Am  fost crescut de o mamă singură. Nu am suferit din cauza asta, pentru că mama s-a dedicat total creșterii mele, nu mi-a lipsit nimic.

Locuiam într-un bloc de garsoniere la Țesătura, care erau ale Universității. Când m-am născut, mama lucra deja de câțiva ani ca secretară la Facultatea de Istorie și Filosofie. Am cunoscut mulți profesori mari acolo. Noi stăteam perete în perete cu Luca Pițu. Făcea multe acțiuni la el. Toată lumea știa de geamul lui care era desenat cu un fel de vitralii, foarte elaborat.

Garsonierele aveau baie, dar bucătărie nu. Foloseam uscătoarele ca bucătării la comun. Dar era ok.  Astea sunt și primele mele amintiri, o grămadă de oameni faini, universitari, care încă mai stăteau acolo. La începutul anilor 80, când se contruiesc mai multe blocuri, au început să se mute.

Lângă bloc era un parc pentru copii destul de mare, cu teren de fotbal, cu scrâncioburi, cu nisip, cu jocuri, cu de toate. L-au dărâmat prin 2000, să facă o parcare. Cred că e singurul parc de joacă care a fost dărâmat. 

Am avut o copilărie foarte faină. Vacanțele le făceam la țară, la bunici, prin păduri, iar de la doi ani, în fiecare an, maică-mea mă ducea la mare. Credea că o să rămân mic de statură. Apoi mergeam și la munte, bunica avea două surori mutate la Vatra Dornei.

La mare, în primii ani mergeam la Mamaia, apoi la Eforie Nord. Acolo îmi plăceau foarte mult niște clădiri, arhitectură veche, interbelică, de-ale lui G. M. Cantacuzino. Școala de arhitectură din Iași îi poartă numele, el a făcut toate palatele de la Mitropolie.

De prin clasa întâia sau a doua, am avut un fel de bonă. A adus mama pe cineva de la țară, de la bunica.

Bunicii erau dintr-un sat de lângă Iași, Curături, înconjurat de păduri. De la gara din Bârnova mergeam cam un kilometru prin pădure. Vara coboram printre copaci cu bicicleta, făceam mountain bike de pe atunci. Cu Pegasul. Era o nebunie. Și nu aveam căști, nu aveam genunchiere, nu aveam nimic.

• Bunicul meu a avut 11 frați, el era cel mai mare și a început să muncească de pe la 10-11 ani. Se scula pe la 2-3 noaptea, se ducea în pădure, tăia lemne, făcea un cotigar de lemne și pleca cu cotigarul ăla tras de boi, singur, la Iași, ca să le vândă. A avut o viață grea. A trăit până în 2000. Îmi povestea multe chestii, era un anticommunist din ăla convins. (A făcut și războiul, ajungând pănă la Cotul Donului, dar pentru că era împotriva Uniunii Sovietice, comuniștii nu l-au recunoscut ca veteran decât după ’90). După război, au venit comuniștii și le-au luat pământul, nu aveau mult, dar țineau foarte mult la el. Aveau și niște vii faine și copaci pe care i-au tăiat comuniștii ca să facă agricultură.

Am avut prieteni tot timpul și la școală și la țară și la bloc, deși nu eram integrat într-o gașcă. Mă simțeam foarte bine și singur. 

La școală mergeam pe jos. În primii ani am fost premiant, dar după aia, crescând și înțelegând foarte mult, am început să mă concentrez doar pe ce mă interesează. Și citeam foarte mult, mama mi-a aruncat foarte multe cărți în brațe.

Mama era celebră în universitate și printre prietenii ei, care veneau la ea să împrumute cărți, cu ”biblioteca de sub pat”. Avea atât de multe că le ținea și pe sub pat. Când era în liceu, dar și după, cumpăra foarte multe cărți. Îi dădeau bunicii mei 5 lei ca să mănânce și să meargă cu tramvaiul, dar ea stătea flămândă și mergea pe jos, iar din banii de tramvai și de mâncare cumpăra cărți. Făcea naveta cu trenul de la țară, de lângă Iași, la liceul Eminescu.

Cu mama în parcul central din Vatra Dornei

Mama a fost foarte pasionată și de film, avea o colecție de reviste Cinema. M-a prins și pe mine pasiunea pentru film. Ea avea un frate care trăiește și acum în Australia și care prin anii 85-86 a început să ne trimită pachete cu tot felul de chestii, inclusiv blugi. Pe multe maică-mea le vindea, că nu avea ce să facă cu ele, dar le dădea foarte ieftin, aproape gratis la prieteni, prin universitate.

