunsese să lucreze la Amazon, pentru că după facultate nu-și găsise job în domeniul în care studiase. Era ceva foarte diferit de pregătirea ei, dar, la fel cum a fost în cazul meu, experiența corporate a ajutat-o să-și gândească produsele pe care le creează, produsele din piele, cu rigoarea corporate.

Eu am fost mereu genul de persoană care se prinde mai greu, la nivel practic, care e foarte iute la înțelegerea teoriei, dar nu-i pică fisa neapărat atât de repede la partea practică. Însă odată ce mi-a picat fisa concret, o consolidez zdravăn și nu mai e cazul să revin. Ține de un perfecționism pe care am ajuns să-l întorc în favoarea mea. Pentru că știu când să-mi dau voie să fiu perfecționist, unde merită și unde nu. Am ajuns să recunosc situații. De exemplu, la lucru cu un client, da, merită să fiu perfecționist. Dar când lansez, de exemplu, un anunț pentru un eveniment, dacă nu este perfect cadrată imaginea după cine știe ce criterii, contează prea puțin.

Asta este o chestie pe care am deprins-o din perspectiva NLP-ului și care mă ajută foarte mult la evaluarea activității: diferența între perfecțiune și excelență. Perfecțiunea e un punct terminus, dar este iluzoriu, pentru că cine decide ce înseamnă perfect? Decizi tu. Și s-ar putea ca ideea ta despre ce înseamnă perfecțiunea să fie ceva complet aiurea pentru altă persoană. Pe când excelența se referă mai mult la proces, la cum faci și în ce măsură ți-ai atins obiectivul. Și ideea de excelență întotdeauna lasă loc de mai bine. E un paradox pe care am ajuns să-l integrez și vorbesc despre el și celor cu care lucrez.  Ideea este să suntem cu toții, în același timp, un șantier în lucru și o capodoperă. Simultan.

Încă o chestie care mi-a fost concret foarte de folos, a fost tocmai să țin live-urile și faptul că m-am decis într-o perioadă când, oricum m-aș fi simțit într-o zi, că îmi venea sau nu îmi venea s-o fac, le țineam. Pentru că, în momentul în care îl anunțam pe net, știam că mi-am aruncat pălăria peste gard și că sunt obligat să-l țin.

Îmi cream astfel condițiile ca să nu mai pot da înapoi, îmi ardeam punțile. Și odată ce-l făceam, chiar dacă uneori mă mai bâlbâiam sau îmi uitam ideea, din reacția publicului îmi dădeam seama că, la urma urmei, acele lucruri nu contează. Conta cum i-am făcut să se simtă. Iar asta mi-a instalat o foarte mare încredere în mine, că orice s-ar întâmpla, nu doar în context profesional, dar și în general în viață, pot să mă redresez. Și în plus, mi-am spus, ”ok, de-acum o să scriu cum vorbesc,” adică o să-mi dau voie să scriu pur și simplu ce-mi vine.

Este un experiment foarte simpatic cu două grupuri de oameni, care nu aveau nicio experiență cu olăritul. Unui grup i s-a dat ca temă să producă cele mai frumoase oale, celuilalt grup i s-a cerut să facă cât mai multe, într-un anumit interval de timp. La final, surpriza a fost că cei care au trebuit să facă cât mai multe, de fapt le-au făcut și pe cele mai frumoase. Pentru că, prin exercițiul repetat, au deprins tehnica, au căpătat îndemânare, și-au luat și feedback și le-a ieșit din ce în ce mai bine, progresând mult mai rapid decât cei care doar urmăreau ezitant o idee abstractă de frumusețe.

Este foarte clar acum pentru mine că toate experiențele prin care am trecut și-au avut exact rostul lor. Exact când și cum le-am trăit. Și dacă n-aș fi trecut prin ele, n-aș fi ajuns unde sunt acum. Dar dacă este un lucru, uitându-mă în urmă, pe care l-aș fi făcut, acela e că poate aș fi căutat să învăț mai multe despre cum funcționează lumea practică, concretă, să-i zicem economia politică. Asta m-ar fi poziționat mai bine, pentru că, de exemplu, spre finalul facultății, un lucru pe care l-am realizat e că n-aveam nicio idee despre ce ar fi un loc de muncă corespunzător pentru mine, sau cum obții ceva de genul ăsta, cum îți dai seama ce ți se potrivește.

Aveam colegi care erau foarte setați de la început. Băi, da, eu mă duc în investment banking, una dintre opțiunile cele mai curente. Sau, eu mă duc în consultanță financiară sau, eu merg spre medicină. Tata, de exemplu, mi-a spus că el a știut din clasa a doua că vrea să devină medic.

