La patru ani am început pianul clasic, apoi am făcut dans, balet, am făcut de toate, cum se face în România când ești mic, dacă te duci la școala de arte. Începi și faci de toate.

Am crescut într-o familie destul de artistică. Mama mea a făcut și ea pianul, dar n-a studiat profesionist, i-a plăcut mult și a luat lecții foarte mulți ani. Pianul l-am avut întotdeauna în casă. Am poze cu mine când eram un bebe și cu mama ținându-mă cu mâna pe pian. Taică-miu e cu muzica rock și de la el am moștenit emoția pentru muzică. Și în ziua de azi, am o reacție fizică la primele note ale orchestrei, ceea ce am observat că nu e un lucru obișnuit pentru alții.

Bunica mea a fost avocat, dar i-a plăcut foarte mult să cânte și avea și voce bună, iar bunicul meu a fost profesor dr. inginer, dar a iubit foarte mult domeniul artistic. El a fost cel care m-a dus la teatru. De fapt, cred că el a fost cel care m-a influențat, până la urmă, să ajung pe drumul ăsta, pentru că am avut tradiția asta ca în fiecare duminică să mergem la teatru, doar noi doi, ani de zile. A crezut în succesul meu necondiționat, pânã a închis ochii.

Cursurile de pian le-am făcut la început cu Oana Samson, acum cred că are un nume diferit, că s-a căsătorit. Mergeam de 3-4 ori pe săptămână acasă la ea, undeva pe lângă gară.

M-am născut în Iași și am copilărit la bloc în zona Șoseaua Națională – Cantemir. Bunicii mei stăteau cam la cinci minute de noi. Verile mi le petreceam mai mult cu verișoara mea, care pe vremea aia trăia în America și venea în țară în vacanță și mergeam la munte cu bunicii. Cred că bunicii mei au fost prima generație de ieșeni-ieșeni, deși pe partea bunicului meu nu sunt prea sigură, am impresia că bunicul a venit de la Buhuși și s-a mutat la Iași.

Cu mama la pian, în 1993. Încă nu aveam un an de viață.

Primii ani de școală, la Liceul de artă Octav Băncilă, au fost cei mai faini pentru că am putut să fac mai multe lucruri. Am făcut și balet acolo la început.

Nu eram genul de copil care să mă duc să mă joc afară. Veneam acasă și studiam la pian, fără să-mi zică nimeni nimic, maică mea niciodată nu m-a pus, nu m-a forțat. Îmi plăcea pur și simplu. Aveam prieteni, când mergeam la grădiniță sau la școală, aveam acolo grupul meu, dar numai cât eram acolo.

Pianul e foarte solitar. Te duci, repeti 8, 10, 12 ore, ești singur, ești tu cu asta. Dar mie mi-a plăcut întotdeauna să lucrez în colaborare cu alții, deși când eram mică poate nu s-a văzut atât de mult. Doar după ce am crescut și mi-am dezvoltat mai mult personalitatea.

Atunci am început să-mi dau seama că nu mai vroiam să continui cu pianul clasic. Nu mai simțeam pasiunea aia pe care am avut-o când eram mică, să mă duc la concursuri. Am petrecut o mare perioadă din viața mea mergând la concursuri, recitaluri, toate una peste alta, muncă, muncă, muncă…

La Ateneul Român în Competiția Internațională de Pian Jeunesses Musicales – 2002

Cred că prima dată când m-am gândit mai serios că aș vrea să schimb și să merg pe teatru, a fost pe undeva prin clasa a VIII-a. Nu prea aveam încredere în mine, că eu pot să memorez text, am avut senzația că memoria mea se dezvoltă numai dacă văd notele de la pian, dar pentru text, nu știu, mi se părea ceva incredibil. Dar dorința am avut-o.

Mi-a plăcut mult să citesc beletristică, dar nu am avut mult timp pentru asta, pentru că pianul îți ia, dacă o faci profesionist, 8-10 ore pe zi. Câteodată râd cu mama că îmi aduc aminte că eram între pian și citit. Când veneam acasă, era una sau cealaltă. Mi-aduc aminte de tot felul de povești cu aventuri, cu tot felul de eroine din astea care ies din tipar. Poate asta mi-a fost mie semnul că trebuie să urmez calea asta. Nu mai știu acum titluri, în afară de cartea mea groasă de frații Grimm pe care mi-o amintesc pentru că era imensă, era mai mare decât capul meu. Dar poveștile pe care mi le aduc aminte aveau întotdeauna legătură cu cineva care trebuia să plece într-o călătorie, să descopere, să se lupte.