În 1986 am primit și un video și am văzut toate filmele posibile, inclusiv alea interzise. La universitate erau profesori străini care aduceau casete și unii dădeau video, mai ales pentru studenții de la limbi străine, care stăteau și ei prin căminul ăla, G4 se chema, de pe Republicii. Și prindeam multe casete. Plus că, în cămin mai stăteau și instrumentiști de la Filarmonică și aveam acces și acolo, unde era o bibliotecă foarte mare de casete video. Multe erau cu opera, dar aveau pe lângă ele și multe, multe filme. Mi-amintesc că, precum millennials din ziua de azi împregnați de tehnologie, eu, copil de 12 ani, mă descurcam perfect să programez video-ul ăla. Bunică-miu îi zicea maică-mii să nu mă lase, că-l stric, dar ea îi spunea: ”Știi ceva, copilul ăsta se pricepe mai bine să umble la el decât orice adult vezi tu pe aici.”

Din clasa a V a, mama m-a mutat la Negruzzi, dar nu mi-a plăcut. Mă sculam la șase jumate, mergeam jumate de kilometru pe jos până la o stație de tramvai, la Țesătura, așteptam între zece și treizeci sau patruzeci de minute, ca să ajung tocmai în Copou, la Negruzzi. Asta m-a marcat atunci. Era groaznic pentru mine. Mi s-a părut o tâmpenie, apropo de discuțiile de acum despre mobilitate urbană, să iei copilul, să-l duci kilometri întregi de unde stă până la o școală. Doar ca să fie la Negruzzi. Eu sunt convins că, dacă vrei să înveți, poți să înveți oriunde.

Pionier în clasa a doua

Mi-amintesc că iarna erau nămeți de doi metri și trebuia să mergem pe jos la școală. Nu exista să nu te duci. Și au fost vreo două ierni din astea. Mergeam printr-un fel de tunel sau canion tăiat în nămeți de 3 metri lățime. Și toată lumea mergea pe jos, nu exista nici o mașină, nici un tramvai, nimic. Așa mergeam la Negruzzi.

După 1990, când am ajuns în clasa a VIII a, n-am mai vrut să mă duc. Am vrut să mă mut la o școală de aici, lângă mine. Dar atunci, în 90, au fost mineriadele, toate chestiile alea și deja nu mai voiam să stau în țară. Nu voiam să mai fiu o generație de sacrificiu. Mă duceam la școală doar să ascult rock și să stau cu colegii. Nu mi-a mai păsat de școala aia. Iar în 1991, după puciul de la Moscova, am zis, gata, vine războiul. Și am plecat la București, singur. M-am dus pe la niște ambasade să le zic că vreau să plec.

La ambasada Americii era un bătrân, nu știu ce făcea el pe acolo, care mi-a zis, băi, România o să fie ok, tu trebuie să faci două chestii. Trebuie să înveți două limbi străine și să înveți doar ce te pasionează. Și, nu știu, dar discuția cu bătrânul ăla m-a marcat foarte mult. Și m-am întors la Iași și am zis, gata, mă apuc de școală, fac școala și după aia plec.

Eu aveam de mic pasiunea asta pentru arhitectură. Când eram la Negruzzi, maică-mea lucrând aproape, la Universitate, după ore stăteam cu ea până termina serviciul, pe la 3-4 după amiază. Stăteam 2- 3 ore, mai făceam lecțiile acolo și mă plimbam mult prin Universitate.

Hălăduiam prin toate subsolurile, prin toate mansardele, erau ca un studiu pentru mine. Am ajuns să știu Universitatea pe de rost și așa am început să percep spațiile mari, să le trăiesc. La fel s-a întâmplat și la Filarmonică, având prieteni acolo, instrumentiști și, mai târziu, la Palatul Culturii pe care le-am cutreierat prin toate ungherele.

Am chestia asta de a intra și de a vedea orice. Am o poză, că mergeam și cu aparatul foto, făcută în podul Primăriei, prin sticla de pe frontispiciul clădirii. Era și un ceas acolo, nu știu dacă mai este.

Îmi mai amintesc, când se introducea câte un traseu de transport în comun, mă duceam imediat să-l parcurg, să văd cum funcționează. Prin 1986-1987, când s-au băgat troleibuzele în Iași, m-am dus să mă plimb pe toate traseele. Eram adolescent.