Ce vreau să spun este că dacă aș fi fost mai axat spre planul concret, nu doar spre sferele înalte, abstracte, culturale, aș fi reușit să mă orientez mai bine. Cred că tot aici aș fi fost acum și nu cred că aș fi ajuns mai repede sau mai puțin repede, dar procesul ar fi fost poate mai puțin dureros.

O să mai zic o chestie care poate să pară provocatoare. Din punctul meu de vedere, eu îmi trăiesc acum lumea ideală. În universul meu, nu mă refer la scara globală cu tot ce se întâmplă acum în lume, dar pentru mine, eu trăiesc universul ideal. Adică mă simt exact unde trebuie să fiu. Și îmi dau seama că e diferit față de experiența pe care multă lume o are. Iubesc ceea ce fac, sunt foarte mulțumit de cum evoluez, sunt foarte mulțumit de relația pe care o am. Sincer, spun cu mâna pe inimă că n-aș schimba nimic.

Să dau un exemplu, o analogie pe care le-o livrez și celor cu care lucrez uneori. Un tip se duce în vizită la un prieten și la un moment dat aude un schelălăit sinistru. Spune, ”Doamne ferește, ce-i asta?”  ”Ah, ăsta e câinele meu, s-a așezat cu fundul pe un cui.”  ”Vai de mine, păi și nu se ridică?” ”Eh, nu, că încă nu-l doare suficient.”

Mama are o vorbă simpatică, spune, ”ce este tibia? Tibia este organul cu care găsești stinghia patului pe întuneric.” Sunt anumite praguri despre care nu poți să știi că sunt acolo până când nu te dai cu capul sau nu te împiedici de ele. Și privind în urmă, îmi dau seama că inclusiv toate experiențele care la vremea lor s-au simțit neplăcute, au fost pur și simplu pentru că nu știam că era ceva acolo și aveam de învățat și dacă n-aș fi dat cu capul, n-aș fi învățat. Asta e o chestie care mie îmi este foarte de folos și în prezent, în continuare. Ori de câte ori trec printr-o experiență foarte neplăcută, îmi dau seama că, probabil, e ceva de învățat de aici, de care încă nu m-am prins.

***

În legătură cu relația mea cu religia, o să încep cu o anecdotă care mi-e foarte dragă. L-a întrebat la un moment dat cineva pe James Joyce, dacă a luat în calcul să treacă la protestantism. Și el a zis, ”mi-am pierdut religia, nu m-am pierdut mințile.”

Aș spune că există o matrice culturală specifică diferitelor religii și nuanțe din cadrul marilor religii. Și un ateu ortodox, cu ghilimelele de rigoare, o să fie diferit de un ateu catolic sau un ateu protestant. Pur și simplu pentru că sunt anumite instincte culturale dincolo de obiectul propriu-zis al credinței sale.

Eu am rămas cu o foarte mare afinitate estetică pentru tot ceea ce înseamnă câmpul religios ortodox. De exemplu, mă emoționează profund tot ritualul, muzica, însemnătatea cuvintelor din înmormântarea, mă rog, prohodul înmormântării lui Hristos din Vinerea Mare. De asemenea, muzica rituală ortodoxă continuă să mă emoționeze foarte puternic. Și mă amuz uneori cu Teona, pentru că ea din start nu a fost foarte religioasă și în cheie ironică, sarcastică, o ameninț cu ”dreapta și înfricoșata judecată de la finalul timpului” și ea oftează din rărunchi și mă întreabă, ”what is wrong with you?” Și eu îi zic, ”everything! Nu știai?” Unul dintre obiectivele mele de relație fost să împărtășim un umor anarhic pe care îl avem amândoi din plin.

Ca să revin, perspectiva mea e spiritualistă. În prezent, nu e definită neapărat de o anumită dogmă. O parte ține de perspectiva jungiană sau a lui George Campbell, care merge și el pe linia jungiană a  arhitecturilor din subconștientul colectiv, acele forme care structurează psihicul uman și pe care le împărtășim indiferent de cultură. Da, cam asta ar fi foarte pe scurt spus. 

