La patru ani am început pianul clasic, apoi am făcut dans, balet, am făcut de toate, cum se face în România când ești mic, dacă te duci la școala de arte. Începi și faci de toate.

Am crescut într-o familie destul de artistică. Mama mea a făcut și ea pianul, dar n-a studiat profesionist, i-a plăcut mult și a luat lecții foarte mulți ani. Pianul l-am avut întotdeauna în casă. Am poze cu mine când eram un bebe și cu mama ținându-mă cu mâna pe pian. Taică-miu e cu muzica rock și de la el am moștenit emoția pentru muzică. Și în ziua de azi, am o reacție fizică la primele note ale orchestrei, ceea ce am observat că nu e un lucru obișnuit pentru alții.

Bunica mea a fost avocat, dar i-a plăcut foarte mult să cânte și avea și voce bună, iar bunicul meu a fost profesor dr. inginer, dar a iubit foarte mult domeniul artistic. El a fost cel care m-a dus la teatru. De fapt, cred că el a fost cel care m-a influențat, până la urmă, să ajung pe drumul ăsta, pentru că am avut tradiția asta ca în fiecare duminică să mergem la teatru, doar noi doi, ani de zile. A crezut în succesul meu necondiționat, pânã a închis ochii.

Cursurile de pian le-am făcut la început cu Oana Samson, acum cred că are un nume diferit, că s-a căsătorit. Mergeam de 3-4 ori pe săptămână acasă la ea, undeva pe lângă gară.

M-am născut în Iași și am copilărit la bloc în zona Șoseaua Națională – Cantemir. Bunicii mei stăteau cam la cinci minute de noi. Verile mi le petreceam mai mult cu verișoara mea, care pe vremea aia trăia în America și venea în țară în vacanță și mergeam la munte cu bunicii. Cred că bunicii mei au fost prima generație de ieșeni-ieșeni, deși pe partea bunicului meu nu sunt prea sigură, am impresia că bunicul a venit de la Buhuși și s-a mutat la Iași.

Cu mama la pian, în 1993. Încă nu aveam un an de viață.

Primii ani de școală, la Liceul de artă Octav Băncilă, au fost cei mai faini pentru că am putut să fac mai multe lucruri. Am făcut și balet acolo la început.

Nu eram genul de copil care să mă duc să mă joc afară. Veneam acasă și studiam la pian, fără să-mi zică nimeni nimic, maică mea niciodată nu m-a pus, nu m-a forțat. Îmi plăcea pur și simplu. Aveam prieteni, când mergeam la grădiniță sau la școală, aveam acolo grupul meu, dar numai cât eram acolo.

Pianul e foarte solitar. Te duci, repeti 8, 10, 12 ore, ești singur, ești tu cu asta. Dar mie mi-a plăcut întotdeauna să lucrez în colaborare cu alții, deși când eram mică poate nu s-a văzut atât de mult. Doar după ce am crescut și mi-am dezvoltat mai mult personalitatea.

Atunci am început să-mi dau seama că nu mai vroiam să continui cu pianul clasic. Nu mai simțeam pasiunea aia pe care am avut-o când eram mică, să mă duc la concursuri. Am petrecut o mare perioadă din viața mea mergând la concursuri, recitaluri, toate una peste alta, muncă, muncă, muncă…

La Ateneul Român în Competiția Internațională de Pian Jeunesses Musicales – 2002

Cred că prima dată când m-am gândit mai serios că aș vrea să schimb și să merg pe teatru, a fost pe undeva prin clasa a VIII-a. Nu prea aveam încredere în mine, că eu pot să memorez text, am avut senzația că memoria mea se dezvoltă numai dacă văd notele de la pian, dar pentru text, nu știu, mi se părea ceva incredibil. Dar dorința am avut-o.

Mi-a plăcut mult să citesc beletristică, dar nu am avut mult timp pentru asta, pentru că pianul îți ia, dacă o faci profesionist, 8-10 ore pe zi. Câteodată râd cu mama că îmi aduc aminte că eram între pian și citit. Când veneam acasă, era una sau cealaltă. Mi-aduc aminte de tot felul de povești cu aventuri, cu tot felul de eroine din astea care ies din tipar. Poate asta mi-a fost mie semnul că trebuie să urmez calea asta. Nu mai știu acum titluri, în afară de cartea mea groasă de frații Grimm pe care mi-o amintesc pentru că era imensă, era mai mare decât capul meu. Dar poveștile pe care mi le aduc aminte aveau întotdeauna legătură cu cineva care trebuia să plece într-o călătorie, să descopere, să se lupte.

Liceul a fost o perioadă interesantă pentru mine, dar nu pot să zic că mi-aduc aminte de liceu cu așa de mult drag. Nu mi s-a părut niciodată că am avut destul de multă încredere în mine, deși mereu am fost foarte determinată. Aveam foarte multe idei în cap, poate unele bune, altele rele și aveam nevoie de un mediu care să-mi concentreze cumva toate astea, dar mi s-a părut întotdeauna că nu-mi găsesc locul nicăieri între oameni, între colegi, prieteni. A fost o perioadă tumultoasă pentru mine. Încercam să-mi dau seama de ce nu reușesc să mă integrez, de ce nu reușesc să fiu ca ceilalți. Dar cu cât m-am maturizat, am început să-mi dau seama că poate am eu o perspectivă puțin diferită de ceilalți despre ceea ce se întâmplă în jurul meu.

Bucovina 2015

Ideea de a pleca din țară a apărut destul de devreme. Cu pianul, am avut oportunitatea să ies de câteva ori. Fusesem în Ungaria la un masterclass de pian, pentru vreo două săptămâni și acolo au venit o grămadă de oameni din toată lumea și americani și englezi și din Asia și am avut ocazia să fiu expusă la mai multe culturi.

Dar întotdeauna am avut o afinitate pentru americani. În primul rând din filme, că mi-a plăcut să mă uit la tot felul de filme. Și chiar dorința asta pentru New York a apărut când am văzut un film care se numește Center Stage. E vorba de o trupă de dansatori de balet și e o tipă care vine dintr-un oraș mic, vine la New York și e așa un haos în toate, dar până la urmă reușește și își găsește locul aici. Întotdeauna, când mă gândesc la asta, mi-aduc aminte cum am ajuns și eu aici.

După liceu am plecat la București, am început conservatorul acolo pentru câțiva ani. Voiam să ies din Iași. La momentul respectiv, mi-am dat seama că e prea mic pentru ideile mele, nu știu, nu mai reușeam să mă regăsesc acolo. Aveam nevoie să ies să văd ce mai este și în altă parte, măcar puțin în țară. Și așa am plecat la București.

Vreo doi ani de zile a fost ok, dar aveam senzația că, tot așa, eram în căutare de ceva, ce să fac… Deja nu mă mai regăseam în domeniul pe care apucasem, pe pian. Și acolo am avut o prietenă care m-a îndreptat spre Ozana Barabancea, pentru că mă gândeam la un moment dat să văd poate pe voce să fac ceva. Ozana avea un masterclass și am întâlnit-o, am luat cursul ei și am primit feedback foarte bun de la ea. Și am zis, hai să vedem, poate ăsta-i drumul.

Între timp am devenit și prietene bune și ea a observat că materialele pe care le aduceam pentru studiu erau din piese musical. Și la un moment dat îmi aduc aminte că se anunțase la Teatrul de Operetă, Romeo și Julieta în varianta musical și Ozana mi-a zis, hai că te iau cu mine, uite, cadou de ziua ta, hai să vedem spectacolul. Și am mers împreună și a fost așa ca un declic, când îți dai seama brusc că aia e ce vrei să faci. A fost o atracție instantanee. Nu știu de ce atunci, în momentul respectiv, pentru că am mai văzut teatrul până atunci. Poate a fost din cauză că era ceva diferit, combina dansul cu muzica și cu actoria. Și am zis, asta e… cred că asta e ceea ce vreau să fac.

Ozana a fost foarte încurajatoare. Mi-a dat multă încredere și a zis, hai să lucrăm, hai să vedem cum facem, să vedem ce opțiuni sunt ca să ieși din țară, că la noi nu se studiază musical-ul. Și am zis, bine, hai să vedem și am făcut un research pe internet și în primă fază a apărut  ideea să vin aici, la Boston, la Berklee Boston Conservatory. Aveau o audiție pentru a începe un program acolo, la Londra. Și am zis, hai să vedem. Și m-am dus la Londra pentru vreo săptămână și am dat audiția asta. M-am simțit extrem de confortabil, dar ceva mi-a zis mie că poate… nu știu… Deși audiția a mers foarte bine, n-am primit răspunsul pe moment. A venit după.

Prima zi la New York Film Academy (2017)

Dar când eram în Londra, mi-a apărut pe facebook, parcă, New York Film Academy. Și am zis, hai să văd ce-i asta și mi s-a părut că au un program bazat exact pe ceea ce voiam eu să fac. Intensiv. Exact asta aveam nevoie, pentru că deja am pornit cu un deficit de ani față de alții care încep actoria când sunt mici. Eu am început pe pian când eram mică. Și am zis, uite, asta mi se pare foarte interesant și când am ajuns în România, i-am zis maică-mii, hai să vedem dacă pot să fac asta. Și am înregistrat două audiții pentru New York Film Academy și le-am trimis.

În același timp, am primit e-mail de la Berklee Boston Conservatory, că am fost acceptată. Numai că la momentul respectiv n-am primit o bursă și nu mi-am permis să merg la Boston. Dar am primit și scrisoarea de acceptare pentru New York Film Academy, unde mi-au dat și bursă. Și mi-am zis, hai să mergem în direcția asta până la urmă, dacă așa a fost să fie. A venit și repede, a apărut așa de nicăieri, e posibil să fie ceva în direcția asta. Așa că, în loc de Boston, am pornit-o pe drumul New York-ului. Asta a fost acum șapte ani, în 2017.

De pe Empire State Building (2023)

La început a fost terifiant. Când a aterizat avionul în New York și m-am dat jos, am trecut prin toate emoțiile, că ce o să fac, că n-am pe nimeni aici, că nu știu pe nimeni. Dar când am ieșit din aeroport, am zis, ah, uite, am luat așa o gură de aer și a fost ok. Și din momentul ăla a fost din ce în ce mai bine, din punctul ăsta de vedere.

A fost mai greu cu sărbătorile, pentru că atunci când am venit aici, era ianuarie 2017 și prima sărbătoare pe care am prins-o a fost Paștele și m-am trezit că aici nimeni n-avea nicio treabă cu asta, mai ales că Paștele lor e pe altă dată decât a noastră. Nu știu, m-a terminat, mi-am petrecut toată ziua în camera mea plângând.

Mi-am găsit mai mult aici liniștea în spiritualitate decât când eram acasă. La Paști, da, mergeam la Iași la biserică și asta a fost întotdeauna o tradiție, la miezul nopții când toată lumea se adună, preotul începe să cânte. Aici am reînceput să fac asta, să merg la biserică de Paști, pentru că am senzația asta de comunitate.

Biserica Ortodoxă Română din New York nu e neapărat diferită din punctul de vedere a ceea ce se spune în biserică, ci doar cum arată. Eram obișnuită cu clădirile astea impozante, cu picturile, cu astea. La asta de aici, eu îi spun biserică de apartament. Bun, nu e un apartament, e un spațiu mai mare pe care, mă rog, l-au transformat ei puțin așa, să arate ca o biserică, dar eu nu pot să-i spun biserică.

Am început școala aproape imediat și asta a fost foarte bine, pentru că n-am avut timp prea mult să mă gândesc. Și, de fapt, cred că asta a fost salvarea mea, pentru că am întâlnit o mulțime de studenți internaționali și, cumva, fiecare în singurătatea noastră, am început să ne bazăm unii pe alții și am creat o comunitate frumoasă acolo, care a făcut ca tot dorul și nebunia asta și frica asta să se mai modereze puțin și să fie sub control.

Pe parcursul timpului, am început să devin mai confortabilă și cu vorbitul limbii constant, am început să cunosc mai mulți oameni, m-am relaxat și sentimentul că aparțin acestui loc a început să se  materializeze cumva.

Repetiție în apartamentul unei colege (New York, 2017)

Am fost puțin șocată de nivelul și de intensitatea studiilor de aici, aveam cam 12 ore în școală, în fiecare zi. Pentru că am intrat la secția de musical, am luat cursuri de dans, de voce, de actorie, scene study, deci practic lucrul pe text, după aia lucrul pe text în cântec, clase de balet, clase de jazz, fiecare disciplină având mai multe ramuri pe care le-am explorat. Și destul de rapid am început și cu spectacolele, să vedem cum este și în spatele scenei.

Mi-aduc aminte că plecam dimineața și ajungeam seara acasă și câteodată ziceam, hai să mă așez pe pat o secundă ca să mă relaxez și mă trezeam a doua zi dimineață îmbrăcată și cu luminile aprinse. Adormeam pe loc.

Asta a fost o perioadă foarte intensă. Nu am fost obișnuită cu stilul ăsta de training, dar a fost foarte folositor și mi-am dat seama că asta îmi trebuie. Ceva care să mă țină în priză, că dacă am prea mult timp liber, mintea mea se duce în diverse locuri. Aici mi-am găsit cumva focus-ul, pentru că știam că de la ora asta până la ora asta am ceva de făcut.

Doi ani a fost așa. N-a avut niciun fel de viață socială. Doar cu colegii mei, dar nu știu dacă am mai fi avut timp liber să mai facem vreo petrecere sau să mergem puțin în oraș să dansăm. A fost o perioadă de muncă, muncă, muncă, muncă, muncă.

Spectacol din festivalul PhysFest 2024

După cei doi ani, odată ce am ieșit de acolo, am avut o perioadă de câțiva ani în care trebuit cumva să-mi  re-imaginez poziția. Înainte știam imediat ce aveam de făcut în fiecare moment din zi, apoi am realizat că nu mai este nimeni să-mi spună, hai că la ora asta trebuie să faci aia, hai că asta nu.