• Cât am fost la Negruzzi, mâncam aproape zilnic la Casa Universitarilor (mai erau vreo 2-3 copii) cu profesorii de la Istorie, și nu numai, de la care am învățat și istoria adevărată a României și multe alte lucruri. Eram fascinat. Unii dintre ei mai plecau prin străinătate și-mi trimiteau vederi cu clădiri și cu tot felul de chestii pe care le găseau ei.

Apoi, mi-amintesc că maică-mea a plecat la un moment dat într-o excursie de trei zile în Rusia, la Leningrad, și mi-a adus niște albume de artă de la muzeul Ermitaj. Și țin minte că era un album cu Palatul de Iarnă al lui Petru I, care avea în spate o grădină și o rampă cu niște coborâri în trepte și cu fântâni, cum e astăzi la Palatul Culturii, ceva de genul ăsta. Încă de atunci, de prin anii ’80, am avut imaginea asta despre cum ar putea arăta Palatul Culturii. Bine, cu un parc cum e Copoul, nu cu mall. Și-mi ziceam, băi, dar la noi de ce nu se face chestia asta? Am aflat apoi la facultate că mulți arhitecți vedeau același lucru acolo, cu un parc dendrologic, desigur și fară ștrand.

Pe lângă pasiunea pentru arhitectură și, mai târziu, pentru urbanism, am mai avut la un moment dat una. E vorba de  modelism. În gimnaziu construiam nave și avioane funcționale la Casa Pionierilor.

Construcția de modele de nave și avioane nu diferă, ca principiu, de a celor reale. Navele le construiam plecând de la execuția “coastelor”și le duceam până pluteau pe apă. Dar le făceam și performante, pentru că, făcând parte din echipa Casei (eram 5-6 copii, la tot atâtea probe) concuram cu ele împotriva celorlalte Case, din alte orașe. Concursuri dure și pe bune.

Știu exact cu zboară un avion, știu sailling etc, deși nu-mi folosește acum la nimic. Dar am învațat. Iar, pe vremea aia, m-am antrenat și la stații de telecomandă să pilotez de la distanță. Era ceva ce acum gasești la orice magazin, dar atunci existau doar la Casele Pionierilor.

Mama nu ințelegea cum aveam răbdare, eu fiind un copil foarte energic, să stau cu orele, să construiesc modelele alea. Asta m-a ajutat foarte mult, mai târziu, tehnic, la arhitectură, dar, mai ales, la modul sistemic în care gândesc orașul. Eu așa consider.

În anii 90, după Revoluție, erau foarte multe clădiri în construcție și mă plimbam peste tot și mă gândeam cum aș putea să le transform. Mi-am imaginat atunci niște chestii în Iași care sunt valabile și astăzi. Cum să arate zona de la Cub, de pe Ștefan cel Mare, acolo unde sunt galeriile alea și unde eu vedeam o bibliotecă. Acum este o parte a Bibliotecii Județene. Dar și cum să arate pietonalele sau alte zone. Așa creștea în mine ideea asta de arhitectură și, mai ales, de urbanism.

La Arhitectură m-am hotărât să dau încă din clasa a 9-a. Maică-mea îmi spunea, băi, cum ai să faci tu facultatea asta? Tu, care ești foarte energic, cum ai să stai ore întregi să desenezi, să faci proiecte.

Cei 6 ani de facultate mi-au plăcut atât de mult, că nici nu știu cum au trecut. Eram mai puțini studenți ca acum. Eram 25 în an și ne cunoșteam foarte bine și cu ceilalți din anii mai mari, pentru că stăteam mult în facultate, lucram la proiecte. Că la noi proiectele durează, le aveam tot timpul anului, nu doar în sesiune. Ni se dădea o temă și într-o zi trebuia să o faci, să o gândești, să o desenezi și să o prezinți. Și era între noi o camaraderie, erau prietenii între noi acolo.

Uneori, când aveam proiecte de predat, stăteam noaptea cu încă doi, trei care eram mai muncitori pe acolo. Și decanul, care stătea vis-à-vis, vedea că e lumină tot timpul și erau doar doi oameni și ni s-a cam tăiat chestia asta. În anii mai mari nu ne-au mai lăsat să stăm așa.

• Am fost primul  în facultate care am dat un proiect făcut integral pe calculator. Nu l-au acceptat, că încă se trăgea în tuș și a trebuit să-l refac. N-am dormit 4 nopți ca să trag în tuș tot proiectul. 