Liceul a fost o perioadă interesantă pentru mine, dar nu pot să zic că mi-aduc aminte de liceu cu așa de mult drag. Nu mi s-a părut niciodată că am avut destul de multă încredere în mine, deși mereu am fost foarte determinată. Aveam foarte multe idei în cap, poate unele bune, altele rele și aveam nevoie de un mediu care să-mi concentreze cumva toate astea, dar mi s-a părut întotdeauna că nu-mi găsesc locul nicăieri între oameni, între colegi, prieteni. A fost o perioadă tumultoasă pentru mine. Încercam să-mi dau seama de ce nu reușesc să mă integrez, de ce nu reușesc să fiu ca ceilalți. Dar cu cât m-am maturizat, am început să-mi dau seama că poate am eu o perspectivă puțin diferită de ceilalți despre ceea ce se întâmplă în jurul meu.

Bucovina 2015

Ideea de a pleca din țară a apărut destul de devreme. Cu pianul, am avut oportunitatea să ies de câteva ori. Fusesem în Ungaria la un masterclass de pian, pentru vreo două săptămâni și acolo au venit o grămadă de oameni din toată lumea și americani și englezi și din Asia și am avut ocazia să fiu expusă la mai multe culturi.

Dar întotdeauna am avut o afinitate pentru americani. În primul rând din filme, că mi-a plăcut să mă uit la tot felul de filme. Și chiar dorința asta pentru New York a apărut când am văzut un film care se numește Center Stage. E vorba de o trupă de dansatori de balet și e o tipă care vine dintr-un oraș mic, vine la New York și e așa un haos în toate, dar până la urmă reușește și își găsește locul aici. Întotdeauna, când mă gândesc la asta, mi-aduc aminte cum am ajuns și eu aici.

După liceu am plecat la București, am început conservatorul acolo pentru câțiva ani. Voiam să ies din Iași. La momentul respectiv, mi-am dat seama că e prea mic pentru ideile mele, nu știu, nu mai reușeam să mă regăsesc acolo. Aveam nevoie să ies să văd ce mai este și în altă parte, măcar puțin în țară. Și așa am plecat la București.

Vreo doi ani de zile a fost ok, dar aveam senzația că, tot așa, eram în căutare de ceva, ce să fac… Deja nu mă mai regăseam în domeniul pe care apucasem, pe pian. Și acolo am avut o prietenă care m-a îndreptat spre Ozana Barabancea, pentru că mă gândeam la un moment dat să văd poate pe voce să fac ceva. Ozana avea un masterclass și am întâlnit-o, am luat cursul ei și am primit feedback foarte bun de la ea. Și am zis, hai să vedem, poate ăsta-i drumul.

Între timp am devenit și prietene bune și ea a observat că materialele pe care le aduceam pentru studiu erau din piese musical. Și la un moment dat îmi aduc aminte că se anunțase la Teatrul de Operetă, Romeo și Julieta în varianta musical și Ozana mi-a zis, hai că te iau cu mine, uite, cadou de ziua ta, hai să vedem spectacolul. Și am mers împreună și a fost așa ca un declic, când îți dai seama brusc că aia e ce vrei să faci. A fost o atracție instantanee. Nu știu de ce atunci, în momentul respectiv, pentru că am mai văzut teatrul până atunci. Poate a fost din cauză că era ceva diferit, combina dansul cu muzica și cu actoria. Și am zis, asta e… cred că asta e ceea ce vreau să fac.

Ozana a fost foarte încurajatoare. Mi-a dat multă încredere și a zis, hai să lucrăm, hai să vedem cum facem, să vedem ce opțiuni sunt ca să ieși din țară, că la noi nu se studiază musical-ul. Și am zis, bine, hai să vedem și am făcut un research pe internet și în primă fază a apărut  ideea să vin aici, la Boston, la Berklee Boston Conservatory. Aveau o audiție pentru a începe un program acolo, la Londra. Și am zis, hai să vedem. Și m-am dus la Londra pentru vreo săptămână și am dat audiția asta. M-am simțit extrem de confortabil, dar ceva mi-a zis mie că poate… nu știu… Deși audiția a mers foarte bine, n-am primit răspunsul pe moment. A venit după.