Ce n-am înțeles eu atunci și îmi dau seama din ce în ce mai mult cu cât înaintez în vârstă, e că atunci când iei toate cursurile alea, nu e de fapt școală. Nu mergeai acolo să îți faci temele, ci să înveți practic cum să-ți structurezi timpul, să te menții în formă, cum să-ți construiești cariera. N-am înțeles eu foarte bine treaba asta și mi-a luat câțiva ani să mă acomodez cu ideea că eu sunt singurul meu șef și că succesul meu depinde numai de ceea ce fac eu, de cum valorific și cum îmi structurez programul și ce fac de aici până aici, când îmi programez audițiile, când îmi programez spectacolele, dacă fac colaborări sau nu… Asta a fost cea mai grea perioadă pentru mine, să înțeleg cum se face toată treaba asta. E ca un management, e ca și cum tu singur ești o companie, tu ești CEO-ul și de acum înainte tu ai toate deciziile.

Dar pot să zic că au fost ani buni, pentru că am învățat cumva ce înseamnă viața reală în afara școlii, ce înseamnă să fii printre profesioniști. M-am implicat în proiecte și în spatele scenii, să văd cum funcționează practic tot, mi-a fost extrem de folositor faptul că am putut să experimentez din punctul ăsta de vedere.

După câțiva ani, am început să mă reorientez spre teatru și mi-am dat seama că mai am nevoie de training pentru asta. Eu făcusem training general în muzică, dans și voce. Dar am vrut să mă focusez mai mult pe acting. Și am mers la Academia de teatru Stella Adler, la un program intensiv de doi ani de zile.

Graduation Stella Adler Studio of Acting (2023)

De data asta am privit totul cu altfel de maturitate, am înțeles mai bine despre ce e vorba, ce învățăm acolo, mult mai concentrată pe ceea ce practic îmi doresc eu să fac, să colaborez cu tot felul de artiști, să produc, dar și să fiu în proiecte, să și joc în ele. După acești doi ani, puteam să spun, ok, pot să fac asta, sunt capabilă, am înțeles despre ce e vorba, am înțeles cum construiești cariera aici.

Pentru că aici nu e stilul ăla, că ai ieșit din școală și te duci și te angajezi la teatru. Nu există aici. Nici pe Broadway. Nu e așa. Ai contracte de șase luni până la un an, mai poți expinde, te duci la castinguri sau, și mai bine, începi să produci.

Din punctul meu de vedere, e mai bine să produci, pentru că nu e chiar atât de complicat să găsești resursele financiare, trebuie sa fii inventiv. Cel mai important lucru este să găsești niște oameni care sunt determinați și care vor să facă niște lucruri. Efectiv poți să-ți faci și tu propriul spectacol. Sunt spații care se pot închiria, de la teatre până la, de astea, tip black box, care aici sunt foarte populare. Pentru că nu necesită mult, nu trebuie cine știe ce design, cine știe ce costume.

Spațiile de tip black box îți dau posibilitatea de a te focusa mai mult pe partea de acting, deci tu creezi povestea și forțezi cumva imaginația publicului, mai mult decât să prezinți, nu știu, costume elaborate…Practic, dacă tu pornești un proiect din ăsta, tu te ocupi și de a face echipa și de creație, dar și de marketing.

Am avut un proiect, un spectacol solo pe o piesă a lui Dennis Kelly, se cheamă Girls and Boys, care e practic un one woman show. Și am zis că bun, hai că nu am avut niciun fel de răspunsuri de la casting în ultimul timp și trebuie să fac ceva, pentru că deja încep să devin anxioasă. N-aveam nicio idee despre cum începe, am făcut o grămadă de greșeli, începând de la faptul că îți trebuie ceva timp ca să primești drepturile de autor, trebuie să trimiți o cerere pentru asta și să aștepți să fie aprobată. E un proces de ăsta de du-te vino, că ești mereu în comunicare cu ei. Până la urmă m-am dumirit eu cum e cu asta. După aia am mers, am găsit un spațiu pe bugetul meu și după aia am intrat direct în partea de care știu să mă ocup, partea de acting și de lucrat pe text, practic un monolog de 90 de minute.

Am și am colaborat cu un artist foarte talentat, danez, Hraban Luyat. Am lucrat la mișcarea scenică cu el și am introdus un fel de dialog între personajul principal și amintirea soțului ei. Piesa asta a mai fost odată făcută pe Broadway și am zis că trebuie să-i găsesc eu o altă abordare, fără să schimb prea mult, să-i dau un pic de gust.

Promo la spectacolul Girls & Boys de Dennis Kelly (2024)

Știu că sună ciudat, dar cariera e o treabă extrem de subiectivă. Se bazează foarte mult pe networking, pe cine cunoști. Din punctul meu de vedere, nu cred că ești într-o competiție cu cineva. Și vorbesc numai de aici, nu știu cum e în altă parte.  Competiția e cu tine însuți, pe cine știi, nu neapărat pe talent. Marea majoritate a actorilor care se duc la casting-uri, care vin și fac meseria asta, sunt talentați. Asta e baza, se pornește de la premiza că ești bun. De multe ori, diferența se bazează pe faptul că eu sunt complet nouă, nu mă știe nimeni, nu știe dacă sunt de încredere, nu știe dacă sunt o persoană cu care se lucrează ușor. M-au văzut că sunt talentată, că știu ce fac, dar persoana de lângă mine, să-i zicem Cristina, a fost de mai multe ori la audițiile astea, au văzut-o, deja o știu, deja pot să zică uite, Cristina e mai safe.

Multă lume se descurajează cu audițiile astea, că n-am primit rolul, că nu le-a plăcut de mine, dar 99% n-are nicio legătură cu cât ești de talentat. Pur și simplu, pentru că se învârt foarte mulți bani în producțiile astea, vor să știe că pot să conteze pe tine, să nu aibă surprize. Competiția, sincer, e numai cu tine, tu știi foarte bine ce ai făcut, cum ai lucrat, cum ai făcut asta, tu ești ca un aparat de care trebuie să ai grijă de la fizic, la mental, la emoțional.

De la proiect la proiect, învăț ce să fac pentru următorul, ca să-mi fie mai ușor. Numai anul ăsta, în nouă luni am avut cinci proiecte de care m-am ocupat până când am avut curajul să mă arunc la un one woman show, și de la fiecare am învățat cum să-mi fie mai ușor la următorul.

Scenă din Macbeth – Court Sq Theater (2024)

Deocamdată nu mă simt obosită, mă simt energizată. Din ce în ce mai mult am ideea asta că vreau să-mi  deschid propria mea companie de teatru. Pentru că ai mai mult control asupra a ceea ce prezinți și, practic, când te duci și te prezinți în camera de casting, nu e ca și cum vin și cerșesc un rol de la tine. Mă duc cu altă încredere acolo, pentru că eu știu cine sunt, am lucrat la mine în fiecare zi, uite, sunt capabilă să-mi fac și proiectele mele personale, știu ce înseamnă producția, știu ce înseamnă banii, nu o să pierzi timpul cu mine. Altfel de încredere încep să aibă oamenii în tine, când văd că ești întreprinzător, că nu te lași așa numai la ”hai să vedem dacă primesc”. Pentru că treaba asta cu castingul poate să dureze și ani de zile. Și nu e din cauză că nu ești actor bun.

Am avut un moment greu în care m-am pierdut în vâltoarea asta a New York-ului. Ritmul de aici este extrem de rapid, rapid și intensiv. Dacă nu înveți să ai grijă de tine și când ai nevoie să faci un pas înapoi, să iei o gură de aer, te prinde și te ia vâltoarea asta în care totul se întâmplă acum, acum, acum. Mereu trebuie să fii pe următorul pas, că altfel rămâi în urmă și te pierzi. Asta poate fi foarte deprimant.

O mulțime de oameni aici sunt deprimați. Dacă mergi pe stradă, nici nu se uită la tine, sunt așa, cu ochii goi și merg înainte. Am avut o perioadă în care mi se dusese orice fel de sclipire. Intrasem într-o robotizare din asta.

E foarte, foarte simplu, mai ales în meseria asta, care e atât de vulnerabilă, să devii deprimat și asta pentru că îți pierzi încrederea în tine, îți pierzi drumul din cauza faptului că lucrurile se întâmplă foarte rar și totul e imprevizibil și dacă nu ești pregătit mental pentru lucrul ăsta, e foarte ușor să renunți, să zici că e imposibil.

Din punctul ăsta de vedere e greu, trebuie să te dezvolți ca om cu toate lucrurile astea mici, despre cum să ai grijă de tine, cum să ai grijă de corpul tău, de sănătatea ta mentală, pentru că altfel toate astea pot contribui ca un domino în căderea ta. Depresia este unul de cele mai parșive lucruri care se pot întâmpla și de care să nu îți dai seama.

Pe scena A Sketch of New York, Producers Club (2024)

Am o curiozitate nativă, îmi place să mă arunc în lucruri complicate. Am avut un proiect fantastic cu niște actori de prin toată lumea. Am jucat Livada cu Vișini a lui Cehov în opt limbi simultan cu supratitrare în limba engleză, ca la operă. A fost o nebunie și în același timp o experiență incredibilă. Am jucat rolul principal, Liubov Andreevna Ranevskaia, în limba română și asta a fost prima dată când am jucat în limba maternã. A fost foarte interesantă emoția care s-a creat în mine, n-am mai experimentat până acum. Am avut o înțelegere a personajului și a situației mult mai profundă, și având textul așa bogat în cuvinte frumoase și pline de semnificație, m-a ajutat enorm.

Le-a plăcut și americanilor, am avut spectacolul sold out. N-au știut la ce să se aștepte când au venit, dar feedback-ul a fost extraordinar de pozitiv, și au fost surprinși că au înțeles despre ce e vorba în piesă fără să se uite tot timpul la supratitrări. Pentru noi a fost o muncă monumentală să legăm piesa asta, în așa fel încât tranziția de la română la japoneză, la spaniolă, la mandarină, etc. să nu se simtă și oamenii să poată urmări povestea fără să se focuseze pe faptul că se vorbesc atâtea limbi în același fel. Am avut un regizor bun, Frank Pagliaro, care ne-a ținut bine în frâu, dar în același timp ne-a oferit libertatea să ne aducem propria contribuție fiecărui rol.

Scenă din spectacolul Livada cu Vișini, Under St. Marks Theater (2024)

Eu sunt un mare fan al lui Anthony Hopkins. Mă uit la performanțele lui și sunt uluită cum reușește el să îmbine atâtea personaje și mai ales personaje care n-au nicio legătură cu cine e el ca om. Am citit interviuri ale lui și am aflat că citește multă filozofie, e foarte interesat de comportamentul uman. El spune că pentru el actoria nu e o muncă și dacă te gândești bine, așa ar trebui să fie. Bine, când zic muncă, mă refer pe scenă sau în fața camerei, dar în spate sunt ani și ani de lucru pe text și pregătire. Dar când ești pe scenă, e o bucurie, o joacă, o întoarcere în acele timpuri când nu ne era greu să ne prefacem că suntem altcineva. Mă refer, bineînțeles, la copilărie.

Are o atitudine foarte relaxată față de viață, deși nu toate au fost pe roze nici pentru el, s-a luptat cu alcoolismul. Și el a vrut să fie pianist când era tânăr (sper că asta înseamnă ceva pentru traiectoria mea).

Când joci un alt personaj și mai ales un personaj care poate aparent e diferit de tine, secretul e să te imaginezi pe tine în poziția respectivă. Ce ai face tu dacă ai fi pus în circumstanța asta, cum ai reacționa? Nu pornești imediat de la ideea că te disociezi de tine și nu mai exiști, ci folosești persoana ta ca bază și rezultatul va fi cineva diferit de tine, sau nu. Până la urmă, nici noi nu știm cum reacționăm în situații diverse până când nu ni se întâmplă, iar în actorie e la fel. E un exercițiu de imaginație și totul pornește de la informația care ți se dă în text, pe care tu o iei și o prelucrezi și practic construiești o ființă nouă cu informația pe care o ai. E fascinant, din punct de vedere psihologic. Asta face și Anthony Hopkins și toți actorii care știu meserie. Partea mai grea este să treci peste mentalitatea ta personală, filtrul tău și nesiguranțele tale personale.

N-am un personaj anume cu care să mă identific, dar îmi place să joc personaje care au un tumult din ăsta interior, care încearcă să se descopere. Poate din cauza că sunt similare cu mine. Sunt atrasă de personajele care pot să ofere o perspectivă diferită asupra anumitor idei sau asupra vieții. Mi-a plăcut foarte mult să joc în Livada cu vișini, m-a ajutat foarte mult să înțeleg lupta asta interioară, să arăt complexitatea asta a oamenilor. E greu să mai găsești scriitură de genul ăla, ca la Cehov, care e un geniu.

Faptul că sunt româncă, nu m-a împiedicat niciodată să fac ceva aici. De obicei, lumea e destul de entuziasmată s-audă despre România, să afle despre cum suntem noi, despre tradițiile noastre. Și, în general, sunt curioși să afle de ce am venit eu aici să fac asta, pentru că ei cred despre Europa că e foarte artistică.

Nu m-am gândit să mă întorc în țară. Dacă e de spus ceva despre mine, e când sunt determinată și știu ce vreau. Am avut momente de slăbiciune, momente de dubii, ca orice om, dar până la urmă mi-am dat seama că este vorba despre a merge înainte. Zic ok, mă simt așa, dar ce pot să fac totuși eu, care sunt lucrurile de care pot să mă ocup ca să merg înainte?

La maratonul Spartan Race, Mount Vernon (2022)

Mă consider o persoană puternică, genul care nu renunță. Am momente când sunt în toate direcțiile, în care iau toate lucrurile în același timp. Și când se întâmplă asta, când mă focusez pe prea multe lucruri o dată, mă panichez. Dar sunt foarte focusată pe ideea de a duce lucrurile la capăt, pentru că știu că nu îmi place să încep ceva și să nu termin. Calitatea mea principală e determinarea. Sunt determinată să îmi creez o viață mai bună. Știu că există ceva extraordinar pentru mine și sunt dispusă să merg până la capăt ca să-l descopăr.