A încetat să mai aibă o miză pentru mine, dacă există sau nu există Dumnezeu, dacă religia cutare e calea justă sau nu. Ce contează pentru mine este să-mi înțeleg valorile, ce e important pentru mine. Cum mai spuneam, e vorba de perspectiva ecologiei (nu în varianta Green Peace, ci mai degrabă à la Gregory Bateson – ”Steps Toward an Ecology of Mind”), în ce măsură ceea ce fac, ce-mi propun, are un impact benefic sau nu pentru mine, pentru cei mai apropiați, pentru societate, pentru planetă. Asta e dimensiunea etică la care subscriu. Și din perspectiva acestui guideline, pot să-mi dau seama, uneori, dacă anumite acțiuni sunt potrivite într-un anumit context și în alt context ar putea să fie dezastruoase.  Așadar, e o etică a circumstanțelor.

***

Sunt foarte împăcat cu ideea de moarte. Chiar am făcut la un moment dat o meditație din Kundalini Yoga, care se cheamă tripla respirație, care înseamnă să inspiri timp de 20 de secunde, apoi îți ții respirația timp de 20 de secunde și apoi expiri timp de 20 de secunde. Și făceam asta de 3 ori, că nu puteam mai mult, deși nici asta nu-mi ieșea ca lumea, și am făcut-o câteva săptămâni și la un moment dat, când mi-a ieșit în cele din urmă, am avut o viziune fulgerătoare a scenei morții mele. Evident, nu o iau ca pe o profeție, cu ghilimelele de rigoare, ci pur și simplu așa mi-am imaginat în acel moment sfârșitul vieții mele. Era într-un cadru foarte liniștit, la 121 de ani, cumva am vizualizat destul de clar și data, 18 sau 19 decembriei 2108, fiind înconjurat de o grămadă de oameni, bănuiesc că familie, prieteni și spunându-le glume până la final, pentru ca râsul lor și starea respectivă să demoleze tristețea morții propriu-zise. Și acea viziune mi-a dat o extraordinară liniște, cu privire la orice provocări ar veni pe parcurs. Adică, știind că ăla e punctul terminus, n-are ce să se întâmple pe parcurs care să nu fie ok. 

A fost o chestie care nu s-a întâmplat rațional, adică nu-mi propusesem, nu asta căutam, dar aia a fost conștientizarea  care mi-a venit în urma respectivului proces fiziologic. Am rămas și revin la ea, o contemplez, mă amuză și îmi dă foarte mare încredere că orice ar fi, lucrurile ies bine. Și, de asemenea,  acum îmi dau seama că a mai contribuit ceva, chiar dacă la vremea respectivă n-am conștientizat-o.

În facultate am avut un curs despre poemul lui Lucretius, De rerum natura, sau Despre natura lucrurilor,  poem epicureic, în care a căutat să traducă în stilul marilor poeme epice și pentru publicul său roman niște teme filozofice din filozofia epicureică, care altfel ar fi foarte aride. Ce a supraviețuit, propriu zis, de la epicureeni, e foarte sintetic, arid, logic, lipsit de emoție. Or, Lucretius și-a dat seama că dacă vrea ca această gândire să prindă cât mai mult la publicul roman, e cazul să o redea în niște termeni cu care romanii să rezoneze în cheie emoțională.

Tema centrală a gândirii epicureice e că sursa tuturor relelor este frica de moarte. Și odată ce înțelegi adevărata natură a lucrurilor, faptul că totul e făcut din atomi și vid și că, așa cum nu a existat conștiință înainte să ne naștem, nu va exista nici după ce murim, nu avem de ce să ne temem. Odată ce înțelegi și pătrunzi cu adevărat mental și emoțional natura lucrurilor, te liniștești. În ciuda a ceea ce crede lumea în general despre epicurianism, Epicur nu promova căutarea plăcerilor desfrânate, ci pur și simplu liniștirea minții. Pentru că, spunea el, asta e, de fapt, cea mai mare plăcere. Pentru că toate plăcerile și durerile încep din minte. De rerum natura a contribuit foarte mult la viziunea mea și la liniștea sufletească pe care o am în clipa de față.

După ce am mi-am făcut formarea în NLP, mi-am dat seama că eu, cumva, prin  studiile clasice pe care le-am urmat la facultate, căutam tocmai asta, o punte între gândire și acțiune, între a deprinde mental o anumită filozofie de viață și a o traduce în acțiuni care să-mi dea sentimentul împlinirii, aceia ”eudaimonia” despre care vorbeau filozofii. Echilibrul emoțiilor și bunăstare generalizată. N-am găsit-o  doar în studiu, dar NLP mi-a dat instrumentele prin care să arunc puntea care leagă gândirea de practică.