Prima zi la New York Film Academy (2017)

Dar când eram în Londra, mi-a apărut pe facebook, parcă, New York Film Academy. Și am zis, hai să văd ce-i asta și mi s-a părut că au un program bazat exact pe ceea ce voiam eu să fac. Intensiv. Exact asta aveam nevoie, pentru că deja am pornit cu un deficit de ani față de alții care încep actoria când sunt mici. Eu am început pe pian când eram mică. Și am zis, uite, asta mi se pare foarte interesant și când am ajuns în România, i-am zis maică-mii, hai să vedem dacă pot să fac asta. Și am înregistrat două audiții pentru New York Film Academy și le-am trimis.

În același timp, am primit e-mail de la Berklee Boston Conservatory, că am fost acceptată. Numai că la momentul respectiv n-am primit o bursă și nu mi-am permis să merg la Boston. Dar am primit și scrisoarea de acceptare pentru New York Film Academy, unde mi-au dat și bursă. Și mi-am zis, hai să mergem în direcția asta până la urmă, dacă așa a fost să fie. A venit și repede, a apărut așa de nicăieri, e posibil să fie ceva în direcția asta. Așa că, în loc de Boston, am pornit-o pe drumul New York-ului. Asta a fost acum șapte ani, în 2017.

De pe Empire State Building (2023)

La început a fost terifiant. Când a aterizat avionul în New York și m-am dat jos, am trecut prin toate emoțiile, că ce o să fac, că n-am pe nimeni aici, că nu știu pe nimeni. Dar când am ieșit din aeroport, am zis, ah, uite, am luat așa o gură de aer și a fost ok. Și din momentul ăla a fost din ce în ce mai bine, din punctul ăsta de vedere.

A fost mai greu cu sărbătorile, pentru că atunci când am venit aici, era ianuarie 2017 și prima sărbătoare pe care am prins-o a fost Paștele și m-am trezit că aici nimeni n-avea nicio treabă cu asta, mai ales că Paștele lor e pe altă dată decât a noastră. Nu știu, m-a terminat, mi-am petrecut toată ziua în camera mea plângând.

Mi-am găsit mai mult aici liniștea în spiritualitate decât când eram acasă. La Paști, da, mergeam la Iași la biserică și asta a fost întotdeauna o tradiție, la miezul nopții când toată lumea se adună, preotul începe să cânte. Aici am reînceput să fac asta, să merg la biserică de Paști, pentru că am senzația asta de comunitate.

Biserica Ortodoxă Română din New York nu e neapărat diferită din punctul de vedere a ceea ce se spune în biserică, ci doar cum arată. Eram obișnuită cu clădirile astea impozante, cu picturile, cu astea. La asta de aici, eu îi spun biserică de apartament. Bun, nu e un apartament, e un spațiu mai mare pe care, mă rog, l-au transformat ei puțin așa, să arate ca o biserică, dar eu nu pot să-i spun biserică.

Am început școala aproape imediat și asta a fost foarte bine, pentru că n-am avut timp prea mult să mă gândesc. Și, de fapt, cred că asta a fost salvarea mea, pentru că am întâlnit o mulțime de studenți internaționali și, cumva, fiecare în singurătatea noastră, am început să ne bazăm unii pe alții și am creat o comunitate frumoasă acolo, care a făcut ca tot dorul și nebunia asta și frica asta să se mai modereze puțin și să fie sub control.

Pe parcursul timpului, am început să devin mai confortabilă și cu vorbitul limbii constant, am început să cunosc mai mulți oameni, m-am relaxat și sentimentul că aparțin acestui loc a început să se  materializeze cumva.

Repetiție în apartamentul unei colege (New York, 2017)

Am fost puțin șocată de nivelul și de intensitatea studiilor de aici, aveam cam 12 ore în școală, în fiecare zi. Pentru că am intrat la secția de musical, am luat cursuri de dans, de voce, de actorie, scene study, deci practic lucrul pe text, după aia lucrul pe text în cântec, clase de balet, clase de jazz, fiecare disciplină având mai multe ramuri pe care le-am explorat. Și destul de rapid am început și cu spectacolele, să vedem cum este și în spatele scenei.