O luptă continuă a mea este de a găsi pacea asta interioară, pentru că atunci când sunt împrăștiată, devin foarte anxioasă, foarte panicată. Bineînțeles, sunt foarte importanți oamenii cu care te înconjori. Am lângă mine oameni care sunt la fel ca mine, determinați, dar fiecare dintre ei are punctele lui forte, oameni care vin și spun stai așa, uite, ne ocupăm, facem întâi asta. Ne ajutăm unii pe alții.

Am fost puțin în afara New York-ului. N-am călătorit pe aici așa de mult pe cât mi-aș fi dorit. Îmi doresc mult să văd cum stau lucrurile și în Los Angeles, am o prietenă acolo cu care mai vorbesc din când în când și e interesant să vezi cum se diferențiază de New York. New York-ul e foarte mult pe teatru, Broadway, iar LA e mai mult pe film. Dar e interesant că acum se dezvoltă și teatrul acolo. Dar îmi doresc mult să merg și pe film. Deocamdată însă, mă dezvolt cât mai mult posibil pe teatru, pentru că teatrul e baza.

Încă nu mă văd stabilită undeva. Vreau să am proiecte și în Europa și în România, peste tot in lume, dar la momentul ăsta vreau să-mi consolidez munca aici.

Din repetitia la spectacolul Girls & Boys (2024)

Nu există ceva care să regret, dar am ideea asta câteodată că, dacă aș fi început mai devreme, ar fi fost cumva diferit sau mai ușor. Dar pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că totul s-a întâmplat așa cum trebuia să fie și dezvoltarea și progresul meu s-au produs pe măsură ce a trecut timpul și am învățat lecțiile. M-am întâlnit cu foarte multe obstacole și pe măsură ce am trecut peste obstacolele astea am devenit mai bună, așa că, uitându-mă înapoi nu pot să zic că aș schimba ceva. Emoțional, vrei să spui, a, ce bine ar fi fost dacă eram nu știu ce, dar te uiți înapoi și zici, a, uite, până la urmă obstacolul ăla m-a făcut să învăț cum să fac asta și de fapt m-a ajutat.

————————————————————-

Câteva sfaturi pentru începători

Să-și definească bine ce vor să obțină de la cariera asta. Practic, de ce vor să facă asta. Pentru bani? Pentru faimă? Sau pentru că nu poți să trăiești altfel? Pentru mine ăsta a fost sentimentul. Da, bani îmi doresc, îmi doresc să îmi fac un nume, dar asta nu este motivația mea numărul unu. Asta va fi un rezultat. Ceea ce mă ține pe mine aici este o dorință constantă de a fi pe scenă, de a împărtăși viziunea mea asupra proiectelor pe care le fac, să ofer oportunitatea oamenilor să vadă ceva diferit. Asta e ce mă motivează pe mine.

Deci, aș spune, primul lucru, găsește ceea ce te motivează și de ce vrei să faci asta. Apoi fă-ți un training, ai grijă să mergi undeva unde poți să înveți lucrurile de bază. Dar ține-te aproape de oameni. Cel mai mult am învățat de la oamenii cu care am lucrat. De la fiecare, din orice fel de domeniu, am învățat câte ceva despre cum să fiu eu mai bun ca om, ca actor, ca persoană.

Construiește-ți o rețea de oameni în care poți să ai încredere, cu care poți să colaborezi, cu care poți să lucrezi. E foarte important asta, să te înconjori de oameni și să lași toate preconcepțiile și ego-ul deoparte. Ăsta poate e cel mai greu lucru pentru noi ca oameni și ca actori, să ne punem ego-ul deoparte.

—————————————-

Despre IAȘI

Am mai fost în țară, am fost să-mi vizitez familia, dar nu așa des pe cât mi-aș fi dorit, din păcate. Oricum, e interesant, fiindcă eu sunt obișnuită aici cu ritmul ăsta intens și rapid, constant, iar în România mi se pare că e mai relaxat. Am probleme să mă relaxez când sunt acolo, pentru că sunt băgată în priză.

Și în România și mai ales în Iași e mereu o schimbare de fiecare dată când am venit. Găsesc Iașul cumva schimbat, modernizat, ceea ce mă bucură. Orașul este superb, dar mi-ar plăcea să aud că există niște schimbări și în domeniul artistic, decât să mergem pe aceeași idee de a ne angaja la teatru. E un  cerc închis. Da, teatrul clasic e super, dar sunt atât de multe lucruri noi pe care poți să le faci, teatrul experimental, chiar cu piese vechi.

Cred că e un cumul de lucruri care trebuie să se întâmple. Cred că, în primul rând, actorii trebuie să aibă curaj să facă asta. În al doilea rând, trebuie și publicul să accepte. Aici sunt un milion de piese. În fiecare zi, dacă te uiți, găsești ceva la care să te duci. De la sute de dolari pe Broadway până la 10 dolari, 5 dolari. Și nu zic că toate sunt bune. Dar poți foarte bine să te duci la unul dintre milioanele de piese care se întâmplă în teatrul independent și să găsești ceva care, efectiv, să-ți dea lumea peste cap.

Dar aici am senzația că oamenii sunt mult mai dispuși să accepte ceva care, zicem, nu e în formă perfecționată. Se merge foarte mult aici pe improvizație și trebuie să fii dispus ca public să accepți lucrurile astea. Și cred că și la Iași, dacă ar exista sprijinul ăsta, dacă ar exista actorii care să facă asta și publicul ar fi, hai să-i susținem, hai să mergem să-i vedem. O seară în oraș în care mergem să vedem ceva nou. Și asta ar putea să prindă un pic de rădăcini. Cred că ne lipsește un pic curajul din punctul ăsta de vedere.

———————————-

Am  fost crescut de o mamă singură. Nu am suferit din cauza asta, pentru că mama s-a dedicat total creșterii mele, nu mi-a lipsit nimic.

Locuiam într-un bloc de garsoniere la Țesătura, care erau ale Universității. Când m-am născut, mama lucra deja de câțiva ani ca secretară la Facultatea de Istorie și Filosofie. Am cunoscut mulți profesori mari acolo. Noi stăteam perete în perete cu Luca Pițu. Făcea multe acțiuni la el. Toată lumea știa de geamul lui care era desenat cu un fel de vitralii, foarte elaborat.

Garsonierele aveau baie, dar bucătărie nu. Foloseam uscătoarele ca bucătării la comun. Dar era ok.  Astea sunt și primele mele amintiri, o grămadă de oameni faini, universitari, care încă mai stăteau acolo. La începutul anilor 80, când se contruiesc mai multe blocuri, au început să se mute.

Lângă bloc era un parc pentru copii destul de mare, cu teren de fotbal, cu scrâncioburi, cu nisip, cu jocuri, cu de toate. L-au dărâmat prin 2000, să facă o parcare. Cred că e singurul parc de joacă care a fost dărâmat. 

Am avut o copilărie foarte faină. Vacanțele le făceam la țară, la bunici, prin păduri, iar de la doi ani, în fiecare an, maică-mea mă ducea la mare. Credea că o să rămân mic de statură. Apoi mergeam și la munte, bunica avea două surori mutate la Vatra Dornei.

La mare, în primii ani mergeam la Mamaia, apoi la Eforie Nord. Acolo îmi plăceau foarte mult niște clădiri, arhitectură veche, interbelică, de-ale lui G. M. Cantacuzino. Școala de arhitectură din Iași îi poartă numele, el a făcut toate palatele de la Mitropolie.

De prin clasa întâia sau a doua, am avut un fel de bonă. A adus mama pe cineva de la țară, de la bunica.

Bunicii erau dintr-un sat de lângă Iași, Curături, înconjurat de păduri. De la gara din Bârnova mergeam cam un kilometru prin pădure. Vara coboram printre copaci cu bicicleta, făceam mountain bike de pe atunci. Cu Pegasul. Era o nebunie. Și nu aveam căști, nu aveam genunchiere, nu aveam nimic.

• Bunicul meu a avut 11 frați, el era cel mai mare și a început să muncească de pe la 10-11 ani. Se scula pe la 2-3 noaptea, se ducea în pădure, tăia lemne, făcea un cotigar de lemne și pleca cu cotigarul ăla tras de boi, singur, la Iași, ca să le vândă. A avut o viață grea. A trăit până în 2000. Îmi povestea multe chestii, era un anticommunist din ăla convins. (A făcut și războiul, ajungând pănă la Cotul Donului, dar pentru că era împotriva Uniunii Sovietice, comuniștii nu l-au recunoscut ca veteran decât după ’90). După război, au venit comuniștii și le-au luat pământul, nu aveau mult, dar țineau foarte mult la el. Aveau și niște vii faine și copaci pe care i-au tăiat comuniștii ca să facă agricultură.

Am avut prieteni tot timpul și la școală și la țară și la bloc, deși nu eram integrat într-o gașcă. Mă simțeam foarte bine și singur. 

La școală mergeam pe jos. În primii ani am fost premiant, dar după aia, crescând și înțelegând foarte mult, am început să mă concentrez doar pe ce mă interesează. Și citeam foarte mult, mama mi-a aruncat foarte multe cărți în brațe.

Mama era celebră în universitate și printre prietenii ei, care veneau la ea să împrumute cărți, cu ”biblioteca de sub pat”. Avea atât de multe că le ținea și pe sub pat. Când era în liceu, dar și după, cumpăra foarte multe cărți. Îi dădeau bunicii mei 5 lei ca să mănânce și să meargă cu tramvaiul, dar ea stătea flămândă și mergea pe jos, iar din banii de tramvai și de mâncare cumpăra cărți. Făcea naveta cu trenul de la țară, de lângă Iași, la liceul Eminescu.

Cu mama în parcul central din Vatra Dornei

Mama a fost foarte pasionată și de film, avea o colecție de reviste Cinema. M-a prins și pe mine pasiunea pentru film. Ea avea un frate care trăiește și acum în Australia și care prin anii 85-86 a început să ne trimită pachete cu tot felul de chestii, inclusiv blugi. Pe multe maică-mea le vindea, că nu avea ce să facă cu ele, dar le dădea foarte ieftin, aproape gratis la prieteni, prin universitate.

În 1986 am primit și un video și am văzut toate filmele posibile, inclusiv alea interzise. La universitate erau profesori străini care aduceau casete și unii dădeau video, mai ales pentru studenții de la limbi străine, care stăteau și ei prin căminul ăla, G4 se chema, de pe Republicii. Și prindeam multe casete. Plus că, în cămin mai stăteau și instrumentiști de la Filarmonică și aveam acces și acolo, unde era o bibliotecă foarte mare de casete video. Multe erau cu opera, dar aveau pe lângă ele și multe, multe filme. Mi-amintesc că, precum millennials din ziua de azi împregnați de tehnologie, eu, copil de 12 ani, mă descurcam perfect să programez video-ul ăla. Bunică-miu îi zicea maică-mii să nu mă lase, că-l stric, dar ea îi spunea: ”Știi ceva, copilul ăsta se pricepe mai bine să umble la el decât orice adult vezi tu pe aici.”

Din clasa a V a, mama m-a mutat la Negruzzi, dar nu mi-a plăcut. Mă sculam la șase jumate, mergeam jumate de kilometru pe jos până la o stație de tramvai, la Țesătura, așteptam între zece și treizeci sau patruzeci de minute, ca să ajung tocmai în Copou, la Negruzzi. Asta m-a marcat atunci. Era groaznic pentru mine. Mi s-a părut o tâmpenie, apropo de discuțiile de acum despre mobilitate urbană, să iei copilul, să-l duci kilometri întregi de unde stă până la o școală. Doar ca să fie la Negruzzi. Eu sunt convins că, dacă vrei să înveți, poți să înveți oriunde.

Pionier în clasa a doua

Mi-amintesc că iarna erau nămeți de doi metri și trebuia să mergem pe jos la școală. Nu exista să nu te duci. Și au fost vreo două ierni din astea. Mergeam printr-un fel de tunel sau canion tăiat în nămeți de 3 metri lățime. Și toată lumea mergea pe jos, nu exista nici o mașină, nici un tramvai, nimic. Așa mergeam la Negruzzi.

După 1990, când am ajuns în clasa a VIII a, n-am mai vrut să mă duc. Am vrut să mă mut la o școală de aici, lângă mine. Dar atunci, în 90, au fost mineriadele, toate chestiile alea și deja nu mai voiam să stau în țară. Nu voiam să mai fiu o generație de sacrificiu. Mă duceam la școală doar să ascult rock și să stau cu colegii. Nu mi-a mai păsat de școala aia. Iar în 1991, după puciul de la Moscova, am zis, gata, vine războiul. Și am plecat la București, singur. M-am dus pe la niște ambasade să le zic că vreau să plec.

La ambasada Americii era un bătrân, nu știu ce făcea el pe acolo, care mi-a zis, băi, România o să fie ok, tu trebuie să faci două chestii. Trebuie să înveți două limbi străine și să înveți doar ce te pasionează. Și, nu știu, dar discuția cu bătrânul ăla m-a marcat foarte mult. Și m-am întors la Iași și am zis, gata, mă apuc de școală, fac școala și după aia plec.

Eu aveam de mic pasiunea asta pentru arhitectură. Când eram la Negruzzi, maică-mea lucrând aproape, la Universitate, după ore stăteam cu ea până termina serviciul, pe la 3-4 după amiază. Stăteam 2- 3 ore, mai făceam lecțiile acolo și mă plimbam mult prin Universitate.