Și este o chestie simpatică. De ce șeful tuturor preoților la romani se numea Pontifex Maximus? Pentru că la origine, romanii erau un popor agrar și foarte frust în instituțiile sale – la ani-lumină de rafinamentul înalt al culturii grecești. Venerau divinități precum Rubigo, care era zeul cornului secarei, la care se rugau ca nu cumva secara să prindă ciupercă și să li strice recolta. Neptun la origine nu era zeul mării, asta au preluat de la greci, calchiat după Poseidon. Neptun era zeul lacurilor și bălților. Și pentru romani, fiecare apă curgătoare era ca un hotar sacru. Iar când armata se pregătea să treacă râul, aveau nevoie de un ponti-fex, literalmente un ”făcător de punte,” care, pe lângă dimensiunea concretă a clădirii punții, se ruga la divinitatea râului să le binecuvânteze și să le permită romanilor trecerea respectivului prag.

Și, îmi place să cred, în universul minții mele, că prin practica mea curentă și prin ceea ce am studiat, am deprins ceva din, să spunem, îndeletnicirile unui astfel de pontifex. Numai că puntea pe care am clădit-o este între minte și comportament. Între ce se întâmplă mental, rațional și ce se întâmplă în corp și apoi și în lumea externă. E mitologia mea personală și pentru mine e benefică și mă străduiesc să o păstrez benefică și pentru cei din jur.

__________________________________________________________________

Despre IAȘI și ieșeni

Când eram copil, imaginea mea despre Iași era ceva foarte high-tech. Sună, poate, caraghios în prezent,  dar când veneam la ai mei în vizită, copil fiind, vedeam blocurile acelea din Păcurari, care pe atunci erau proaspăt construite, sau vedeam esplanada din zona hotelului și fostului magazin Moldova și mi se părea, wow, ceva aproape futuristic. Formele acelea din beton, care imitau anumite aspecte din lemn, mă rog, tot stilul care s-a cristalizat în anii 80, școala de arhitectura a lui Cantacuzino.

În momentul în care am venit definitiv în Iași, am început să descoper latura lui romantică, nu atât în modul în care îl înțelegeam teoretic, cum fusesem hrănit în școală cu înțelegerea ideologică a istoriei noastre, cu Iașiul Junimii și al marilor figuri, cu lupta de neatârnare națională și așa mai departe. Ci la modul cum percepeam orașul și toate străduțele din jurul parcului Copou, toată zona respectivă, toate astea m-au prins în mrejele lor cu o plăcută melancolie.

***

În clasa a X-a, citeam Eseurile lui Cioran și într-unul dintre ele consemnează cum a petrecut două zile la Iași și i s-a părut de o melancolie zdrobitoare. Atât de mult, încât singurul mod prin care a putut să reziste orașului, în cuvintele sale, a fost să stea beat tot timpul.

Și m-a regăsit în cuvintele lui. Bine, eu, mai în glumă, mai în serios, zic mereu că sunt un fals moldovean și vreau să-mi retragă certificatul pentru că nu țin deloc la băutură, adică după două pahare deja poți să-mi pui cruce, dar m-am regăsit în ideea de melancolie a-toate-cuprinzătoare și o stare așa, foarte molatecă.

Apoi am citit un articol pe care l-a scris Dan Alexe spre comemorarea lui Emil Brumaru, un text în care-și rememora tinerețea lui la Iași și atmosfera extraordinară de poezie și senzualitate a Iașiului. Mi-a plăcut extraordinar textul acela, m-am regăsit, e fix modul în care mă raportez eu la oraș și cum îl simt.

Mi-a plăcut și ce a scris recent Vasile Ernu despre Copou, un articol care m-a atins la suflet. Era în contextul deschiderii Mega Image-ului în clădirea fostului cinema de la Super Copou. Eu am o amintire foarte dragă legată de acel cinema. Aveam vreo patru ani, era decembrie, era frig, zăpadă și m-a dus mama la film, la Singur Acasă 2, și m-a ținut în brațe ca să mă încălzească și-mi șoptea la ureche ce scria pe ecran. Și râdeam atât de tare încât cei din jur, majoritatea lor studenți, se întorceau și râdeau mai mult de râsul meu decât de ce se întâmpla pe ecran. Și mi-a rămas o amintire foarte puternică, încărcată.

Și da, mi-a plăcut foarte mult articolul lui Vasile Ernu despre Copou și cum este un cartier complet aparte în România pentru multele țesuturi de istorie suprapuse pe care le îmbină și pentru atmosfera sa, în care mă regăsesc 100%.  E mai ales perioada de vara, în acea golden hour, ora dinainte de apus cu lumina din Copou aproape tangibilă. Poți să-ntinzi mâna și să o palpezi. Am scris despre asta la finalul liceului, în revista Urme, despre cum a fost experiența liceului și cum pentru mine toți acei ani sunt încastrați, ca lumina aceea tangibilă, într-o boabă de jeleu dulce-acrișor. Și așa o port până-n prezent și de aceea, după toate peregrinările, după facultate m-am întors la Iași.