În anul trei, în 1999, am reușit să plec cu o bursă, de fapt un WORKSHOP. Atunci erau trei burse pe toată facultatea. Am reușit să obțin o bursă în Olanda, unde am avut șocul vieții mele când am văzut acolo, acum 25 de ani, arhitectură modernă și contemporană, clădiri despre care învățam la istoria arhitecturii, orașe care funcționează bine, piste de biciclete, cum funcționează mobilitatea urbană, transportul în comun și multe altele. Și am pedalat zeci de kilometri pe pistele alea perfecte.

Proiectul de diplomă: Muzeu de Istorie în Iași, pe Bulevardul Independenței

După ce am terminat bursa aia, având transport gratuit, m-am plimbat cât am putut prin toată Europa. Am fost în Germania, Spania, Franța, Belgia, Italia, Danemarca, unde am luat contact cu orașele mari, în care stăteam câte 2-3 zile și pe care le-am privit apoi cu ochii arhitectului și urbanistului în evoluția lor. Apoi, de când am terminat facultatea, am mai călătorit nu doar în toata Europa ci și în Asia și în Orientul Mijlociu. Hong-Kong a fost un alt șoc pentru mine. În toate orașele astea de fiecare dată am experimentat, ca să le înțeleg bine, toate mijloacele de trasnport.

Așa am început să mă educ ca urbanist și ca city thinker, așa mă definesc eu.

Când m-am întors de la bursă, din anul trei, am venit hotărât să fac ceea ce am văzut acolo și în Iași, orașul pe care îl iubesc cel mai mult și pe care nu l-aș da pe niciun alt oraș.

Ideea e că am trecut de la a-mi dori foarte mult să plec din țară, la începutul anilor 90, până la a fi foarte hotărât să rămân și să schimb lucrurile aici, la noi. La Iași.

Primul mare proiect la care am lucrat a fost chiar din timpul facultății. Când m-am întors din Olanda, în 1999, unul dintre profesorii mei favoriți, Dragoș Ciolacu (care era și este unul dintre cei mai iubiti în școală), m-a luat în echipă să participăm la un concurs de proiecte pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Pe atunci, locul propus pentru amplasare era Piața Unirii din București. În echipă eram eu cu Dragoș Ciolacu și încă o fată, care era la arhitectură dar făcuse și teologie.

Și ce să vezi? Am câștigat concursul. Bine, ei erau obligați să organizeze concurs de proiecte, dar ca să facă tot ce vor doar ei, nu acordau premiul întâi, că altfel ar fi fost obligați să și execute proiectul premiat. Așa că, doar te declarau câștigător și mai dădeau și niște bani pentru locurile unu, doi și trei. Noi am luat vreo 7000 de dolari.

Am luat locul întâi și am devenit celebru, mă rog, un fel de vedetă în școală. După aia am început să lucrez cu Dragoș Ciolacu la mai multe proiecte în Iași.

După ce s-a propus alt loc pentru Catedrală, concursul s-a reluat după vreo 2-3 ani și am participat din nou. N-am mai luat locul întâi, dar Patriarhul Teoctist a insistat atunci să mergem acolo și ne-am dus toți la Patriarhie. Era și ministrul Sârbu, de la PNȚ, ministrul Lucrărilor Publice, care a fost atât de impresionat de ce am făcut, că a vrut să ne angajeze la minister (dar noi eram studenți).

Patriarhul Teoctist ne-a rugat să-i facem doar clădirea Catedralei și știu că am stat atunci, după sesiune, vreo două săptămâni și am făcut totul de la zero. Am construit Catdrala aia în AutoCad. Aveam un calculator 486, dura vreo jumătate de oră numai să întorc un pic clădirea, să lucrez pe altă fațadă, atât de greu mergea. Două săptămâni, îmi amintesc, n-am ieșit din casă, doar lucram, mâncam și dormeam. Eram înnebunit de pasiune.

Cu profesorul Ciolacu am început să lucrez pe piața reală încă din anul III, arhitectură adevărată, concretă, aplicată, nu doar ce făceam în școală.

Casă proiectată de mine. În Copou

Dar încă de pe atunci, în special după 1999, când am văzut Olanda și am avut acel șoc de care spuneam, a început să mă preocupe orașul. Citeam tot ce puteam, călătoream, studiam, mă duceam la conferințe, la orice, ca să mă educ în ideea asta. Să gândesc Orașul. Și tot ce am văzut și am învățat în călătoriile mele din Asia până în Orientul Mijlociu, din Africa și din toată Europa, doar în America n-am ajuns, încercam să aplic pe potențialul pe care îl avem în Iași.