Mi-aduc aminte că plecam dimineața și ajungeam seara acasă și câteodată ziceam, hai să mă așez pe pat o secundă ca să mă relaxez și mă trezeam a doua zi dimineață îmbrăcată și cu luminile aprinse. Adormeam pe loc.

Asta a fost o perioadă foarte intensă. Nu am fost obișnuită cu stilul ăsta de training, dar a fost foarte folositor și mi-am dat seama că asta îmi trebuie. Ceva care să mă țină în priză, că dacă am prea mult timp liber, mintea mea se duce în diverse locuri. Aici mi-am găsit cumva focus-ul, pentru că știam că de la ora asta până la ora asta am ceva de făcut.

Doi ani a fost așa. N-a avut niciun fel de viață socială. Doar cu colegii mei, dar nu știu dacă am mai fi avut timp liber să mai facem vreo petrecere sau să mergem puțin în oraș să dansăm. A fost o perioadă de muncă, muncă, muncă, muncă, muncă.

Spectacol din festivalul PhysFest 2024

După cei doi ani, odată ce am ieșit de acolo, am avut o perioadă de câțiva ani în care trebuit cumva să-mi  re-imaginez poziția. Înainte știam imediat ce aveam de făcut în fiecare moment din zi, apoi am realizat că nu mai este nimeni să-mi spună, hai că la ora asta trebuie să faci aia, hai că asta nu.

Ce n-am înțeles eu atunci și îmi dau seama din ce în ce mai mult cu cât înaintez în vârstă, e că atunci când iei toate cursurile alea, nu e de fapt școală. Nu mergeai acolo să îți faci temele, ci să înveți practic cum să-ți structurezi timpul, să te menții în formă, cum să-ți construiești cariera. N-am înțeles eu foarte bine treaba asta și mi-a luat câțiva ani să mă acomodez cu ideea că eu sunt singurul meu șef și că succesul meu depinde numai de ceea ce fac eu, de cum valorific și cum îmi structurez programul și ce fac de aici până aici, când îmi programez audițiile, când îmi programez spectacolele, dacă fac colaborări sau nu… Asta a fost cea mai grea perioadă pentru mine, să înțeleg cum se face toată treaba asta. E ca un management, e ca și cum tu singur ești o companie, tu ești CEO-ul și de acum înainte tu ai toate deciziile.

Dar pot să zic că au fost ani buni, pentru că am învățat cumva ce înseamnă viața reală în afara școlii, ce înseamnă să fii printre profesioniști. M-am implicat în proiecte și în spatele scenii, să văd cum funcționează practic tot, mi-a fost extrem de folositor faptul că am putut să experimentez din punctul ăsta de vedere.

După câțiva ani, am început să mă reorientez spre teatru și mi-am dat seama că mai am nevoie de training pentru asta. Eu făcusem training general în muzică, dans și voce. Dar am vrut să mă focusez mai mult pe acting. Și am mers la Academia de teatru Stella Adler, la un program intensiv de doi ani de zile.

Graduation Stella Adler Studio of Acting (2023)

De data asta am privit totul cu altfel de maturitate, am înțeles mai bine despre ce e vorba, ce învățăm acolo, mult mai concentrată pe ceea ce practic îmi doresc eu să fac, să colaborez cu tot felul de artiști, să produc, dar și să fiu în proiecte, să și joc în ele. După acești doi ani, puteam să spun, ok, pot să fac asta, sunt capabilă, am înțeles despre ce e vorba, am înțeles cum construiești cariera aici.

Pentru că aici nu e stilul ăla, că ai ieșit din școală și te duci și te angajezi la teatru. Nu există aici. Nici pe Broadway. Nu e așa. Ai contracte de șase luni până la un an, mai poți expinde, te duci la castinguri sau, și mai bine, începi să produci.

Din punctul meu de vedere, e mai bine să produci, pentru că nu e chiar atât de complicat să găsești resursele financiare, trebuie sa fii inventiv. Cel mai important lucru este să găsești niște oameni care sunt determinați și care vor să facă niște lucruri. Efectiv poți să-ți faci și tu propriul spectacol. Sunt spații care se pot închiria, de la teatre până la, de astea, tip black box, care aici sunt foarte populare. Pentru că nu necesită mult, nu trebuie cine știe ce design, cine știe ce costume.