***

Sunt anumite perioade ale anului care au atmosfera lor specifică în Iași. De exemplu, cum e aprilie ploios,  îmi dau seama că pentru unele persoane genul ăsta de atmosferă poate să îndemne la pasivitate, la contemplare fără obiect. Eu o percep ca pe un rezervor emoțional pentru acțiune, dar nu genul ăla de acțiune haotică și dispersată, ci tocmai o acțiune hotărâtă, sigură pe sine și, tocmai de aceea, foarte relaxată.

De aceea nu mă miră că proiectul de identitate a Iașiului, vizuală dar și conceptuală, ca oraș al creatorilor  s-a închegat ca atare și nu mă miră faptul că a câștigat premiul și recunoașterea binemeritate. Este un concept foarte, foarte ofertant și mă aștept să dea roade în perioada următoare. Pentru că asta e o chestie pe care am tot zis-o, mi se pare că Iașiul nu se bucură de recunoașterea pe care chiar o merită  din punctul de vedere al calității vieții în oraș. E pur și simplu cum îl percep. Siguranță, curățenie, posibilități economice și prețuri, de asemenea aspectul pur și simplu general al orașului și ceva care nu e cuantificabil, cum te simți și cum interacționezi cu oameni. 

***

Ce nu-mi place este defetismul. Pe alocuri. Lucrând mult cu emoțiile în ceea ce fac, am remarcat că , mai ales în zona Moldovei, există o nuanță apartă de tristețe. Jalea. Care e foarte…self-defeating. Autosabotoare. Și multă lume se lasă pradă acestei emoții care te împiedică să mai acționezi. Mi se pare că sunt, adesea, persoane cu un potențial extraordinar, care, pentru că nu știu cum să proceseze această jale, se lasă prada ei și ajung să-și ardă singuri temelia.

***

Aș spune despre ieșeni că sunt descurcăreți, dar nu în sensul de oportuniști, ci de persoane care, indiferent ce se întâmplă, își suflegă mânecile și o scot cumva la capăt. Și cumva asta e dimensiunea  pragmatică a creativității. Și, de asemenea, aș spune că sunt foarte iubitori de loc, nu neapărat de ideea de oraș. Am întâlnit foarte multe persoane care se simt atașate de oraș pentru că au o geografie emoțională care îi legă foarte mult de el.

O să dau un exemplu, pentru că a vorbit despre asta public, la un eveniment, Alexandru Holicov. Spunea că din start, în momentul în care a pornit AdServio, nici nu și-a pus problema so facă în altă parte decât la Iași. Pur și simplu pentru că mereu s-a bazat, inclusiv în deciziile de business, pe  instinct, dincolo de cifre. Și, uneori în ciuda cifrelor, instinctul i-a dat mereu dreptate pe termen lung.

***

Nu sunt un fan al Clujului. Am fost de mai multe ori la Cluj, dar nu mă atrage în niciun fel. Clujenii sunt  oameni foarte ok, în general, adică cei cu care am interacționat și am prieteni buni care sunt în Cluj  și prin înprejurimi. Dar orașul în sine nu mă atrage. N-aș putea să pun degetul pe ce anume, dar ceva nu se legă pentru mine. Mai degrabă îmi place Brașovul, ca oraș.

Timișoara nu o cunosc. Nu am fost încă. E unul din obiectivele mele pe anul ăsta, să ajung acolo. 

La București, cât am stat, simt că mi-am luat lecțiile pe care aveam nevoie. Ce percep în prezent la București e ca un fel de descompunere lentă. Ăsta e aerul orașului. Aerul strident. Știu că e ceva specific  balcanic, a întregii regiuni, dar devine și mai pregnant. Asta e percepția, de dezintegrare. De exemplu,  clădiri în putrefație. Știu că sunt și în Iași, dar nu au ceva atât de pregnant cum întâlnești în București. Sunt cvartale întregi în sectorul 2, de exemplu, vechiul cartier evreiesc, unde sunt clădiri absolut splendide și care sunt lăsate în paragină. Și sunt zone inclusiv mai recente. De exemplu, în sectorul 4,  în zona Sun Plaza, sunt blocurile acelea care dau un sentiment de alienare extraordinară.