Hălăduiam prin toate subsolurile, prin toate mansardele, erau ca un studiu pentru mine. Am ajuns să știu Universitatea pe de rost și așa am început să percep spațiile mari, să le trăiesc. La fel s-a întâmplat și la Filarmonică, având prieteni acolo, instrumentiști și, mai târziu, la Palatul Culturii pe care le-am cutreierat prin toate ungherele.

Am chestia asta de a intra și de a vedea orice. Am o poză, că mergeam și cu aparatul foto, făcută în podul Primăriei, prin sticla de pe frontispiciul clădirii. Era și un ceas acolo, nu știu dacă mai este.

Îmi mai amintesc, când se introducea câte un traseu de transport în comun, mă duceam imediat să-l parcurg, să văd cum funcționează. Prin 1986-1987, când s-au băgat troleibuzele în Iași, m-am dus să mă plimb pe toate traseele. Eram adolescent.

• Cât am fost la Negruzzi, mâncam aproape zilnic la Casa Universitarilor (mai erau vreo 2-3 copii) cu profesorii de la Istorie, și nu numai, de la care am învățat și istoria adevărată a României și multe alte lucruri. Eram fascinat. Unii dintre ei mai plecau prin străinătate și-mi trimiteau vederi cu clădiri și cu tot felul de chestii pe care le găseau ei.

Apoi, mi-amintesc că maică-mea a plecat la un moment dat într-o excursie de trei zile în Rusia, la Leningrad, și mi-a adus niște albume de artă de la muzeul Ermitaj. Și țin minte că era un album cu Palatul de Iarnă al lui Petru I, care avea în spate o grădină și o rampă cu niște coborâri în trepte și cu fântâni, cum e astăzi la Palatul Culturii, ceva de genul ăsta. Încă de atunci, de prin anii ’80, am avut imaginea asta despre cum ar putea arăta Palatul Culturii. Bine, cu un parc cum e Copoul, nu cu mall. Și-mi ziceam, băi, dar la noi de ce nu se face chestia asta? Am aflat apoi la facultate că mulți arhitecți vedeau același lucru acolo, cu un parc dendrologic, desigur și fară ștrand.

Pe lângă pasiunea pentru arhitectură și, mai târziu, pentru urbanism, am mai avut la un moment dat una. E vorba de  modelism. În gimnaziu construiam nave și avioane funcționale la Casa Pionierilor.

Construcția de modele de nave și avioane nu diferă, ca principiu, de a celor reale. Navele le construiam plecând de la execuția “coastelor”și le duceam până pluteau pe apă. Dar le făceam și performante, pentru că, făcând parte din echipa Casei (eram 5-6 copii, la tot atâtea probe) concuram cu ele împotriva celorlalte Case, din alte orașe. Concursuri dure și pe bune.

Știu exact cu zboară un avion, știu sailling etc, deși nu-mi folosește acum la nimic. Dar am învațat. Iar, pe vremea aia, m-am antrenat și la stații de telecomandă să pilotez de la distanță. Era ceva ce acum gasești la orice magazin, dar atunci existau doar la Casele Pionierilor.

Mama nu ințelegea cum aveam răbdare, eu fiind un copil foarte energic, să stau cu orele, să construiesc modelele alea. Asta m-a ajutat foarte mult, mai târziu, tehnic, la arhitectură, dar, mai ales, la modul sistemic în care gândesc orașul. Eu așa consider.

În anii 90, după Revoluție, erau foarte multe clădiri în construcție și mă plimbam peste tot și mă gândeam cum aș putea să le transform. Mi-am imaginat atunci niște chestii în Iași care sunt valabile și astăzi. Cum să arate zona de la Cub, de pe Ștefan cel Mare, acolo unde sunt galeriile alea și unde eu vedeam o bibliotecă. Acum este o parte a Bibliotecii Județene. Dar și cum să arate pietonalele sau alte zone. Așa creștea în mine ideea asta de arhitectură și, mai ales, de urbanism.

La Arhitectură m-am hotărât să dau încă din clasa a 9-a. Maică-mea îmi spunea, băi, cum ai să faci tu facultatea asta? Tu, care ești foarte energic, cum ai să stai ore întregi să desenezi, să faci proiecte.

Cei 6 ani de facultate mi-au plăcut atât de mult, că nici nu știu cum au trecut. Eram mai puțini studenți ca acum. Eram 25 în an și ne cunoșteam foarte bine și cu ceilalți din anii mai mari, pentru că stăteam mult în facultate, lucram la proiecte. Că la noi proiectele durează, le aveam tot timpul anului, nu doar în sesiune. Ni se dădea o temă și într-o zi trebuia să o faci, să o gândești, să o desenezi și să o prezinți. Și era între noi o camaraderie, erau prietenii între noi acolo.

Uneori, când aveam proiecte de predat, stăteam noaptea cu încă doi, trei care eram mai muncitori pe acolo. Și decanul, care stătea vis-à-vis, vedea că e lumină tot timpul și erau doar doi oameni și ni s-a cam tăiat chestia asta. În anii mai mari nu ne-au mai lăsat să stăm așa.

• Am fost primul  în facultate care am dat un proiect făcut integral pe calculator. Nu l-au acceptat, că încă se trăgea în tuș și a trebuit să-l refac. N-am dormit 4 nopți ca să trag în tuș tot proiectul. 

În anul trei, în 1999, am reușit să plec cu o bursă, de fapt un WORKSHOP. Atunci erau trei burse pe toată facultatea. Am reușit să obțin o bursă în Olanda, unde am avut șocul vieții mele când am văzut acolo, acum 25 de ani, arhitectură modernă și contemporană, clădiri despre care învățam la istoria arhitecturii, orașe care funcționează bine, piste de biciclete, cum funcționează mobilitatea urbană, transportul în comun și multe altele. Și am pedalat zeci de kilometri pe pistele alea perfecte.

Proiectul de diplomă: Muzeu de Istorie în Iași, pe Bulevardul Independenței

După ce am terminat bursa aia, având transport gratuit, m-am plimbat cât am putut prin toată Europa. Am fost în Germania, Spania, Franța, Belgia, Italia, Danemarca, unde am luat contact cu orașele mari, în care stăteam câte 2-3 zile și pe care le-am privit apoi cu ochii arhitectului și urbanistului în evoluția lor. Apoi, de când am terminat facultatea, am mai călătorit nu doar în toata Europa ci și în Asia și în Orientul Mijlociu. Hong-Kong a fost un alt șoc pentru mine. În toate orașele astea de fiecare dată am experimentat, ca să le înțeleg bine, toate mijloacele de trasnport.

Așa am început să mă educ ca urbanist și ca city thinker, așa mă definesc eu.

Când m-am întors de la bursă, din anul trei, am venit hotărât să fac ceea ce am văzut acolo și în Iași, orașul pe care îl iubesc cel mai mult și pe care nu l-aș da pe niciun alt oraș.

Ideea e că am trecut de la a-mi dori foarte mult să plec din țară, la începutul anilor 90, până la a fi foarte hotărât să rămân și să schimb lucrurile aici, la noi. La Iași.

Primul mare proiect la care am lucrat a fost chiar din timpul facultății. Când m-am întors din Olanda, în 1999, unul dintre profesorii mei favoriți, Dragoș Ciolacu (care era și este unul dintre cei mai iubiti în școală), m-a luat în echipă să participăm la un concurs de proiecte pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Pe atunci, locul propus pentru amplasare era Piața Unirii din București. În echipă eram eu cu Dragoș Ciolacu și încă o fată, care era la arhitectură dar făcuse și teologie.

Și ce să vezi? Am câștigat concursul. Bine, ei erau obligați să organizeze concurs de proiecte, dar ca să facă tot ce vor doar ei, nu acordau premiul întâi, că altfel ar fi fost obligați să și execute proiectul premiat. Așa că, doar te declarau câștigător și mai dădeau și niște bani pentru locurile unu, doi și trei. Noi am luat vreo 7000 de dolari.

Am luat locul întâi și am devenit celebru, mă rog, un fel de vedetă în școală. După aia am început să lucrez cu Dragoș Ciolacu la mai multe proiecte în Iași.

După ce s-a propus alt loc pentru Catedrală, concursul s-a reluat după vreo 2-3 ani și am participat din nou. N-am mai luat locul întâi, dar Patriarhul Teoctist a insistat atunci să mergem acolo și ne-am dus toți la Patriarhie. Era și ministrul Sârbu, de la PNȚ, ministrul Lucrărilor Publice, care a fost atât de impresionat de ce am făcut, că a vrut să ne angajeze la minister (dar noi eram studenți).

Patriarhul Teoctist ne-a rugat să-i facem doar clădirea Catedralei și știu că am stat atunci, după sesiune, vreo două săptămâni și am făcut totul de la zero. Am construit Catdrala aia în AutoCad. Aveam un calculator 486, dura vreo jumătate de oră numai să întorc un pic clădirea, să lucrez pe altă fațadă, atât de greu mergea. Două săptămâni, îmi amintesc, n-am ieșit din casă, doar lucram, mâncam și dormeam. Eram înnebunit de pasiune.

Cu profesorul Ciolacu am început să lucrez pe piața reală încă din anul III, arhitectură adevărată, concretă, aplicată, nu doar ce făceam în școală.

Casă proiectată de mine. În Copou

Dar încă de pe atunci, în special după 1999, când am văzut Olanda și am avut acel șoc de care spuneam, a început să mă preocupe orașul. Citeam tot ce puteam, călătoream, studiam, mă duceam la conferințe, la orice, ca să mă educ în ideea asta. Să gândesc Orașul. Și tot ce am văzut și am învățat în călătoriile mele din Asia până în Orientul Mijlociu, din Africa și din toată Europa, doar în America n-am ajuns, încercam să aplic pe potențialul pe care îl avem în Iași.

• Aveam reputația de tip nebun, în sensul că voiam să fac chestii dificile, fără compromisuri, iar oamenii vedeau că sunt pasionat și mă ascultau.

În ultimii ani de facultate au început să apară și la Iași moda cafenelelor și a cluburilor. Atunci am făcut cred că primul café-club din Iași, City Café se numea, apoi Time-Out, cel din Copou, care a mai fost modificat de-a lungul anilor, apoi Cafepedia de la parterul magazinului Moldova dinainte de restaurare și altele. Am făcut multe din astea, dar astea erau proiecte mici.

Casă în Bucium, premiată la o Bienală de Arhitectură

Între timp am mai lucrat și la un proiect de reabilitare a unui spital, la proiectarea unor școli care erau finanțate prin Banca Mondială, asta era înainte de a începe finanțările UE, sute de case, zeci de amenajări plus zeci și zeci de proiecte de urbanism (mai ales PUZ-uri, dar și PUG si PUD). Una dintre case a fost premiată la Bienala de Arhitectură.

Apoi am proiectat de la stadiul de Studiu de Fezabilitate, pâna la deschidere, primul hotel de cinci stele din Moldova, hotelul Pleiada din Bucium. un proiect de 5 milioane de euro. Atunci, în România, mai erau doar trei sau patru clădiri cu fațadă ventilată din ceramică, cum am făcut la Pleiada. A fost un proiect foarte complicat, a fost și o școală foarte bună pentru mine.

Hotelul Pleiada, în perioada extinderii

În 2004, acum 20 de ani, am început să scriu o serie de articole în Ziarul de Iași, în care mi-am expus pentru prima dată ideile despre oraș și despre ce ar trebui să facem.

Practic, de atunci am setat discursul de urbanism în Iași. Vorbeam încă de pe atunci despre piste de biciclete, despre concursuri de arhitectură sau despre benzi unice de transport în comun și toți îmi spuneau că sunt nebun, că așa ceva nu se poate la noi, că noi nu suntem Franța, Germania, Olanda. Între timp lucrurile astea se fac peste tot în lume, și nu doar în vest.

Acum, toți politicienii și candidații la primărie vorbesc despre lucrurile astea, au intrat în discursul și în limbajul comun, dar le-au preluat fără să le și înțeleagă în profunzime.

• Văd în Iași, la fiecare pas, potențialul imens de dezvoltare și de afaceri pe care-l are. Cunosc orașul foarte bine, în toată evoluția lui, îl vizualizez și pot să-l desenez din memorie.

Profesional, am încercat să fac doar proiecte în care credeam. De-aia, probabil, că n-am făcut atât de mulți bani. Nu am vrut să devin o fabrică de proiecte. Din păcate, la noi, lumea, în general, nu are nevoie de arhitecți, are nevoie de proiectanți, cum le spun ei. Proiectanții îți fac niște dosare și se ocupă de avize. Pentru că primul gând pe care îl au unii clienți când se gândesc la un arhitect, e acela că le trebuie un om care să le aducă autorizația de construcție. Nu cel care stă de vorbă cu ei și-i înțelege și încearcă să le facă o construcție croită pe dorințele lor. Cei mai mulți știu cam ce vor, dar aproape de fiecare dată, în orice proiect pe care l-am făcut, i-am surprins cu ce poate să facă un arhitect. Și de multe ori mi s-a spus, a, dar nu știam că se poate așa ceva, nici nu m-aș fi gândit că un proiect, o idee pe care o am, pot fi duse atât de departe.

Am avut noroc. Câteodată trebuie să ai noroc să dai peste un client deschis, apoi să ai un inginer de structuri și un constructor bun, care te ascultă, care înțelege ce faci și care, dacă nu poate să execute exact detaliul pe care îl vrei, să revină la tine și să-ți spună, domle, uite, eu nu pot să fac chestia asta așa cum vrei tu, hai să găsim o altă soluție tehnică împreună. Pentru că, pe șantiere, în general, pățești tot timpul chestii de genul ăsta.

Acum 20 de ani am lucrat la primul ansamblu de case. În general, în ansamblurile urbane care se fac acum, sunt maxim 3 tipuri de case. Eu am lucrat la primul cartier în care fiecare casă sau vilă erau unicate. Discutam cu fiecare client. Adică nu făceam un cartier cum se fac acum cu doar două-trei modele, trase la indigo.