Spațiile de tip black box îți dau posibilitatea de a te focusa mai mult pe partea de acting, deci tu creezi povestea și forțezi cumva imaginația publicului, mai mult decât să prezinți, nu știu, costume elaborate…Practic, dacă tu pornești un proiect din ăsta, tu te ocupi și de a face echipa și de creație, dar și de marketing.

Am avut un proiect, un spectacol solo pe o piesă a lui Dennis Kelly, se cheamă Girls and Boys, care e practic un one woman show. Și am zis că bun, hai că nu am avut niciun fel de răspunsuri de la casting în ultimul timp și trebuie să fac ceva, pentru că deja încep să devin anxioasă. N-aveam nicio idee despre cum începe, am făcut o grămadă de greșeli, începând de la faptul că îți trebuie ceva timp ca să primești drepturile de autor, trebuie să trimiți o cerere pentru asta și să aștepți să fie aprobată. E un proces de ăsta de du-te vino, că ești mereu în comunicare cu ei. Până la urmă m-am dumirit eu cum e cu asta. După aia am mers, am găsit un spațiu pe bugetul meu și după aia am intrat direct în partea de care știu să mă ocup, partea de acting și de lucrat pe text, practic un monolog de 90 de minute.

Am și am colaborat cu un artist foarte talentat, danez, Hraban Luyat. Am lucrat la mișcarea scenică cu el și am introdus un fel de dialog între personajul principal și amintirea soțului ei. Piesa asta a mai fost odată făcută pe Broadway și am zis că trebuie să-i găsesc eu o altă abordare, fără să schimb prea mult, să-i dau un pic de gust.

Promo la spectacolul Girls & Boys de Dennis Kelly (2024)

Știu că sună ciudat, dar cariera e o treabă extrem de subiectivă. Se bazează foarte mult pe networking, pe cine cunoști. Din punctul meu de vedere, nu cred că ești într-o competiție cu cineva. Și vorbesc numai de aici, nu știu cum e în altă parte.  Competiția e cu tine însuți, pe cine știi, nu neapărat pe talent. Marea majoritate a actorilor care se duc la casting-uri, care vin și fac meseria asta, sunt talentați. Asta e baza, se pornește de la premiza că ești bun. De multe ori, diferența se bazează pe faptul că eu sunt complet nouă, nu mă știe nimeni, nu știe dacă sunt de încredere, nu știe dacă sunt o persoană cu care se lucrează ușor. M-au văzut că sunt talentată, că știu ce fac, dar persoana de lângă mine, să-i zicem Cristina, a fost de mai multe ori la audițiile astea, au văzut-o, deja o știu, deja pot să zică uite, Cristina e mai safe.

Multă lume se descurajează cu audițiile astea, că n-am primit rolul, că nu le-a plăcut de mine, dar 99% n-are nicio legătură cu cât ești de talentat. Pur și simplu, pentru că se învârt foarte mulți bani în producțiile astea, vor să știe că pot să conteze pe tine, să nu aibă surprize. Competiția, sincer, e numai cu tine, tu știi foarte bine ce ai făcut, cum ai lucrat, cum ai făcut asta, tu ești ca un aparat de care trebuie să ai grijă de la fizic, la mental, la emoțional.

De la proiect la proiect, învăț ce să fac pentru următorul, ca să-mi fie mai ușor. Numai anul ăsta, în nouă luni am avut cinci proiecte de care m-am ocupat până când am avut curajul să mă arunc la un one woman show, și de la fiecare am învățat cum să-mi fie mai ușor la următorul.

Scenă din Macbeth – Court Sq Theater (2024)

Deocamdată nu mă simt obosită, mă simt energizată. Din ce în ce mai mult am ideea asta că vreau să-mi  deschid propria mea companie de teatru. Pentru că ai mai mult control asupra a ceea ce prezinți și, practic, când te duci și te prezinți în camera de casting, nu e ca și cum vin și cerșesc un rol de la tine. Mă duc cu altă încredere acolo, pentru că eu știu cine sunt, am lucrat la mine în fiecare zi, uite, sunt capabilă să-mi fac și proiectele mele personale, știu ce înseamnă producția, știu ce înseamnă banii, nu o să pierzi timpul cu mine. Altfel de încredere încep să aibă oamenii în tine, când văd că ești întreprinzător, că nu te lași așa numai la ”hai să vedem dacă primesc”. Pentru că treaba asta cu castingul poate să dureze și ani de zile. Și nu e din cauză că nu ești actor bun.