Știu că asta e o notă comună acelui tip de arhitectură, oriunde te duci în lume, și a fost clădit în perioada anilor ‘60 până în anii ‘80. Cam în același stadiu au ajuns simultan, le vezi și în Franța și în UK. Un echivalent în Iași e zona de la Cub, unde e ceea ce se intenționa să devină centrul comercial Ștefan cel Mare, zona unde e clubul La bază și spirala din subsol. Doar că zona aia mi se pare că începe să renască ușor-ușor, timid. Și un alt contra-exemplu pozitiv la Iași. A fost foarte mult timp în paragină Baia Turcească, iar acum este în renovare și se transformă într-un centru cultural, ceea ce e un mare câștig. 

***

Un alt spațiu pe care-l apreciez e Fab Lab. Acolo se organizează întâlnirile ”People of Design” șii Theona a participat la un moment dat, când a fost invitată Irina Schrotter, care a zis o chestie, apropo de oportunități de afaceri, care mi-a rămas în minte. A spus că anii 2000 au fost un deceniu de dezvoltare foarte rapidă și masivă a Bucureștiului, care apoi a ajuns cumva la limitele firești a cât de mult putea crește. Desigur, continuă să o facă, dar nicidecum în același ritm sau cu aceeași amploare. Apoi, focusul s-a mutat pe Cluj. Anii 2010 au fost perioada de creștere semnificativă a Clujului. Tot atunci au apărut Electric Castle, Untold, care au adus un spor de popularitate și de vizibilitate orașului. Și au crescut, de fapt, pe seama industriei IT. Și Cluj a ajuns la limitele dezvoltării sale cel puțin cum o susține infrastructura în clipa de față. Și, spunea Irina Schrotter, anii 2020 vor fi deceniul de creștere al Iașiului. Așadar, e un moment foarte bun să fii aici.

Ce este Programarea Neurolingvistică (NLP) și la ce ne ajută

Programarea Neurolinguistică, sau NLP de la Neurolinguistic Programming, s-a născut la sfârșitul anilor ‘70, când doi tipi din zona IT, Richard Bander și John Grinder, care erau în California, și-au pus problema dacă nu cumva, așa cum există algoritmi pentru computere, nu există și algoritmi ai minții umane pe care poți să-i dibuiești, să-i scoți la suprafață și apoi, dacă nu îți dau rezultatele scontate, să-i restructurezi. Și de aici ideea de Programare, asta fiind structura, Neuro fiind sistemul nervos și bazele fiziologice ale comportamentelor, iar Lingvistica deopotrivă limbajul cuvintelor, dar și limbajul imaginilor pe care le avem în minte, ce rulează pe fundalul minții noastre, al sunetelor, senzațiilor, mirosurilor, gusturilor și al tuturor percepțiilor senzoriale pe care partea neuro le stochează în corp și pe care le structurează.

Este una din cărțile recente ale lui Robert Damasio despre ce a ajuns prin cercetările sale să considere ca fiind baza conștienței, iar modelul pe care îl propune acolo se apropiae foarte mult de modul în care înțelegem în NLP cum funcționează conștiența umană. Faptul că ai imagini cu sunete și senzații asociate în minte ale tuturor experiențelor concrete. Și evident că imaginile cu sunete și senzații asociate nu sunt același lucru cu lumea externă, sunt diferite pentru fiecare dintre noi în parte.

Vedem cu toții lumea prin lentile foarte diferite și, în același timp, ne putem armoniza ”dioptriile”. Iar Programarea Neurolingvistică îți permite să înțelegi care sunt filtrele prin care-ți triezi la nivel subconștient percepțiile simțurilor, să le recunoști, să recunoști filtrele altora, iar apoi să te pui pe aceeași lungime de undă cu ei, de așa natură încât să puteți colabora pentru rezultate optime deopotrivă individual și laolaltă. În orice.

La bază e un proces de, în jargonul domeniului îi spunem ”modelare a excelenței”. Asta înseamnă să descoperi că cineva este foarte bun la ceea ce face, de genul tras cu arcul, să zicem, sau psihoterapie. De altfel, Bandler și cu Grinder au construit la bază NLP-ul modelând trei terapeuți din vremea lor care obțineau rezultate uimitoare în lucrul cu clienții – deopotrivă ca anvergură a schimbărilor facilitate, cât și din punctul de vedere al vitezei intervențiilor. Iar cei doi le-au sintetizat atitudinile-cheie și metodele într-un set coerent de practici. E vorba de Virginia Satir, unul din pionierii terapiei de familie și de cuplu, Milton Erickson, cel care a transformat hipnoza într-o practică terapeutică riguroasă, public-acceptată, și Fritz Perls, care a creat Terapia Gestalt.