• Aveam reputația de tip nebun, în sensul că voiam să fac chestii dificile, fără compromisuri, iar oamenii vedeau că sunt pasionat și mă ascultau.

În ultimii ani de facultate au început să apară și la Iași moda cafenelelor și a cluburilor. Atunci am făcut cred că primul café-club din Iași, City Café se numea, apoi Time-Out, cel din Copou, care a mai fost modificat de-a lungul anilor, apoi Cafepedia de la parterul magazinului Moldova dinainte de restaurare și altele. Am făcut multe din astea, dar astea erau proiecte mici.

Casă în Bucium, premiată la o Bienală de Arhitectură

Între timp am mai lucrat și la un proiect de reabilitare a unui spital, la proiectarea unor școli care erau finanțate prin Banca Mondială, asta era înainte de a începe finanțările UE, sute de case, zeci de amenajări plus zeci și zeci de proiecte de urbanism (mai ales PUZ-uri, dar și PUG si PUD). Una dintre case a fost premiată la Bienala de Arhitectură.

Apoi am proiectat de la stadiul de Studiu de Fezabilitate, pâna la deschidere, primul hotel de cinci stele din Moldova, hotelul Pleiada din Bucium. un proiect de 5 milioane de euro. Atunci, în România, mai erau doar trei sau patru clădiri cu fațadă ventilată din ceramică, cum am făcut la Pleiada. A fost un proiect foarte complicat, a fost și o școală foarte bună pentru mine.

Hotelul Pleiada, în perioada extinderii

În 2004, acum 20 de ani, am început să scriu o serie de articole în Ziarul de Iași, în care mi-am expus pentru prima dată ideile despre oraș și despre ce ar trebui să facem.

Practic, de atunci am setat discursul de urbanism în Iași. Vorbeam încă de pe atunci despre piste de biciclete, despre concursuri de arhitectură sau despre benzi unice de transport în comun și toți îmi spuneau că sunt nebun, că așa ceva nu se poate la noi, că noi nu suntem Franța, Germania, Olanda. Între timp lucrurile astea se fac peste tot în lume, și nu doar în vest.

Acum, toți politicienii și candidații la primărie vorbesc despre lucrurile astea, au intrat în discursul și în limbajul comun, dar le-au preluat fără să le și înțeleagă în profunzime.

• Văd în Iași, la fiecare pas, potențialul imens de dezvoltare și de afaceri pe care-l are. Cunosc orașul foarte bine, în toată evoluția lui, îl vizualizez și pot să-l desenez din memorie.

Profesional, am încercat să fac doar proiecte în care credeam. De-aia, probabil, că n-am făcut atât de mulți bani. Nu am vrut să devin o fabrică de proiecte. Din păcate, la noi, lumea, în general, nu are nevoie de arhitecți, are nevoie de proiectanți, cum le spun ei. Proiectanții îți fac niște dosare și se ocupă de avize. Pentru că primul gând pe care îl au unii clienți când se gândesc la un arhitect, e acela că le trebuie un om care să le aducă autorizația de construcție. Nu cel care stă de vorbă cu ei și-i înțelege și încearcă să le facă o construcție croită pe dorințele lor. Cei mai mulți știu cam ce vor, dar aproape de fiecare dată, în orice proiect pe care l-am făcut, i-am surprins cu ce poate să facă un arhitect. Și de multe ori mi s-a spus, a, dar nu știam că se poate așa ceva, nici nu m-aș fi gândit că un proiect, o idee pe care o am, pot fi duse atât de departe.

Am avut noroc. Câteodată trebuie să ai noroc să dai peste un client deschis, apoi să ai un inginer de structuri și un constructor bun, care te ascultă, care înțelege ce faci și care, dacă nu poate să execute exact detaliul pe care îl vrei, să revină la tine și să-ți spună, domle, uite, eu nu pot să fac chestia asta așa cum vrei tu, hai să găsim o altă soluție tehnică împreună. Pentru că, pe șantiere, în general, pățești tot timpul chestii de genul ăsta.

Acum 20 de ani am lucrat la primul ansamblu de case. În general, în ansamblurile urbane care se fac acum, sunt maxim 3 tipuri de case. Eu am lucrat la primul cartier în care fiecare casă sau vilă erau unicate. Discutam cu fiecare client. Adică nu făceam un cartier cum se fac acum cu doar două-trei modele, trase la indigo.