Am avut un moment greu în care m-am pierdut în vâltoarea asta a New York-ului. Ritmul de aici este extrem de rapid, rapid și intensiv. Dacă nu înveți să ai grijă de tine și când ai nevoie să faci un pas înapoi, să iei o gură de aer, te prinde și te ia vâltoarea asta în care totul se întâmplă acum, acum, acum. Mereu trebuie să fii pe următorul pas, că altfel rămâi în urmă și te pierzi. Asta poate fi foarte deprimant.

O mulțime de oameni aici sunt deprimați. Dacă mergi pe stradă, nici nu se uită la tine, sunt așa, cu ochii goi și merg înainte. Am avut o perioadă în care mi se dusese orice fel de sclipire. Intrasem într-o robotizare din asta.

E foarte, foarte simplu, mai ales în meseria asta, care e atât de vulnerabilă, să devii deprimat și asta pentru că îți pierzi încrederea în tine, îți pierzi drumul din cauza faptului că lucrurile se întâmplă foarte rar și totul e imprevizibil și dacă nu ești pregătit mental pentru lucrul ăsta, e foarte ușor să renunți, să zici că e imposibil.

Din punctul ăsta de vedere e greu, trebuie să te dezvolți ca om cu toate lucrurile astea mici, despre cum să ai grijă de tine, cum să ai grijă de corpul tău, de sănătatea ta mentală, pentru că altfel toate astea pot contribui ca un domino în căderea ta. Depresia este unul de cele mai parșive lucruri care se pot întâmpla și de care să nu îți dai seama.

Pe scena A Sketch of New York, Producers Club (2024)

Am o curiozitate nativă, îmi place să mă arunc în lucruri complicate. Am avut un proiect fantastic cu niște actori de prin toată lumea. Am jucat Livada cu Vișini a lui Cehov în opt limbi simultan cu supratitrare în limba engleză, ca la operă. A fost o nebunie și în același timp o experiență incredibilă. Am jucat rolul principal, Liubov Andreevna Ranevskaia, în limba română și asta a fost prima dată când am jucat în limba maternã. A fost foarte interesantă emoția care s-a creat în mine, n-am mai experimentat până acum. Am avut o înțelegere a personajului și a situației mult mai profundă, și având textul așa bogat în cuvinte frumoase și pline de semnificație, m-a ajutat enorm.

Le-a plăcut și americanilor, am avut spectacolul sold out. N-au știut la ce să se aștepte când au venit, dar feedback-ul a fost extraordinar de pozitiv, și au fost surprinși că au înțeles despre ce e vorba în piesă fără să se uite tot timpul la supratitrări. Pentru noi a fost o muncă monumentală să legăm piesa asta, în așa fel încât tranziția de la română la japoneză, la spaniolă, la mandarină, etc. să nu se simtă și oamenii să poată urmări povestea fără să se focuseze pe faptul că se vorbesc atâtea limbi în același fel. Am avut un regizor bun, Frank Pagliaro, care ne-a ținut bine în frâu, dar în același timp ne-a oferit libertatea să ne aducem propria contribuție fiecărui rol.

Scenă din spectacolul Livada cu Vișini, Under St. Marks Theater (2024)

Eu sunt un mare fan al lui Anthony Hopkins. Mă uit la performanțele lui și sunt uluită cum reușește el să îmbine atâtea personaje și mai ales personaje care n-au nicio legătură cu cine e el ca om. Am citit interviuri ale lui și am aflat că citește multă filozofie, e foarte interesat de comportamentul uman. El spune că pentru el actoria nu e o muncă și dacă te gândești bine, așa ar trebui să fie. Bine, când zic muncă, mă refer pe scenă sau în fața camerei, dar în spate sunt ani și ani de lucru pe text și pregătire. Dar când ești pe scenă, e o bucurie, o joacă, o întoarcere în acele timpuri când nu ne era greu să ne prefacem că suntem altcineva. Mă refer, bineînțeles, la copilărie.

Are o atitudine foarte relaxată față de viață, deși nu toate au fost pe roze nici pentru el, s-a luptat cu alcoolismul. Și el a vrut să fie pianist când era tânăr (sper că asta înseamnă ceva pentru traiectoria mea).