Așadar, îți observi modelul și te întrebi, ”ok, cum de e atât de bun la ceea ce face?” Îți stârnește interesul. De altfel, atitudinea de curiozitate este unul din fundamentele NLP-ului. O atitudine de curiozitate care lasă în urmă o metodologie și un set de tehnici. Și apoi începi să-i pui întrebări țintite prin care să despachetezi valorile sale, strategiile mentale, ce face cu corpul și în corpul său de ajunge să obțină rezultatul respectiv, tipare ale gândirii sale, ale convingerilor și valorilor pe care le are și, foarte important, cum își ia feedback pe parcurs… Până încropești un model pe care apoi poți, dacă vrei, să ți-l însușești într-un timp mult mai scurt decât i-a luat lui. Pentru că s-ar putea să fi fost în mod înnăscut foarte bun, dar asta nu înseamnă că nu-i poți egala, sau chiar depăși performanțele.

Un exemplu, David Popovici. Pe lângă antrenamentul de care a avut parte, și asta au recunoscut mulți alți campioni olimpici care au interacționat cu el, are ceva aparte care ține de fiziologia lui, dar ține și de constituția lui psihică, care îl face să fie cel mai bun. E o chestie pe care, dacă îl întrebi, poate că n-ar ști să ți-o expună pe loc conștient până la capăt. E ceva ce rulează pe fundal și care poate fi extras, poate fi scos la suprafață.

Programarea Neurolingvistică poate fi folosită în orice. Sunt unii care o folosesc deliberat, inclusiv Serviciile Secrete. Mentorul meu David Shepard din UK, al cărui program de formare continuă îl urmez acum, a lucrat foarte mult cu foști militari care au fost în Irak, Afghanistan, cu veterani, mulți dintre ei suferind de sindrom de stress post-traumatic și povestea că i-a ajutat să scape de acel bagaj emoțional, să-și vadă liniștriți de viață mai departe. Și unul dintre ei i-a spus la un curs, ”da, sunt foarte interesante toate chestiile astea, le-am întâlnit până acum la unii de la cei din ‘agenția de peste râu‘,” referindu-se la MI6, serviciul britanic de informații externe, pentru că sediul MI6 e peste râu de Ministerul Apărării din UK. Și, spunea el, ”nu m-aș fi gândit până acum că astea pot să fie folosite și ca să le faci bine oamenilor.”

Da, pot fi folosite în scopuri nocive și sunt, într-adevăr, folosite. Dar ideea e că NLP-ul nu e un moft, o găselniță, ci e un model care caută să redea cât mai sintetic cum funcționează în mod natural mintea umană și s-o folosească practic și benefic cât mai rapid. E ca un manual de utilizare pentru gândirea noastră. Sunt unele lucruri de care mi-am dat seama, după ce am învățat NLP-ul, că le întâlnești, spre exemplu, la sofiști (dar, culmea, și la detractorii lor – looking at you, Plato!), tipare lingvistice persuasive. Ei nu le spuneau cum le spunem în prezent, dar le foloseau cu efect. Pentru că sunt chestiuni ce țin tocmai de cum funcționează natural mintea umană.

Și un element-cheie pe care l-am învățat și-l predau e acest aspect al ecologiei. Dar nu ecologia înțeleasă din punct de vedere al protecției mediului, ci în sensul lui Gregory Bateson. Are o carte de la începutul anilor ‘80, se cheamă ”Steps Toward an Ecology of Mind,” e undeva la intersecția între filozofia minții, psihologie, neurologie, sociologie. Ideea e că, indiferent ce faci sau ce țeluri îți propui, acțiunile tale vor avea un impact asupra mediului, consecințele propagându-se în cercuri concentrice. În primul rând asupra ta, apoi asupra celor din cercuri imediat înconjurătoare, prieteni, familie, apoi asupra societății și așa mai departe, până la nivelul planetei.

Și am spune că o acțiune este ecologică, în momentul în care consecințele sunt benefice atât de departe cât poți întrevedea. De ce? Pentru că și aici e pură acțiune și reacțiune. Dacă nu sunt benefice, se vor întoarce împotriva ta. Și, de asemenea, dacă intențiile și acțiunile tale sunt aliniate cu intențiile și acțiunile celor din jur și găsești acea armonizare a ”dioptriilor” de care spuneam mai devreme, vei atrage sprijinul lor. Pentru că, desigur, să-ți îndeplinești țelurile înseamnă că și le bifează și ei pe ale lor. Dacă nu sunt aliniate, vei atrage rezistența și opoziția lor. Și, de altfel, ăsta e un mod simplu și la obiect de a-ți da seama în ce măsură ești aliniat cu lumea din jur, dacă atragi mai degrabă sprijinul sau rezistența lor. Și există, în presupoziția de la care pornim, ideea că oricât de aparent disjuncte ar fi perspectivele, există un punct de inflexiune în care ne putem întâlni. Singura chestiune este să fii dispus să-l cauți suficient.