Am mai avut, la mare o construcție, un club foarte mare pe plajă, de vreo 500 de metri pătrați, o lucrare de 1 milion de euro, iar în București am făcut alte case, 3 restaurante și o cafenea.

Club proiectat și construit de mine în Mamaia în 2013

Acum mai am proiecte prin Suceava, iar cu doi ani în urmă am început un proiect al unor prieteni care se mută din Dubai în zona Dornelor, în Bucovina. Prietenii mei și-au luat un teren foarte mare în Șarul Dornei, la exact 1000 de metri altitudine, și vor să facă acolo un mic resort cu case tradiționale, cu permacultură, totul fiind eco. Acolo, efectiv, am strămutat o casă foarte veche și o să mai strămutăm și altele, case tradiționale luate din diverse sate, pe care le recondiționăm, după ce le-am studiat bine la Muzeul Satului din Suceava și din București.

• Îmi amintesc că observam în anii ’80 clădirile vechi și fronturile continui care mai erau prin Iași, pe Lăpușneanu, prin centru, care s-au demolat. Noi, în Iași, mai avem puține străzi, cum e Cuza Vodă, în care se mai păstrează frontul tradițional, continuu, acele clădiri vechi lipite una de alta. Iașiul a fost destul de sărac din punctul ăsta de vedere. Iașiul nu avea străzi, bulevarde definite foarte bine. Și le-au definit comuniștii.

Industria se mută din orașe, așa au apărut parcurile industriale în afara orașelor. Și noi avem fosta zonă industrială de 300 hectare, de pe care, pe rând, au început fabricile să plece, să dea faliment, să fie cumpărate. Și am început să-mi dau seama că orașul are nevoie de o zonă nouă, dezvoltată corect din punct de vedere urbanistic, pe baza unui master plan. O zonă care să se dezvolte în jurul noilor tehnologii, pe industriile creative în general. Și nu văd un loc mai potrivit pentru asta în Iași, decât fosta Zonă Industrială, unde avem bulevarde, avem străzi cât de cât largi. Eu l-am denumit Iași New District, dar îi putem spune și altfel, mai importantă e ideea.

Și, apropo, de când am scris articolul despre Iași New District, cum l-am numit eu, au apărut în această zonă două obiective care au preluat cuvântul ”district” în denumire, Silk District și New Office District.

În vizită la CET Iași, în Zona Industrială, unde eu văd construit un nou cartier, dedicat industriilor creative

Dacă e să vorbim de cea mai mare problemă urbanistică a Iașului, aceea e că nu s-a construit planificat și cu atenție pentru calitatea arhitecturii. Ca primar, eu aș fi încercat la toate clădirile publice să încurajez arhitectura de calitate. Adică prin concursuri. Cu reguli de urbanism foarte clare.

În țările occidentale, administrația încurajează arhitectura de calitate. La noi nu se încurajează. Cel puțin la Iași, că la Cluj au început s-o facă timid, dar o fac. Acum organizează anual 2-3 concursuri de arhitectură internațională. În Iași, administrația nu a organizat aproape niciunul, ori n-a venit nimeni, pentru că din banii pe care i-a oferit primăria nu se poate face nimic. Sunt concursuri de fațadă, de gura lumii, fără nicio finalitate.

Avem exemple de orașe care au fost gândite pentru mașini în boom-ul anilor 50-60 ai secolului trecut și noi știm deja greșelile care s-au făcut, dar știm și soluțiile care s-au adoptat în ultimii 20-30 de ani. Dar noi încă aplicăm soluțiile vechi.

În fiecare an, din anii 90, au tot crescut numărul de mașini, dar au crescut și pentru că transportul în comun nu a fost bine spus la punct. Ca administrație trebuie să te gândești ce faci cu fenomenul ăsta. Construiești cât mai multe parcări? Lărgești străzile, pui mai multe benzi? Pe termen lung asta nu e o soluție.

Dar problema nu e că sunt multe mașini, problema e că s-a construit prost, fără nicio planificare urbană, plecând de la infrastructură.

Soluția trebuie să vină din următorul concept. Orașul trebuie să le ofere oamenilor posibilitatea să meargă cu mașina, tuturor celor care vor să o facă, dar, dacă nu vrei să mergi cu mașina, orașul trebuie să-ți ofere și această posibilitate. Și asta înseamnă transportul comun civilizat, confortabil, predictibil, cu benzi unice cu tramvaie și autobuzie noi, etc. După aia, să ai piste de biciclete, trotuare largi pentru pietoni, pe trasee cât mai scurte. Nu lărgirea străzilor, este demonstrat de zeci de ani că nu e o soluție pentru rezolvarea traficului. De câte ori mai pui o bandă, aia merge bine o lună și se aglomerează apoi și mai mult.

• Acum ceva ani, am fondat, împreună cu Marius Alexa – antreprenor, Laurențiu Radvan – prof. univ. dr. în specialitatea istorie urbană, UAIC și George Țurcănașu – lect. dr. în geografie urbană, UAIC, Think tank-ul Bahlui.ro, un grup de reflecție apolitic, independent și deschis, unde am propus un nou proiect de oraș pentru ieșeni, unde am organizat dezbateri pe proiecte punctulale ale Iașului și în care am propus soluții, acestea fiind apoi adoptate în practică de către administrație, CJ/CNAIR etc, cum ar fi: Varianta Ocolitoare IASI EST, sau care urmeaza să adopte căile dezbatute și propuse de noi pentru Trenul Metroplolitan, Mutarea penitenciaruui etc. Dezbaterile se gasesc pe pagina de Fb Bahlui.ro si pe site. Bahlui.ro reunește oameni care caută soluții pentru Iași antrenând elitele locale care într-o platformă de dezbateri prin care să fie găsite formulele adecvate de identificare și de promovare a unor proiecte de interes local și regional.

DACĂ ERAM PRIMAR

Dacă eram primar, să zicem începând din 2000, în primul rând aș fi încercat să păstrez spațiile verzi. Și mai ales în centru. Aș fi demolat ștrandul din spatele Palatului Culturii și aș fi făcut un mare parc central. Parc dendrologic. Și aș fi gândit de la început cartierul ăsta nou din zona industrială, New District, cum îi spun eu. Așa s-a făcut în multe orașe și a avut mare succes. Apoi, aș fi reglementat foarte bine urbanistic zona asta nouă, dar și în general orașul. Asta ar fi ajutat și investitorii, pentru că investitorii vin, când știu exact ce pot și ce nu pot să facă, când știu exact pe un anumit teren, ce se poate face și primesc autorizațiile foarte repede.

Cum văd eu orașul Iași

Există o filosofie pe care se aplică deja de 30-40 de ani în țările civilizate. E vorba de piramida mobilității urbane. În chestiunea mobilității urbane trebuie să răspunzi unei întrebări: asiguri circulația rapidă a mai multor oameni sau a mai multor vehicule? Răspunsul modern, actual și pentru viitor e următorul: ordinea priorității de deplasare trebuie să fie pietoni, bicicliști, transportul în comun, mașini de marfă, apoi mașina personală. Asta e mobilitatea. Lumea civilizată și-a dat seama de chestia asta începând de prin anii 80. Știau foarte bine că asta e viitorul. E o lecție deja cunoscută. Nu este altă soluție.

• Există o carte de bază, a unui arhitect danez, se numește Orașe pentru oameni. Îl cheamă Jan Gehl. El spune așa: dacă plănuiești orașe pentru mașini și pentru trafic, vei avea mașini și trafic, dacă plănuiești un oraș pentru oameni și spații pentru oameni, vei avea un oraș cu oameni și spații pentru oameni.

Ce-aș mai fi făcut ca primar? Aș fi încercat să salvez Copoul și partea de nord care s-a aglomerat. Aș fi încercat să-l păstrez pentru învățământ sau, cum am scris într-un articol, Satul universitar Copou.

În anii de dinainte de a se construi cartierul de blocuri de după Agronomie, și nu numai, mai puteam să facem o centură. Nu aș fi interzis construcțiile acolo, dar le-aș fi permis după ce aș fi făcut legături rutiere cu sudul orașului, cu nord orașului, cu strada C.A. Rosetti, care duce la Vânători.

Din punctul de vedere al traficului, pe lângă faptul că transportul în comun nu-i dezvoltat, cea mai mare problemă e că am rămas singurul oraș mare în care avem trafic greu pe bulevarde, cum e pe C. A. Rosetti, Nicolae Iorga, Tudor, Bucium, Poitiers, Canta. Suntem singurul oraș mare care n-avem niciun fel de centuri pentru trafic greu. Centura care s-a făcut, din păcate, nu scoate traficul greu din oraș, pentru că drumul județean spre Vaslui n-are portanță pentru TIR-uri. Acolo, deși mai circulă TIR-uri, o fac ilegal ca să scape de controale. De-aia se și strică drumul ăla tot timpul. Centura aia doar a ajutat Miroslava să se dezvolte în jurul ei, dar nu scoate traficul greu din oraș.

Acum așteptăm autostrada pentru a scoate TIR-urile din oraș prin Nord. Dar, pentru a scoate TIR-rurile din Bucuium, care merg spre Albița, avem nevoie de o altă centruă, centura Est care să înceapă din Schitu Duca. Am desenat deja acest proiect de centură la Asociația civică din care fac parte,  Moldova Vrea Autostrada,  împreună cu Adrian Covăsnianu. Este un proiect pe care acum se lucrează la SF.

Apropo de ce-am zis mai înainte, dacă aș fi primar aș deschide Iașul pentru business, fără favoritisme pentru o gașcă anume, cu reguli clare, cu o cultură corectă a banului public. Și aș avea un om să stea două zile pe săptămână la București, la guvern, la ministere și să facă lobby, să facă presiune permanentă pentru interesele Iașului, să aduc bani pentru investițiile publice în Iași.

Dar pentru a avea acces la fondurile alea, prima condiție esențială e să faci proiecte, Studii de Fezabilitate bune, finanțate de la bugetul local, cum fac cei din Ardeal. Iar asta la Iași nu se face aproape deloc.

CUM VĂD IAȘUL PESTE 10 ANI

Peste 10 ani aș dori ca Iașul să fie un oraș din care nu mai pleacă nimeni, unde se intorc oamenii, un oraș care atrage valori, care oferă cetățenilor săi încrederea în viitor și certitudinea că se pot realiza aici.

Aș vrea să aibă un centru istoric pietonal, cu (toate) clădirile vechi renovate, cu câteva piețe publice noi, Bahluiul amenajat, cu 100 de km de piste de biciclete la standard european și cu peste 100,000 de copaci plantați noi. Cu Tren Metropolitan spre suburbii și spre Aeroport, cu Autostrada A8 cu legătură neîntreruptă până la Lisabona și spre Chisinău.

Vreau să avem un cartier nou în fost Zonă Industrială, cu clădiri moderne, cu o economie bazată pe industriile creative, cu valoare adăugată mare, iar bugetul primăriei să ajungă la 1 miliard de euro.

Vreau ca peste 10 ani să avem deja un mare muzeu internațional, adică cel puțin un landmark de arhitectură prin care reputația și notorietatea Iasului să devină un reper în Europa.

Văd universitățile ieșene unite într-una singură, care să fie în Top Mondial 500.

AUTOPORTRET

Eu mă văd și actionez ca un om complet liber, nu am superstiții, nu am prejudecăți. Urăsc rasismul, oportunismul, iubesc copiii, animalele și natura.

Cred în laicitatea statului, în regionalizare teritoriului după modelul Poloniei, în justiție și într-o administrație dedicată cetățenilor. Consider că, de la un anumit nivel în sus, corupția ar trebui asimilată trădării de țară, la care să nu se aplice prescripția, iar pedepsele să fie dublate.
Sunt activ în favoarea egalității între femei și barbați. Mai mult chiar, cred că o lume condusă de femei ar fi o lume mai bună.

Cred în puterea culturii și educației, a stiinței și cercetării, în libertatea cuvântului, a religiei și a oricăror manifestări umane în toată diversitatea lor, care nu încalcă drepturile și libertățile altora. Cred că toți oamenii se nasc egali și ca toți oamenii trebuie să aibă drepturi egale. Sunt liberal convins, dar mă deranjează când aud că a avea grijă de natură sau a fi solidar cu cei nevoiași e considerat stângism. Urăsc din suflet orice formă de violență și extremism.

Deși nu-mi place berea (și nici cafeaua), îmi plac băutorii de bere. Beau foarte rar câte un pahar de vin. Nu mi-a plăcut de fapt niciodată alcoolul. Îmi plac ceaiul și Pepsi (asta e din copilarie, când prindeam Pepsi odată pe an, la mare).

Mă deranjează că am fost acuzat de-a lungul timpului că aș fi plătit de cineva să scriu și să mă exprim asupra problemelor Iașului. De parcă, trebuie să te plătească cineva ca să-ți pese de orașul pe care-l iubești. Desigur, au încerct mulți să o facă pe diverse căi, ca să-mi închidă gura, dar nu a reușit nimeni.

Când m-am născut, în 1987, părinții mei încă erau studenți la medicină așa că, până pe la 10 ani am fost crescut de bunicii de pe mamă, în Roman. Mă vedeam cu ai mei care stăteau în Iași cât de des puteau ei să vină la Roman.

***

Bunicul a lăsat o amprentă foarte puternică asupra mea. Era de formație inginer, la origine de la țară, dar de foarte mic a avut o dragoste de cunoaștere. Când a făcut întâlnirea de 20 de ani de la finalul liceului, a avut un coleg care era un foarte talentat caricaturist și a făcut un fel de almanah cu toți cei din promoția lor și pe bunicul l-a înfățișat drept popă, pentru că era foarte serios, ca stil. Și era în straie de preot, călare pe o stivă de cărți, de matematică, fizică și toate astea, citind o carte despre șah, care a fost marea lui pasiune.