Am mai avut, la mare o construcție, un club foarte mare pe plajă, de vreo 500 de metri pătrați, o lucrare de 1 milion de euro, iar în București am făcut alte case, 3 restaurante și o cafenea.

Club proiectat și construit de mine în Mamaia în 2013

Acum mai am proiecte prin Suceava, iar cu doi ani în urmă am început un proiect al unor prieteni care se mută din Dubai în zona Dornelor, în Bucovina. Prietenii mei și-au luat un teren foarte mare în Șarul Dornei, la exact 1000 de metri altitudine, și vor să facă acolo un mic resort cu case tradiționale, cu permacultură, totul fiind eco. Acolo, efectiv, am strămutat o casă foarte veche și o să mai strămutăm și altele, case tradiționale luate din diverse sate, pe care le recondiționăm, după ce le-am studiat bine la Muzeul Satului din Suceava și din București.

• Îmi amintesc că observam în anii ’80 clădirile vechi și fronturile continui care mai erau prin Iași, pe Lăpușneanu, prin centru, care s-au demolat. Noi, în Iași, mai avem puține străzi, cum e Cuza Vodă, în care se mai păstrează frontul tradițional, continuu, acele clădiri vechi lipite una de alta. Iașiul a fost destul de sărac din punctul ăsta de vedere. Iașiul nu avea străzi, bulevarde definite foarte bine. Și le-au definit comuniștii.

Industria se mută din orașe, așa au apărut parcurile industriale în afara orașelor. Și noi avem fosta zonă industrială de 300 hectare, de pe care, pe rând, au început fabricile să plece, să dea faliment, să fie cumpărate. Și am început să-mi dau seama că orașul are nevoie de o zonă nouă, dezvoltată corect din punct de vedere urbanistic, pe baza unui master plan. O zonă care să se dezvolte în jurul noilor tehnologii, pe industriile creative în general. Și nu văd un loc mai potrivit pentru asta în Iași, decât fosta Zonă Industrială, unde avem bulevarde, avem străzi cât de cât largi. Eu l-am denumit Iași New District, dar îi putem spune și altfel, mai importantă e ideea.

Și, apropo, de când am scris articolul despre Iași New District, cum l-am numit eu, au apărut în această zonă două obiective care au preluat cuvântul ”district” în denumire, Silk District și New Office District.

În vizită la CET Iași, în Zona Industrială, unde eu văd construit un nou cartier, dedicat industriilor creative

Dacă e să vorbim de cea mai mare problemă urbanistică a Iașului, aceea e că nu s-a construit planificat și cu atenție pentru calitatea arhitecturii. Ca primar, eu aș fi încercat la toate clădirile publice să încurajez arhitectura de calitate. Adică prin concursuri. Cu reguli de urbanism foarte clare.

În țările occidentale, administrația încurajează arhitectura de calitate. La noi nu se încurajează. Cel puțin la Iași, că la Cluj au început s-o facă timid, dar o fac. Acum organizează anual 2-3 concursuri de arhitectură internațională. În Iași, administrația nu a organizat aproape niciunul, ori n-a venit nimeni, pentru că din banii pe care i-a oferit primăria nu se poate face nimic. Sunt concursuri de fațadă, de gura lumii, fără nicio finalitate.

Avem exemple de orașe care au fost gândite pentru mașini în boom-ul anilor 50-60 ai secolului trecut și noi știm deja greșelile care s-au făcut, dar știm și soluțiile care s-au adoptat în ultimii 20-30 de ani. Dar noi încă aplicăm soluțiile vechi.

În fiecare an, din anii 90, au tot crescut numărul de mașini, dar au crescut și pentru că transportul în comun nu a fost bine spus la punct. Ca administrație trebuie să te gândești ce faci cu fenomenul ăsta. Construiești cât mai multe parcări? Lărgești străzile, pui mai multe benzi? Pe termen lung asta nu e o soluție.

Dar problema nu e că sunt multe mașini, problema e că s-a construit prost, fără nicio planificare urbană, plecând de la infrastructură.