Când joci un alt personaj și mai ales un personaj care poate aparent e diferit de tine, secretul e să te imaginezi pe tine în poziția respectivă. Ce ai face tu dacă ai fi pus în circumstanța asta, cum ai reacționa? Nu pornești imediat de la ideea că te disociezi de tine și nu mai exiști, ci folosești persoana ta ca bază și rezultatul va fi cineva diferit de tine, sau nu. Până la urmă, nici noi nu știm cum reacționăm în situații diverse până când nu ni se întâmplă, iar în actorie e la fel. E un exercițiu de imaginație și totul pornește de la informația care ți se dă în text, pe care tu o iei și o prelucrezi și practic construiești o ființă nouă cu informația pe care o ai. E fascinant, din punct de vedere psihologic. Asta face și Anthony Hopkins și toți actorii care știu meserie. Partea mai grea este să treci peste mentalitatea ta personală, filtrul tău și nesiguranțele tale personale.

N-am un personaj anume cu care să mă identific, dar îmi place să joc personaje care au un tumult din ăsta interior, care încearcă să se descopere. Poate din cauza că sunt similare cu mine. Sunt atrasă de personajele care pot să ofere o perspectivă diferită asupra anumitor idei sau asupra vieții. Mi-a plăcut foarte mult să joc în Livada cu vișini, m-a ajutat foarte mult să înțeleg lupta asta interioară, să arăt complexitatea asta a oamenilor. E greu să mai găsești scriitură de genul ăla, ca la Cehov, care e un geniu.

Faptul că sunt româncă, nu m-a împiedicat niciodată să fac ceva aici. De obicei, lumea e destul de entuziasmată s-audă despre România, să afle despre cum suntem noi, despre tradițiile noastre. Și, în general, sunt curioși să afle de ce am venit eu aici să fac asta, pentru că ei cred despre Europa că e foarte artistică.

Nu m-am gândit să mă întorc în țară. Dacă e de spus ceva despre mine, e când sunt determinată și știu ce vreau. Am avut momente de slăbiciune, momente de dubii, ca orice om, dar până la urmă mi-am dat seama că este vorba despre a merge înainte. Zic ok, mă simt așa, dar ce pot să fac totuși eu, care sunt lucrurile de care pot să mă ocup ca să merg înainte?

La maratonul Spartan Race, Mount Vernon (2022)

Mă consider o persoană puternică, genul care nu renunță. Am momente când sunt în toate direcțiile, în care iau toate lucrurile în același timp. Și când se întâmplă asta, când mă focusez pe prea multe lucruri o dată, mă panichez. Dar sunt foarte focusată pe ideea de a duce lucrurile la capăt, pentru că știu că nu îmi place să încep ceva și să nu termin. Calitatea mea principală e determinarea. Sunt determinată să îmi creez o viață mai bună. Știu că există ceva extraordinar pentru mine și sunt dispusă să merg până la capăt ca să-l descopăr.

O luptă continuă a mea este de a găsi pacea asta interioară, pentru că atunci când sunt împrăștiată, devin foarte anxioasă, foarte panicată. Bineînțeles, sunt foarte importanți oamenii cu care te înconjori. Am lângă mine oameni care sunt la fel ca mine, determinați, dar fiecare dintre ei are punctele lui forte, oameni care vin și spun stai așa, uite, ne ocupăm, facem întâi asta. Ne ajutăm unii pe alții.

Am fost puțin în afara New York-ului. N-am călătorit pe aici așa de mult pe cât mi-aș fi dorit. Îmi doresc mult să văd cum stau lucrurile și în Los Angeles, am o prietenă acolo cu care mai vorbesc din când în când și e interesant să vezi cum se diferențiază de New York. New York-ul e foarte mult pe teatru, Broadway, iar LA e mai mult pe film. Dar e interesant că acum se dezvoltă și teatrul acolo. Dar îmi doresc mult să merg și pe film. Deocamdată însă, mă dezvolt cât mai mult posibil pe teatru, pentru că teatrul e baza.

Încă nu mă văd stabilită undeva. Vreau să am proiecte și în Europa și în România, peste tot in lume, dar la momentul ăsta vreau să-mi consolidez munca aici.