Se ducea și juca șah la clubul pensionarilor și odată s-a pierdut atât de mult într-un joc de șah, încât bunica îl dăduse dispărut. Și, de altfel, a murit jucând șah. A murit cu capul pe masa de șah. Pentru mine a fost așa o idee dulce-amăruie, pentru că a murit făcând ceea ce-i plăcea cel mai mult. El mi-a transmis această dragoste de cunoaștere în diferite forme. El îmi spunea, ceea ce ai în cap nu poate să-ți ia nimeni, de-aia e cea mai de preț bogăție. Nu s-a lipit de mine zona de matematică, de știință exactă, cum și-ar fi dorit el, poate. Eu m-am orientat spre zona umanistă, dar de la el am căpătat chestia asta.

Cu bunicul de la Roman

De la bunica am căpătat dragostea de povești. Îmi citea până când adormea ea, că eu eram în continuare treaz și curios să aflu mai departe. Povești Nemuritoare, Frații Grim, Legendele Olimpicului, toate. Apoi a trecut la literatura universală, de exemplu, Jules Verne. Înainte să știu eu să citesc.

Am refuzat să învăț să citesc înainte să merg la școală, deși știam toate literele, pentru că auzisem această poveste din familie, cum că mama învățase să citească înainte să meargă la școală și în clasa a întâi s-a plictisit maxim. Și am zis, nu, eu vreau să simt că învăț. De aceea, cumva, mi-am pus acest block mental să nu leg literele unele de altele.

***

Tânjeam foarte mult după interacțiunea cu ai mei. Ulterior mi-am dat seama că dezvoltasem un fel de ancoră negativă, aș spune, cu sirenele de tren, pentru că le asociam cu momentul când ei plecau. De obicei, veneau vineri seara și plecau duminică seara înapoi la Iași. Veneau cât de des puteau, cam la două săptămâni, o lună. Deci la mine era invers față de majoritatea copiilor care se duceau la bunici.

Pe tata l-am perceput mult timp a fi foarte sobru, serios. Bunicul de pe tată era militar. Unchiul meu, fratele tatei, a devenit medic militar și cumva bănuiesc că pe această linie s-a impus o anumită seriozitate. Abia mai târziu, la maturitate, mi-am dat seama că asta venea din preocuparea lui de-a face lucrurile cât mai precis și corect pânâ la capăt. Și tot la maturitate am descoperit împreună o linie de lejeritate pe care să ne conectăm. Odată ce tata a realizat că o să ies bine în viață, chiar dacă în multe chestiuni aveam preferințe diferite, s-a relaxat în ce mă privește.

Mama și-n prezent cred că e cea mai zglobie persoană pe care o știu, foarte extrovertă, foarte blândă și energică deopotrivă – ca o zână. Și, în același timp, dacă o calci pe coadă, te ia jocul ielelor de nu te vezi. Dar e ca o furtună de vară, foarte intensă și pe cât de repede a venit, la fel de repede a și trecut.

Acum găsesc asta foarte amuzant.  Mă rog, studiind ce am studiat mai ales din programarea neurolingvistică, înțeleg o bună parte și din mecanismele din spate și cum li s-a structurat personalitatea ambilor părinți. Și, da, astea erau dominantele lor. De la mama am căpătat o sensibilitate auditivă. E o persoană foarte axată pe auditiv. Are o foarte bună prietenă care e la fel auditivă și ea și poți să-ți dai seama de cum le fluctuează tonalitățile. Vorbesc foarte mult la telefon una cu alta. Chiar a fost un eveniment simpatic. Era ziua mamei, era și această prietenă în vizită la ea. Se dusese pe terasă și apoi ea și cu mama s-au sunat și vorbeau la telefon, deși erau la câțiva metri distanță.

Și a mai fost un eveniment foarte simpatic când aveam 4-5 ani și îmi citea mama Legendele Olimpului și a ajuns la faza în care Uranus este înjunghiat de Cronos. În original, cred că era ”în vintre” sau ceva de genul. Mă rog, mitul clasic e al castrării. Și mama face o pauză și spune ”și l-a înjunghiat în burtică”. Și atunci eu am zis: nu, n-a zis asta.  Mi-am dat seama, pentru că își schimbase tonalitatea și chiar dacă nu știam să recunosc ce scria cu adevărat mi-am dat seama din tonalitate că schimbase povestea. Și apoi continuă, vag stânjenită, ”în burdihan” și apoi trece mai departe. 

Un alt lucru pe care pot să spun cu mâna pe inimă că m-a marcat când eram mic. Când veneau ai mei și eram toată familia laolaltă, ne uitam la diapozitive cu povești. Unele românești, altele universale. Și puneau diapozitivele astea și le proiectau pe peretele camerei. Și mă uitam, așa, cu mare fascinație și învățasem să recunosc fiecare poveste după culorile cutiuțelor în care erau puse și după cât de lung era textul, chiar dacă nu-l citeam. Și pentru mine era ca un eveniment magic, mă simțeam complet absorbit și pot să-mi dau seama cum acele povești s-au insinuat la nivel subconștient și mi-au modulat mintea.

Unele dintre primele mele amintiri din viață sunt exact de la Revoluție. Când a început Revoluția, aveam puțin peste 2 ani și țin minte când mă jucam cu niște instrumente geometrice de-ale bunicului, în timp ce la televizor erau imagini confuze cu ceva în flăcări și apoi un buldozer care răsturna niște mașini, parcă…  Țin minte foarte clar buldozerul și flăcările. Era probabil o baricadă răsturnată. Și apoi refrenul acela care mă bântuie, mai ales pe tonalitatea respectivă, ”Ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e.”

Am zis de amprenta negativă cu trenurile, cu sirenele. Ani în șir, cele mai puternice coșmaruri ale mele erau cu trenuri. De genul, trebuia să trec o cale ferată și de te-miri-unde venea câte-un tren. Și apoi trenul mă fugărea chiar dacă eu ieșeam de pe calea ferată. Curgeau trenurile. Și totul a ținut până când aveam 31 de ani.

Cred că eram la Londra și la un moment dat aveam o călătorie mai lungă, care presupunea să schimb mai multe trenuri. Și am ajuns într-o stație de tren, unde erau zeci de linii una lângă alta. Și trenurile treceau pe lângă peronul, care mie mi se părea foarte îngust, cu foarte-foarte mare viteză, constant, și desigur, țiuiau din sirenă. Și ala a fost momentul când mi-am conștientizat cel mai puternic  respectiva frică și am putut să o scot la suprafață, să o procesez. Îmi dădeam seama și de unde vine și în același timp, cumva, nu eram încă pregătit să o înfrunt – până în acel moment.

Cu mama

Pot spune că am avut o copilărie fericită, am unele amintiri foarte, foarte puternic fericite. Erau mai ales unele seri de primăvară, târzie, sau de vară, care mi se păreau, pur și simplu, nesfârșite. Adică timpul se dilata, era o lumină mierie care învăluia totul, vegetația din curtea bunicilor care era foarte luxuriantă, dacă pot să zic așa. Am asociat-o foarte mult cu imagina copilăriei din La Medeleni. Și oricât de mult îmi doream inițial să fiu alături de părinți, în momentul în care am venit la Iași, în clasa a 5-a, ăla a fost un punct de ruptură zdravănă.  

***

Mi-a luat timp să mă reglez la noua realitate, pentru că zona din Roman unde petreceam mai tot timpul, unde este casa bunicilor, unde mergeam la școală, e o zonă veche, cu clădiri interesante, clădiri cu povești, zona istorică a orașului. Ei, când am venit la Iași, mergeam la Racoviță, treceam printre niște blocuri gri, tot peisajul gri, cenușiu, mergeam cu autobuzul acasă, că era distanța prea mare să merg pe jos. Nu a fost o schimbare fericită la început.

Și a mai fost un șoc. Când eram în clasele I-IV, mi-a venit foarte ușor să fiu bun la mai toate materiile. Nu a fost nevoie să depun cine știe ce efort. Când am venit la gimnaziu, în Iași, dintr-o dată mi-am dat seama că la matematică și apoi, pe măsură ce s-au introdus, și la alte materii în zona reală, nu-mi venea deloc ușor. Și mă simțeam oribil. Abia când am ajuns la liceu, la Eminescu, la un profil umanist, am simțit că m-am reconectat la filonul meu firesc și am înflorit.

Oricum, nu știu pe cineva care să poată spune că, ”vai, ce timp frumos mi-am petrecut gimnaziul!”. Mai pentru toată lumea pe care o știu, gimnaziul a fost un punct de cotitură într-o formă sau altă. Treci de la doamna învățătoare, domnul învățător, la profesori, alte rigori ale perioadei respective, socializarea, intri în pubertate, care este un haos.

Și eram și foarte gras, eram bondoc. Bine, și cât eram în clasele I-IV, dar atunci nu mă deranja foarte mult chestia asta, se mai luau din când în când colegii de mine, dar nu mă interesa, mă axam pe faptul că iau note mari la școală și familia e mulțumită de mine. Dar în clasele V-VIII am devenit foarte conștient de treaba asta. Voiam să devin și atrăgător pentru sexul opus, au apărut tot soiul de complexe de inferioritate.

La liceu, ai mei m-au încurajat și a fost foarte fain să mă duc la înot. Până atunci, nu eram deloc genul outdoor. Aveam o frică foarte mare de animale, de tot ce însemna mizerie, inclusiv de găinile bunicilor. Mi se păreau așa, niște orătănii fioroase. Și de câini, de pisici. Nu-mi plăcea ideea de a mă atinge de păr de animale. Mi se părea că colcăie de microbi, pur și simplu. Mai ales odată ce aflasem de la părinți despre microbi.  Înotul mi-a oferit o soluție la faptul că până atunci toate sporturile mi se păreau filthy, murdare. Iar înotul e singurul sport unde mi se pare că ajungi mai curat la final decât ești la început.

Nu am găsit la momentul respectiv o rezolvare a acestor frici, dincolo de a le da deoparte. Prin natura muncii mele din prezent, înțeleg că majoritatea oamenilor cam asta tind să facă atunci când au parte de emoții nepotrivite și nedorite, le bagă sub preș, până când nu mai pot să le ignore.

Foto: Elena Racu

La mine a fost un comportament învățat. Bunica avea, și într-o anumită măsură are în continuare, o sumedenie de frici pe care, fiind atât de apropiat de ea, le-am modelat. Și am continuat să le pun în practică. Îmi dau seama că pentru ea a fost un mecanism de supraviețuire, e ceea ce a păstrat-o în siguranță.

Acum, cu războiul din vecini, a fost un prilej pentru bunica să-și depene amintirile sale din copilărie, să le reviziteze din momentul când a fost în refugiu în 1944, împreună cu familia ei. Au fugit din calea rușilor și s-au refugiat până în Teleorman. Și pe drum au văzut tot soiul de grozăvii. Spre exemplu, bombardamentele americanilor asupra rafinăriilor de la Ploiești.

Străbunica, care nu-i propriu zis mama bunicii, ci mătușa ei, dar a înfiiat-o pe bunica de mică, pentru că mama bunicii a murit când a născut-o, străbunica a rămas mereu marcată de imaginea unui soldat american purtat pe targă după ce avionul său fusese doborât. Era doar un băiețel de 18 ani. Și în momentul în care treci prin genul acesta de experiență, îmi pare de înțeles că dezvolți o sumedenie frici și reflexe…  Precauții, să zic.

Noi avem și proverbul că ”frica păzește bostănăria” și majoritatea lumii din societatea noastră și, în general, din societățile din colțul nostru de lume, au aceste mecanisme dezvoltate. Spre deosebire de, spre exemplu, americani care sunt la polul opus, sunt extraordinari de expansivi, cu mentalitatea cuceritorului care vrea să descoperă o nouă frontieră. Ei nu au fost niciodată cuceriți. Și le doresc nici să nu fie. Pe când aici, trecând prin diferitele dictaturi ale perioadei interbelice, apoi dictatura comunistă, apoi prin haosul tranziției…

Dar eu în sânul familiei m-am simțit extraordinar de sigur în acea perioadă a anilor ‘90. Am fost și iubit și îngrijit, în ciuda tot ceea ce s-a întâmplat în jur.

***

La liceul Racoviță, a cărui reputație i-o ia înainte, a fost o perioadă destul de complicată. Am fost acolo din clasa a cincea până în clasa a noua. Dar deja din clasa a opta eu știam foarte clar că vreau să urmez științele umane. Ai mei s-au împotrivit foarte mult, în ideea că ”ce o să faci tu cu umanele?”.

Nu mă gândeam la o meseria anume încă, dar știam că asta mă atrage. Eu, de foarte mic, am avut o memorie foarte bună. Și m-a atras, spre exemplu, istoria. Îmi făcea plăcere să memorez date și fapte și întâmplări. Îmi plăceau foarte mult hărțile și e în continuare una dintre marile mele plăceri să mă uit pe hărți vechi. Și să văd cum, odată cu ele, se schimbă și concepția despre spațiu și politică a oamenilor, așa cum o redau documentele respective.

Bunicul aveau o hartă imensă a lumii, cred că de pe la sfârșitul anilor ‘70 și care a rămas în continuare acasă și țin minte cum mă uitam cu fascinație pe acea hartă și îmi tot închipuiam, oare ce-o fi prin țările cutare și cutare și cutare. Și memoram capitale de state. Era una din plăcerile mele, copil fiind. Dar știam foarte mult că vreau să mă duc pe zona asta umanistă.

Am avut mereu o aplicare și pentru limbi străine. Am sfârșit prin a studia, de exemplu, filologie clasică, greacă și latină, la facultate. Iar numerele și tot ce însemna științele exacte nu îmi spuneau nimic.

Mi-a plăcut mereu să vorbesc în public. Știu că pentru majoritatea e una din cele mai mari frici. Și e important să zic, mai în glumă, mai în serios, cum cariera mea de vorbit în public a început la 4 ani, pe scena Casei de Cultură din Roman, când am declamat ”La cireșe” de Ion Creangă, îmbrăcat în port popular. Mă rog, costumul era de vreo trei ori mai mare decât mine. Și am luat premiul pentru cel mai bun povestitor la…  nici nu mai știu exact ce festival era atunci. Și bunica mi-a cumpărat o înghețată cu aromă de lămâie, care până în prezent a rămas preferata mea.