Soluția trebuie să vină din următorul concept. Orașul trebuie să le ofere oamenilor posibilitatea să meargă cu mașina, tuturor celor care vor să o facă, dar, dacă nu vrei să mergi cu mașina, orașul trebuie să-ți ofere și această posibilitate. Și asta înseamnă transportul comun civilizat, confortabil, predictibil, cu benzi unice cu tramvaie și autobuzie noi, etc. După aia, să ai piste de biciclete, trotuare largi pentru pietoni, pe trasee cât mai scurte. Nu lărgirea străzilor, este demonstrat de zeci de ani că nu e o soluție pentru rezolvarea traficului. De câte ori mai pui o bandă, aia merge bine o lună și se aglomerează apoi și mai mult.

• Acum ceva ani, am fondat, împreună cu Marius Alexa – antreprenor, Laurențiu Radvan – prof. univ. dr. în specialitatea istorie urbană, UAIC și George Țurcănașu – lect. dr. în geografie urbană, UAIC, Think tank-ul Bahlui.ro, un grup de reflecție apolitic, independent și deschis, unde am propus un nou proiect de oraș pentru ieșeni, unde am organizat dezbateri pe proiecte punctulale ale Iașului și în care am propus soluții, acestea fiind apoi adoptate în practică de către administrație, CJ/CNAIR etc, cum ar fi: Varianta Ocolitoare IASI EST, sau care urmeaza să adopte căile dezbatute și propuse de noi pentru Trenul Metroplolitan, Mutarea penitenciaruui etc. Dezbaterile se gasesc pe pagina de Fb Bahlui.ro si pe site. Bahlui.ro reunește oameni care caută soluții pentru Iași antrenând elitele locale care într-o platformă de dezbateri prin care să fie găsite formulele adecvate de identificare și de promovare a unor proiecte de interes local și regional.

DACĂ ERAM PRIMAR

Dacă eram primar, să zicem începând din 2000, în primul rând aș fi încercat să păstrez spațiile verzi. Și mai ales în centru. Aș fi demolat ștrandul din spatele Palatului Culturii și aș fi făcut un mare parc central. Parc dendrologic. Și aș fi gândit de la început cartierul ăsta nou din zona industrială, New District, cum îi spun eu. Așa s-a făcut în multe orașe și a avut mare succes. Apoi, aș fi reglementat foarte bine urbanistic zona asta nouă, dar și în general orașul. Asta ar fi ajutat și investitorii, pentru că investitorii vin, când știu exact ce pot și ce nu pot să facă, când știu exact pe un anumit teren, ce se poate face și primesc autorizațiile foarte repede.

Cum văd eu orașul Iași

Există o filosofie pe care se aplică deja de 30-40 de ani în țările civilizate. E vorba de piramida mobilității urbane. În chestiunea mobilității urbane trebuie să răspunzi unei întrebări: asiguri circulația rapidă a mai multor oameni sau a mai multor vehicule? Răspunsul modern, actual și pentru viitor e următorul: ordinea priorității de deplasare trebuie să fie pietoni, bicicliști, transportul în comun, mașini de marfă, apoi mașina personală. Asta e mobilitatea. Lumea civilizată și-a dat seama de chestia asta începând de prin anii 80. Știau foarte bine că asta e viitorul. E o lecție deja cunoscută. Nu este altă soluție.

• Există o carte de bază, a unui arhitect danez, se numește Orașe pentru oameni. Îl cheamă Jan Gehl. El spune așa: dacă plănuiești orașe pentru mașini și pentru trafic, vei avea mașini și trafic, dacă plănuiești un oraș pentru oameni și spații pentru oameni, vei avea un oraș cu oameni și spații pentru oameni.

Ce-aș mai fi făcut ca primar? Aș fi încercat să salvez Copoul și partea de nord care s-a aglomerat. Aș fi încercat să-l păstrez pentru învățământ sau, cum am scris într-un articol, Satul universitar Copou.

În anii de dinainte de a se construi cartierul de blocuri de după Agronomie, și nu numai, mai puteam să facem o centură. Nu aș fi interzis construcțiile acolo, dar le-aș fi permis după ce aș fi făcut legături rutiere cu sudul orașului, cu nord orașului, cu strada C.A. Rosetti, care duce la Vânători.

Din punctul de vedere al traficului, pe lângă faptul că transportul în comun nu-i dezvoltat, cea mai mare problemă e că am rămas singurul oraș mare în care avem trafic greu pe bulevarde, cum e pe C. A. Rosetti, Nicolae Iorga, Tudor, Bucium, Poitiers, Canta. Suntem singurul oraș mare care n-avem niciun fel de centuri pentru trafic greu. Centura care s-a făcut, din păcate, nu scoate traficul greu din oraș, pentru că drumul județean spre Vaslui n-are portanță pentru TIR-uri. Acolo, deși mai circulă TIR-uri, o fac ilegal ca să scape de controale. De-aia se și strică drumul ăla tot timpul. Centura aia doar a ajutat Miroslava să se dezvolte în jurul ei, dar nu scoate traficul greu din oraș.