E și un instrument terapeutic, dar mie îmi place să-l numesc mai pedestru ”change work.” La modul că, dacă ceea ce faci, funcționează pentru tine, fă-o în continuare, dacă îți dai seama că ce și cum faci lucrurile, nu funcționează, oricât te opintești și te dai cu capul de pereții propriei minți, există moduri prin care poți să schimbi asta. Iar NLP este un asemenea mod. Și subliniez mereu chestia asta, pentru că NLP coexistă foarte fain-frumos și cu alte modele – uneori foarte diferite – de înțelegere și abordare a minții. E doar ce am descoperit pe propria piele că merge și asta m-a și entuziasmat grozav.  E un mod foarte simplu de a rezolva inclusiv traume zdravene într-un timp foarte scurt și într-un mod foarte prietenos, care nu presupune să retrăiești, să te reasociezi în acele traume.

Uite, de exemplu, dacă vrei să scapi de anxietate, una dintre cele mai pregnante emoții în perioada asta de schimbări profunde, rapide și masive în societatea în care trăim. Pentru că oamenii nu știu ce îi așteaptă în viitor și atunci paralizează în non-acțiune. A doua chestie, fobiile. Apoi, în relații. Pentru mine, programarea neurolingvistică, pot să zic cu mâna pe inimă, a fost unul din elementele care m-au ajutat să clădesc relația de care mă bucur acum, după multiple relații care nu au funcționat și în care am provocat suferință, fără să o intenționez neapărat, pur și simplu din ignoranță. Și în care, de asemenea, am trăit experiența suferinței. Și îmi dau seama, din nou, nu a fost cu intenții, că pur și simplu ne-am bătut cap în cap pentru că nu ne înțelegeam nevoile și valorile. Dacă există disponibilitate din partea  ambilor parteneri, NLP poate să ajute relația să funcționeze.

Iar dacă undeva, de fapt, nu funcționează  din motive de incompatibilitate, poți să ieși din relație, să-ți rezolvi bagajul ăla emoțional și să mergi mai departe, să-ți clădești o altă relație care de data asta să funcționeze pentru tine și în care să nu mai aduci bagajul emoțional dinainte. Pentru că, foarte adesea, lumea vine cu ditamai bagajul și-l răstoarnă peste noul partener sau noua parteneră.

Ar mai fi comunicarea profesională, nu doar cum să-ți transmiți ideea cât mai clar și cuprinzător, vorbind pe limba interlocutorului chiar și ”dincolo de cuvinte”, dar și să schimbi comportamente și să îmbunătățești performanța – a ta, a echipei, a clienților, a partenerilor de afaceri.

Unul dintre lucrurile care m-au cucerit din start la această abordare e faptul că nu vine cu soluții de-a gata făcute, ci întotdeauna focusul este pe ce are nevoie clientul. Și nici ideea de a pune neapărat un diagnostic, o etichetă în care lumea se poate și bloca. Nu, e vorba de a afla despre ce-i vorba la nivel de proces mental-emoțional, la modul – cum anume își face clientul problema în clipa de față în viața sa și cum va ști că și-a rezolvat problema după propriile standarde și criterii, care s-ar putea să fie foarte diferite de ale tale.

Tot focusul tău, în calitate de coach, e cum știe clientul că are problema acum, ce vede, ce aude, ce simte, cum va ști că si-a rezolvat-o la finalul sesiunii noastre, ce are nevoie cât mai concret și specific să vadă, să audă, și/sau să simți ca să știe că a dispărut definitiv. Și eu mă angajez să lucrez cu tine până te aduc la punctul respectiv. Ceea ce este, în primul rând, o țintă clară, în al doilea rând este și un criteriu, nu știu dacă obiectiv… poate cel mai bun cuvânt ar fi intersubiectiv – un criteriu stabilit de comun acord între practician și client, care să certifice reușita sau nu a procesului. Și eu știu că până ce nu l-am adus pe client la punctul respectiv, în care îmi confirmă, ”da, am obținut exact ce voiam,” nu mi-am încheiat treaba. Asta-i garanția calității pe care o ofer.