Prin prisma a ceea ce am studiat, pot să spun că lumea de obicei își închipuie că introverții sunt persoane care nu se conectează cu alții. Îmi place să zic că eu sunt probabil cel mai vorbăreț introvert cu care o să ai de-a face. Dar distincția ține de cum te încarci când ai bateriile emoționale pe zero. Deci, când chiar ai nevoie să te reîncarci, ai nevoie mai degrabă să o faci cu oameni, interacționând cu mulți oameni, sau pe cont propriu. În cazul meu e clar că pe cont propriu. 

Ca să mă transfer la liceul Eminescu, să-mi conving părinții, mi-am pregătit un discurs foarte sofisticat prin care să îmi pledez cauza, dar cumva am fost dezamăgit, că n-a fost nevoie decât de câteva fraze. Pentru că m-am dus cu atâta convingere în fața lor… Plus că în clasa a noua mă calificasem și la olimpiada națională de română, iar la olimpiada de engleză ajunsesem în faza eliminatorie pentru națională, având clar performanțe pe zona de discipline umaniste.

La Eminescu am simțit clar că am înflorit. Mediul mi se părea foarte diferit ca atmosferă, inclusiv în rândul profesorilor. Am colaborat la revista școlii, coordonată de regretata Luminița Grădinariu. Acolo l-am cunoscut pe George Onofrei, bine, el deja absolvise, dar cred că începuse să se ocupe de Suplimentul de Cultură. Diriginta noastră, doamna Pălimariu, de asemenea a jucat un rol hotărător ca psihopedagog al școlii. Ea ne-a împins foarte mult să ne cultivăm fiecare dintre noi individualitatea. A făcut cu clasa noastră tot soiul de activități creative, prin care să ne descoperim fiecare pe noi înșine. Ceea ce mi-a plăcut enorm. Noi nu am fost o clasă foarte sudată, genul care să facă lucruri împreună. Cred că singurul lucru pe care îl făceau împreună colegii mei era să chiulească. Dar, în același timp, mi-a plăcut grozav.  Am simțit că mă descoper, că îmi fructific abilitățile.

Îmi plăcea foarte mult și mă inspira și zona unde este liceul Eminescu. Mergeam acasă pe jos, stăteam în Alexandru pe atunci și îmi plăcea să mă mai rătăcesc pe străduțe, în Copou, spre exemplu. Imaginația mea prindea aripi, uitându-mă la case, făurind în minte poveștilor lor, apoi căutând să aflu despre istoria locurilor pe care le vizitam, atmosfera aparte. Aceea a fost perioada când m-am îndrăgostit profund de Iași și am prins un sentiment al spiritului locului, care continuă să mă însoțească până în prezent.

***

Modelul intelectual pe care l-am îmbrățișat era al înțeleptului care stă în turnul de fildeș, care se separă de lumea pe care o disprețuiește. Așa am crescut și deveneam din ce în ce mai închistat. Acum, să fim bineînțeleși, aveam prieteni. Cei mai buni prieteni ai mei sunt în continuare cei pe care mi i-am făcut în liceu, la 15-16 ani și care m-au mai înblânzit, că eram sălbăticuț rău. Dar, fiind și mai introvert din fire, nu eram genul care să meargă la petreceri, să ies în oraș. Ai mei s-au bucurat foarte mult de chestiile astea. Nu aveau griji din punctul ăsta de vedere. Mi-am scos pârleala socializării și am început să-mi dezvolt atât cât e această linie, abia când am mers la facultate.

Am fost un adolescent mai romantic și paseist, să zicem. Căutam să emulez generația Criterionului, din interbelic. Eram fanul acelei generații, la momentul respectiv, înainte să aflu despre scrierile lor politice. Singura dată în liceu când aproape am chiulit, dar nu m-a lăsat inima, a fost când nu am reușit să mă învoiesc de la școală ca să merg la conferința lui Patapievici despre ”Ochii Beatricei.” Tocmai își lansase cartea, ”Ochii Beatricei – Cum arată cu adevărat lumea lui Dante?” Tânjeam să-l ascult live. Am citit cartea ulterior, am aflat că e foarte probabil plagiată după un istoric al ideilor american. Mă rog, asta a fost o altă dezamăgire.

În adolescență, căutam să deprind cumva idealul sau pseudo-idealul cavalerului creștin medieval. Și oricât de pașnic eram, dacă cineva mi-ar fi zis ceva de rău despre Patapievici, aș fi fost în stare să-l tai. ”Omul recent,” ”Zbor în bătaia Săgeții,” erau cărți de căpătâi pentru mine. Cel mai bun prieten al meu, Horia, pe care l-am cunoscut în acea perioadă, el mi-a făcut cunoștință cu Patapievici, tot un Horia. Și ne-am conectat în vacanța de Paști la Roman, unde venise și el la rude. De fapt, ne făcuse cunoștință inițial Adina, pe care am cunoscut-o la olimpiada de română dintr-a noua și care mi-a rămas ca o soră de… iaca avem 20 de ani de prietenie.   

În aceea perioadă, Eliade era pentru mine The King. Aveam și un poster cu el lipit deasupra patului – o fotgrafie din tinereța sa ”huliganică”, decupată dintr-un catalog Humanitas. Mi-am modelat așteptările cu privire la ce ar trebui să fie, cum ar trebui să funcționeze o relație după ”Nuntă în cer,” după ”Noaptea de sânziene,” după ”Maitreyi” și altele asemenea. Și abia după ce am ajuns la facultate, ușor, ușor, privind în urmă, mi-am dat seama că erau o sumedenie de presupoziții, idei, pe care el le considera de la sine înțelese, înglobate în acele cărți, dar pe care, dacă le preiei și le traduci, mai ales în contextul contemporan, sunt complet necâștigătoare. Și m-am faultat singur cu treaba asta, dar nu îmi port pică. Nu cred că dacă ar fi să trăiesc din nou acea perioadă, aș face lucrurile diferit.

Mi-a plăcut și ”Nu”-ul lui Eugen Ionescu, pentru cum s-a luat la trântă cu elita culturală a perioadei sale. E simpatic că ”Nu” l-am primit de la Horia după o tradiție prietenească pe care a înființat-o Adina. În timpul liceulului, de ziua cărții, pe 23 aprilie, care e și ziua lui Shakespeare, făceam schimb de cărți. Primul an când am făcut asta – eram într-a zecea – am primit ”N-aș prea vrea ca s-o mierlesc” de Boris Vian, un volum de poezie care mi-a aruncat în aer mintea cu privire la ce poate fi literatura.

Țin minte ca acum, era luna în ultimul pătrar și m-am strecurat seara târziu din casă – ai mei erau amândoi de gardă – ca să mă văd cu Adina la un concert de jazz (Hari Tavitian la pian și Mihai Iordache la saxofon) dintr-un local de pe Sărărie, Pub Pass, care nu mai există. Până am ajuns noi, însă, localul era arhiplin, așa că ne-am așezat în față pe bordură – eu pe un șervețel, pentru că așa cum am zis înainte, mă înfiora ideea de praf și mizerie – și-n mintea mea parcă ritmul jazz-ului, care vibra până și-n trotuar, și toate aromele crude ale primăverii timpurii se imprimau în foița fină de hârtie pe care ședeam.

Ca să revin la firul principal, nu știam pe atunci ce înseamnă să fii un istoric al ideilor, dar cum se prezenta Patapievici, cel puțin la momentul respectiv, asta îmi doream să devin. Și nu știam cine te plătește neapărat pentru treaba asta. Asta era o preocupare atunci în familie, mai ales pentru că eram atât de visător.

Știu că ai mei, mai ales tata, și-ar fi dorit foarte mult să devin medic, să merg pe urmele lor, să devin medic și să plec în străinătate. Asta a fost aspirația lui pe care nu a ajuns să și-o materializeze. Tata a trăit la firul ierbii mineriadele, în 1990, era rezident la București când se întâmpla toată nebunia pe străzi. 

Și cu toate astea, îmi spunea el ”m-am încăpățânat să cred că o să se schimbe lucrurile din România în bine.” Eu aș zice că s-au schimbat. Nu neapărat în ritmul în care se așteptau ai mei și nu neapărat în direcția pe care poate ne-am fi dorit-o atunci.

***

Am crescut într-un mediu suprasaturat de preocupări politice, constant se discuta politică la mine în casă. Eu am fost primit la grădiniță înainte să împlinesc patru ani, pentru că atunci când m-a dus bunica să mă înscrie, am început să le vorbesc despre Petre Roman și mineriade, adică ceea ce ascultam și absorbeam acasă cu tot interesul.

Unul din primele mele jocuri a fost de-a prezentatorul de știri de politică internațională. Îmi puneam în fața unei lăzi pe un scăunel niște foi și începeam să vorbesc despre cum s-a întâlnit George Bush cu Eduard Șevarnadze și spuneam că nu e bună treaba, nu-i a bună, și măzgâleam atunci câte ceva pe hârtiile acelea, pentru că așa-i vedeam pe crainicii de la televizor. A fost o chestie care m-a pasionat de foarte mic.

De-a lungul copilăriei o temă constantă era această dihotomie între vechiul model comunist-socialist și cu tentă naționalistă versus deschiderea spre Occident și capitalismul liberal, bunicul având nostalgia vechii ordini, pentru că aceea era lumea în care trăise și în care a simțit că a avut un rost. Bunicii mei au avut nenorocul că au ieșit la pensie exact după 1989. Deci, pentru ei, pe lângă toate schimbările tumultoase, a fost și faptul că cumva și-au pierdut rostul pe care îl avuseseră înainte, prin activitatea profesională. Și în bună parte din copilărie și adolescență am stat și am cugetat cu mine însumi să mă lămuresc de care parte să înclin. 

În adolescență, sub influența așa-numitului – mai în glumă, mai în serios – ”grup de interese cultural-politice” Humanitas, eram foarte de dreapta, conservator. Și anticomunist. La un moment dat aveam inclusiv o alergie față de culoarea roșie, o respingere viscerală.

Și apoi am mers la facultate în SUA și m-am întâlnit cu un mediu complet diferit, care avea o experiență politică complet diferită celei cu care veneam eu. Și a fost foarte bine, pentru că mi-a deschis ochii față de alte posibilități. Plus că, eu am absolvit facultatea la apogeul ultimei mari crize, cea din 2008-2010, și atunci m-am dat seama că, stai puțin, poate modelul neoliberal pe care eu îl îmbrățișam cu toată inima nu livrează exact ceea ce promite sau, oricum, nu funcționează chiar așa cum îmi închipuiam eu că funcționează.

***

Tot liceul m-am pregătit cumva ca să plec la facultate în străinătate. Ai mei m-au susținut, m-au încurajat foarte mult în această direcție. Pe atunci nici nu era 100% sigur dacă și când o să intrăm în Uniunea Europeană și îmi spuneam, nu prea ai ce să faci aici. Plus, se mai suprapunea și năzuința alor mei de realizare în afară.

Și am trecut prin toți pașii necesari pentru a candida la universități din SUA. Am avut o cunoștință care era deja la universitatea unde voiam eu să ajung și m-a sfătuit cu privire la anumite chichițe de finețe ale procesului de admitere, de genul pe ce să pun accent la eseul de admitere, să-mi caut activități extracurriculare, ceea ce până atunci eu nu aveam, cum să-mi formulez dosarul. Și am primit bursă completă, pentru că altfel sub nicio formă nu mi-aș fi permis.

Și am mers la Dartmouth în New Hampshire, am făcut patru ani acolo, 2006-2010. Din start m-am dus la filologie clasică, greacă și latină. Inițial vroiam o dublă specializare și în politică internațională, numai că sunt anumite arii curriculare pe care e nevoie să le bifezi. De exemplu, indiferent ce specializare ai, trebuie să ai cel puțin un curs de știință aplicată cu laborator. Limbi străine, la fel.

Ideea e că ei vor să te dezvolți cât mai bine rotunjit. Chiar dacă ești umanist, să ai o perspectivă și asupra  a ceea ce înseamnă metoda științifică. Iar dacă ești pe linie științifică, să ai totuși cunoștință de limbi străine și culturi diferite.

De exemplu, am făcut un curs introducere în istoria arabă modernă. Am stduiat multe lucruri despre cum evoluase lumea arabă după Al Doilea Război Mondial. Am avut acces la autori la care nici nu m-aș fi gândit înainte și potențiale grile prin care să-i interpretez. Și pentru asta sunt foarte recunoscător, plus oamenii pe care i-am cunoscut acolo, oameni din întreaga lume.

Țin minte, printre primele persoane pe care le-am întâlnit la Dartmouth erau o fată din Estonia și o fată din Swaziland, din Sudul Africii. Diversitatea înfloritoare. Acolo am recuperat socializarea și vorbind cu ei, pierzându-mă în conversații până în miez de noapte sau ore și mai pustii de atât, aflând despre poveștile lor, mi s-a lărgit enorm universul, mi s-au nuanțat multe din convingerile cu care venisem de acasă.

***

În liceu, partea emoțională a fost foarte slab reprezentată prin faptul că eram complet stângace. Când venea vorba, de exemplu, de fetele față de care mă simțeam atras, mă simțeam ultimul caraghios din lume, când era vorba să interacționez cu ele. Mă gândeam că pot să impresionez prin cunoștințele intelectuale,  ceea ce pe majoritatea le plictisea din start – și pe bună dreptate, adică, mă plictisesc numai eu și mă amuz la gândul a cum eram pe atunci. Iar pe cele pe care le interesa, le interesa pe linie pur intelectuală.