Din repetitia la spectacolul Girls & Boys (2024)

Nu există ceva care să regret, dar am ideea asta câteodată că, dacă aș fi început mai devreme, ar fi fost cumva diferit sau mai ușor. Dar pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că totul s-a întâmplat așa cum trebuia să fie și dezvoltarea și progresul meu s-au produs pe măsură ce a trecut timpul și am învățat lecțiile. M-am întâlnit cu foarte multe obstacole și pe măsură ce am trecut peste obstacolele astea am devenit mai bună, așa că, uitându-mă înapoi nu pot să zic că aș schimba ceva. Emoțional, vrei să spui, a, ce bine ar fi fost dacă eram nu știu ce, dar te uiți înapoi și zici, a, uite, până la urmă obstacolul ăla m-a făcut să învăț cum să fac asta și de fapt m-a ajutat.

————————————————————-

Câteva sfaturi pentru începători

Să-și definească bine ce vor să obțină de la cariera asta. Practic, de ce vor să facă asta. Pentru bani? Pentru faimă? Sau pentru că nu poți să trăiești altfel? Pentru mine ăsta a fost sentimentul. Da, bani îmi doresc, îmi doresc să îmi fac un nume, dar asta nu este motivația mea numărul unu. Asta va fi un rezultat. Ceea ce mă ține pe mine aici este o dorință constantă de a fi pe scenă, de a împărtăși viziunea mea asupra proiectelor pe care le fac, să ofer oportunitatea oamenilor să vadă ceva diferit. Asta e ce mă motivează pe mine.

Deci, aș spune, primul lucru, găsește ceea ce te motivează și de ce vrei să faci asta. Apoi fă-ți un training, ai grijă să mergi undeva unde poți să înveți lucrurile de bază. Dar ține-te aproape de oameni. Cel mai mult am învățat de la oamenii cu care am lucrat. De la fiecare, din orice fel de domeniu, am învățat câte ceva despre cum să fiu eu mai bun ca om, ca actor, ca persoană.

Construiește-ți o rețea de oameni în care poți să ai încredere, cu care poți să colaborezi, cu care poți să lucrezi. E foarte important asta, să te înconjori de oameni și să lași toate preconcepțiile și ego-ul deoparte. Ăsta poate e cel mai greu lucru pentru noi ca oameni și ca actori, să ne punem ego-ul deoparte.

—————————————-

Despre IAȘI

Am mai fost în țară, am fost să-mi vizitez familia, dar nu așa des pe cât mi-aș fi dorit, din păcate. Oricum, e interesant, fiindcă eu sunt obișnuită aici cu ritmul ăsta intens și rapid, constant, iar în România mi se pare că e mai relaxat. Am probleme să mă relaxez când sunt acolo, pentru că sunt băgată în priză.

Și în România și mai ales în Iași e mereu o schimbare de fiecare dată când am venit. Găsesc Iașul cumva schimbat, modernizat, ceea ce mă bucură. Orașul este superb, dar mi-ar plăcea să aud că există niște schimbări și în domeniul artistic, decât să mergem pe aceeași idee de a ne angaja la teatru. E un  cerc închis. Da, teatrul clasic e super, dar sunt atât de multe lucruri noi pe care poți să le faci, teatrul experimental, chiar cu piese vechi.

Cred că e un cumul de lucruri care trebuie să se întâmple. Cred că, în primul rând, actorii trebuie să aibă curaj să facă asta. În al doilea rând, trebuie și publicul să accepte. Aici sunt un milion de piese. În fiecare zi, dacă te uiți, găsești ceva la care să te duci. De la sute de dolari pe Broadway până la 10 dolari, 5 dolari. Și nu zic că toate sunt bune. Dar poți foarte bine să te duci la unul dintre milioanele de piese care se întâmplă în teatrul independent și să găsești ceva care, efectiv, să-ți dea lumea peste cap.

Dar aici am senzația că oamenii sunt mult mai dispuși să accepte ceva care, zicem, nu e în formă perfecționată. Se merge foarte mult aici pe improvizație și trebuie să fii dispus ca public să accepți lucrurile astea. Și cred că și la Iași, dacă ar exista sprijinul ăsta, dacă ar exista actorii care să facă asta și publicul ar fi, hai să-i susținem, hai să mergem să-i vedem. O seară în oraș în care mergem să vedem ceva nou. Și asta ar putea să prindă un pic de rădăcini. Cred că ne lipsește un pic curajul din punctul ăsta de vedere.

———————————-