Acum așteptăm autostrada pentru a scoate TIR-urile din oraș prin Nord. Dar, pentru a scoate TIR-rurile din Bucuium, care merg spre Albița, avem nevoie de o altă centruă, centura Est care să înceapă din Schitu Duca. Am desenat deja acest proiect de centură la Asociația civică din care fac parte,  Moldova Vrea Autostrada,  împreună cu Adrian Covăsnianu. Este un proiect pe care acum se lucrează la SF.

Apropo de ce-am zis mai înainte, dacă aș fi primar aș deschide Iașul pentru business, fără favoritisme pentru o gașcă anume, cu reguli clare, cu o cultură corectă a banului public. Și aș avea un om să stea două zile pe săptămână la București, la guvern, la ministere și să facă lobby, să facă presiune permanentă pentru interesele Iașului, să aduc bani pentru investițiile publice în Iași.

Dar pentru a avea acces la fondurile alea, prima condiție esențială e să faci proiecte, Studii de Fezabilitate bune, finanțate de la bugetul local, cum fac cei din Ardeal. Iar asta la Iași nu se face aproape deloc.

CUM VĂD IAȘUL PESTE 10 ANI

Peste 10 ani aș dori ca Iașul să fie un oraș din care nu mai pleacă nimeni, unde se intorc oamenii, un oraș care atrage valori, care oferă cetățenilor săi încrederea în viitor și certitudinea că se pot realiza aici.

Aș vrea să aibă un centru istoric pietonal, cu (toate) clădirile vechi renovate, cu câteva piețe publice noi, Bahluiul amenajat, cu 100 de km de piste de biciclete la standard european și cu peste 100,000 de copaci plantați noi. Cu Tren Metropolitan spre suburbii și spre Aeroport, cu Autostrada A8 cu legătură neîntreruptă până la Lisabona și spre Chisinău.

Vreau să avem un cartier nou în fost Zonă Industrială, cu clădiri moderne, cu o economie bazată pe industriile creative, cu valoare adăugată mare, iar bugetul primăriei să ajungă la 1 miliard de euro.

Vreau ca peste 10 ani să avem deja un mare muzeu internațional, adică cel puțin un landmark de arhitectură prin care reputația și notorietatea Iasului să devină un reper în Europa.

Văd universitățile ieșene unite într-una singură, care să fie în Top Mondial 500.

AUTOPORTRET

Eu mă văd și actionez ca un om complet liber, nu am superstiții, nu am prejudecăți. Urăsc rasismul, oportunismul, iubesc copiii, animalele și natura.

Cred în laicitatea statului, în regionalizare teritoriului după modelul Poloniei, în justiție și într-o administrație dedicată cetățenilor. Consider că, de la un anumit nivel în sus, corupția ar trebui asimilată trădării de țară, la care să nu se aplice prescripția, iar pedepsele să fie dublate.
Sunt activ în favoarea egalității între femei și barbați. Mai mult chiar, cred că o lume condusă de femei ar fi o lume mai bună.

Cred în puterea culturii și educației, a stiinței și cercetării, în libertatea cuvântului, a religiei și a oricăror manifestări umane în toată diversitatea lor, care nu încalcă drepturile și libertățile altora. Cred că toți oamenii se nasc egali și ca toți oamenii trebuie să aibă drepturi egale. Sunt liberal convins, dar mă deranjează când aud că a avea grijă de natură sau a fi solidar cu cei nevoiași e considerat stângism. Urăsc din suflet orice formă de violență și extremism.

Deși nu-mi place berea (și nici cafeaua), îmi plac băutorii de bere. Beau foarte rar câte un pahar de vin. Nu mi-a plăcut de fapt niciodată alcoolul. Îmi plac ceaiul și Pepsi (asta e din copilarie, când prindeam Pepsi odată pe an, la mare).

Mă deranjează că am fost acuzat de-a lungul timpului că aș fi plătit de cineva să scriu și să mă exprim asupra problemelor Iașului. De parcă, trebuie să te plătească cineva ca să-ți pese de orașul pe care-l iubești. Desigur, au încerct mulți să o facă pe diverse căi, ca să-mi închidă gura, dar nu a reușit nimeni.