Abia în clasa a XII a am ajuns să fiu împreună cu cineva. A fost prima mea relație în deplinitatea cuvântului, cineva care era cumva pe tiparul meu, genul de persoană care mergea la olimpiade, făcea dezbateri academice. La prima noastră întâlnire aproape că am făcut cale întoarsă, pentru că am început să-i povestesc despre Idei în dialog, revista creată de Patapievici, la care reacția ei a fost: ”revista aia fascistă?” Și aproape că i-am zis în momentul acela, ”îmi pare rău, mi-a făcut plăcere, dar aici se încheie tot.” Citeam revista aia cu sfințenie atunci.

Aveam un ritual, la finalul săptămânii, vineri, când ieșeam de la școală, luam Dilema veche, pe care o devoram, apoi sâmbătă apărea Suplimentul de cultură, la fel îl devoram și apoi, odată pe lună, Idei în dialog pe care o citeam din scoarță în scoarță. Era ca o meditație, chiar dacă unele articole, mai ales cele despre filozofie foarte abstractă, nu le înțelegeam neam, pentru că nu citisem textele la care făceau referire. Dar era ca faza aia simpatică din Pirații din Caraibe cu cei doi pirați, dintre care unul citește Biblia și celălalt îi spune, ”dar tu nu știi să citești,” la care ăsta, ”nu contează, e Sfânta Scriptură, you get credit for trying.”

Raluca, prima iubire de care ziceam, mi-a ponderat perspectiva, pentru că ea venea de pe un fundal politic social-democrat, ceea ce pentru mine fusese până atunci anathema. Dacă spuneai social-democrat, din punctul meu de vedere, la fel de bine puteai să zici stalinist. Și, de altfel, unele dintre cele mai aprige certuri pe care le-am avut, au fost pe chestiuni politice. Era perioada aia când era Traian Băsescu președinte.

Revenind la prima iubire, a fost o relație foarte importantă pentru mine pentru că acela a fost cumva punctul culminant al tuturor ideilor culturale și a educației sentimentale pe care mi-o făcusem prin cărți  până la momentul respectiv. Trei sferturi din relație a fost la distanță. Eu la facultate în SUA, ea în România, apoi când m-am întors eu din State, în 2010, ea s-a dus la master în Olanda, unde a studiat dreptul. A fost o relație care a durat șase ani, iar în momentul în care relația s-a încheiat, pentru mine a fost ca și cum s-a prăbușit Imperiul Roman.

S-a prăbușit un întreg edificiu de convingeri politice, sociale, religioase, economice, emoționale, toate la un loc, toate valorile respective. Pentru că, din punctul meu de vedere, până la acel punct căutasem să trăiesc conform acelor idealuri care, iată, s-au dovedit că nu funcționează până la capăt în practică sau cel puțin nu în formula în care credeam eu. Și atunci, o vreme am umblat debusolat prin ruine, cum mi-a plăcut să zic la momentul respectiv, căutând să reclădesc vechiul Imperiu. Dar nu aveam decât regate barbare. Și nu mai funcționa. Și de unde eram conservator și îmbibat de idealul religios, pendulul s-a dus către celălalt capăt al spectrului.

Și apoi, o perioadă, am devenit ateu și anarhist de stânga. Și am început să citesc Criticatac. Deci m-am dus la capătul cealalt. Era în contextul protestelor din 2012 și a consecințelor crizei economice de la noi, cu odioasa scădere a tuturor salariilor bugetarilor cu 25%, pe care, de exemplu, ai mei au trăit-o absolut perplex. Pentru că nu s-ar fi așteptat în ruptul capului la o asemenea atitudine din partea celor pe care până atunci îi susținuseră cu vârf și îndesat.

Mai târziu, în 2018, am fost unul dintre cei trei membri fondatori ai partidului DEMOS, împreună cu Claudiu Crăciun și cu Andreea Ignișca. Noi am fost cei trei care s-au dus să înregistreze prima oară DEMOS-ul. Mi-am încheiat colaborarea cu ei în momentul în care eu le-am propus pro bono să le țin cursuri pe zona a ceea ce făceam eu, pentru că m-am gândit că ar fi de folos în termeni de comunicare politică, discurs, vorbit în public. Și cineva din grup mi-a replicat că ceea ce fac eu are, prin însăși natura sa, ”un bias neoliberal implicit”. Și atunci am spus, ”you know what? să fiți sănătoși!”.

Acum, nu știu, mai văd comunicate din când în când, Claudiu Crăciun mai postează pe Demos, mai ia poziții din când în când legate de evenimentele curente, dar nu știu cu ce impact. Organizația s-a fragmentat și și-a pierdut elanul, din păcate. Am înțeles că ar exista intenția să coaguleze o nouă mișcare, mai ponderată, dar nu știu mai multe. Îl auzisem la un moment dat pe Vlad Tăușance, vorbind în podcast-ul La Centru cu Teodor Tiță că și pe el l-ar interesa, dar nu știu mai multe. Dar e clar că e nevoie, pur și simplu din perspectiva de echilibru.

La noi, decența, să spunem, unei mișcări de strânga ține pur și simplu de servicii publice de bază – învățământ, sănătate, care pentru foarte mulți din cetățeni sunt profund deficitare. Dar noi am ars foarte multe etape ca societate, nu ne dăm seama cât de multe etape am ars, căutând să prindem din urmă dezvoltarea Occidentului. Și etapa asta, să-i zicem neoliberală, foarte achizitivă, e pur și simplu o chestie pe care o avem de bifat.

Eu nu am avut, și o să vorbesc și despre asta din nou, eu nu am avut răbufniri și rebeliune în adolescență, pentru că petreceam prea mult timp în post și rugăciune – heh, voiam să mă călugăresc pe atunci și să deprind rugăciunea inimii. Și, ca atare, a fost nevoie să le retrăiesc la 24 de ani, pentru că dacă nu aș fi trecut prin asta, nu m-aș fi dezvoltat ulterior armonios, ar fi rămas ceva care trena.

Dani Sandu, fost coleg cu Adina și cu Camelia, prin intermediul lor l-am cunoscut, a fost cel care mi-a deschis ochii spre cât de extremist eram eu, încă în facultate. Și apoi el m-a ponderat în momentul în care mă dusesem în extrema cealaltă și vorbeam despre cum va veni revoluția care va mătura burghezia. Și el face asta prin prisma faptul că a studiat și practică cu maxim simț de responsabilitate sociologia și asta îl leagă mult mai mult de faptul social concret, dincolo de abstracțiunile teoretice, și se axează pe politici practice, menite să producă rezultate, dincolo de ideologie.

***

Am terminat facutlatea la apogeul crizei. Era șomajul aproape 11% în State. Am avut colegi care, chit că absolviseră la o universitate din Ivy League, nu au reușit să se angajeze. Ani în șir. Cumva, avea mai mult sens și aveam un avantaj competitiv revenind în România cu studiile pe care le aveam.

Dar oricum nu aș fi rămas. Pentru că, în ciuda, a ceea ce trăisem toată copilăria cu visul Statelor Unite,  așa cum o trăisem prin filme, prin tot consumul media, prin perspectiva părinților și năzuințelor lor, când am ajuns la facultate, în ciuda tuturor oportunităților extraordinare  de care m-am bucurat în mediul universitar, era niște lucruri care pur și simplu nu cadrau până la capăt pentru mine. Un anumit sentiment de, nu știu, din lipsă de alt termen, îi zic de plastic, al societății. Și nu o zic ca pe o condamnare morală, e pur și simplu o diferență, e ceva cu care eu nu rezonez.

Am un bun prieten, coleg de generație cu mine, care a rămas și lucrează drept consultant financiar la o firmă din New York, soția lui e americancă și de asemenea a absolvit Dartmouth, au copil, el se simte complet în largul său acolo. Și e perfect ok. Eu n-am putut să rezonez. Și, de asemenea, deja polarizarea intensă din societatea americană începuse să se devină aproape insuportabilă.

Eu am fost în facultate când s-a defășurat prima campanie a lui Obama, cu tot valul de vitriol aruncat în direcția lui, în principal pe substrat rasist. Apoi, omniprezența armelor. Chestii cu care nu puteam să rezonez sub nicio formă. Apoi, i-am cunoscut față în față pe conservatorii americani, unii dintre ei la facultate,  desigur o minoritate la Dartmouth, și am cunoscut libertarieni americani și mi s-a părut complet odioși,  ca stil. Chiar dacă, teoretic, erau anumite idei la care, venind cu bagajul patapievicios, aș fi subscris,  interacționând cu ei față în față, mi s-a părut oribil. Și am zis, nu, nu vreau să am de-a face cu genul acesta de oameni. Adică, dacă asta înseamnă conservatorism american,  nu, mulțumesc.

Și apoi mi-am făcut formarea satiric-politică prin interacțiunea cu The Daily Show al lui Jon Stewart  și The Colbert Report. Și, în general, stilul lui Colbert m-a cucerit maxim. Plus că Colbert e înnebunit după Lord of the Rings și universul Lord of the Rings și tot ce înseamnă zona aia, fantasy, Tolkien. Și modul în care tratau în cheie sarcastică și scoteau la suprafață contradicțiile și ipocriziile gândirii conservatoare americane, m-au făcut să iau pauză și să mă gândesc mai serios la ele și să-mi dau seama că nu merg până la capăt lucrurile.

***

După facultate, pur și simplu nu m-aș văzut rămânând acolo și am avut un conflict foarte zdravăn cu ai mei la momentul respectiv, pentru că mi-au spus: când te întorci aici, nu te așteaptă nimic, acolo te așteaptă totul. Și am zis că eu nu percep lucrurile așa.

Inițial voiam să-mi continui studiile pe filologie clasică, să urmez masterat, doctorat, să mă îngrop undeva, ca profesor, într-o bibliotecă. N-am avut note suficient de bune la facultate încât să obțin o bursă pentru asta. Mai era posibilitatea să urmez studiile în Europa și m-am mutat cu ai mei pentru chestia asta. Voiam și să fiu mai aproape de Raluca.

În cele din urmă relația noastră s-a destrămat, așa că am intrat în câmpul muncii în România. Asta fiind în 2010. M-am angajat la Capgemini, ca sprijin tehnic pentru IT. Culmea, m-au angajat inițial pentru un post de agent de linia întâi, apoi m-au promovat direct senior. Nu aveam vreo calificare în IT, dar ceea ce mi-au spus din start a fost că partea tehnică se poate învăța foarte ușor, ce contează mai mult sunt abilitățile de comunicare. Și știam foarte bine engleză și franceză. Clientul fiind vorbitor de engleză și franceză.

La mine era un rol mai axat pe execuție, în sensul că interacționam direct cu clienții și mă ocupam de cazurile mai, să spunem, sensible, mai dificile în cadrul echipei din care făceam parte, ca senior. Eu eram a doua linie de sprijin, pe lângă cei care răspundeau la toate telefoanele.

Acela a fost unul din primele puncte în care am realizat că o chestie care ulterior a fost confirmată din nou și din nou și din nou: că cu așa numitele soft skills, uneori faci o diferență mai mare decât cu cunoștințele tehnice aplicate, că poți ajunge mai departe cu ele. O chestie pe care, de exemplu, mi-a confirmat-o Roxana, cea care m-a ghidat în procesul de candidatură la Dartmouth și care lucrează acum la un fond de investiții din Londra. Ea a pornit din România ca olimpic internațional la chimie, s-a dus pe zona financiar-bancară, că i s-a părut mult mai ofertantă. Și mi-a spus, că m-am intersectat cu ea la Londra ani mai târziu, că pe măsură ce a progresat profesional și-a dat seama că human skills, comunicare, influență, a ajuns să conteze din ce în ce mai mult prin comparație cu cunoștințele de execuție propriu-zise, pentru că asta o să tot delegi altora. Apropo de inteligență artificială.

Și, apropo de asta, chiar am citit de curând o serie de articole, dar a avut și John Oliver o emisiune foarte faină în care a sintetizat provocările AI. Și spunea că, practic, competiția în viitor nu se vada neapărat între oameni și AI, ci între oamenii care știu să înglobeze Inteligența Artificială în munca lor și cei care nu știu sau care o fac mai puțin.

***

Revenind. După o perioadă am plecat de la Capgemini. A fost o perioadă foarte interesantă, pentru că eu crescusem cu idealul meu cultural, intelectual, hulind din reflex lumea corporate, fără să știu propriu zis cu ce se mănâncă. Aveam doar perspectiva teoretică a oamenilor corporatiști fără suflet. Dar nu știam exact ce înseamnă. Am descoperit că, de fapt, sunt mult mai simpatici. Pentru mine, ce mi se pare cel mai grăitor e cum se întâlnește această lume corporate foarte procedurală și high-tech cu lumea noastră, neaoșă. A fost o scenă dintr-o pauză de masă în care cineva venise, era după sărbători, nu mai știu, Crăciun, Paște, venise cu caserole de sarmale, mâncare la prânz. Și contrastul dintre aerul riguros al mediului și mâncarea noastră balcanică asta, cumva, pentru mine a umanizat complet universul respectiv, mi l-a făcut mult mai simpatic. E un element din multe altele, dar asta îmi vine acum în minte foarte grăitor.

A fost foarte provocator în primă fază, pentru că aveam un program odios, trebuia să ne mulăm pe programul clientului. O săptămână lucram de la 4 dimineața la 12 jumate și o săptămână de la 3 după amiază la miezul nopții. Bine, eu mi-am dat oricum programul de somn peste cap din adolescență cu idealul lui Eliade de culcat în fiecare zi cu un minut mai târziu și trezit cu un minut mai devreme – ca să am mai mult timp de citit. În facultate am băut cantități industriale de cafea. Ulterior, programul de la lucru s-a regularizat, a intrat pe un făgaș mai normal, pe măsură ce și-au dat seama că, de fapt, în intervalele acelea extreme, nu suna suficient de multă lume încât să merite să fie acoperite. Și putea să fie automatizat, iar dacă se întâmpla un telefon rătăcit până la 4 dimineața, putea să fie înregistrat și să-l tratăm în orele noastre obișnuite.

Acolo am învățat foarte multe despre procese de lucru, importanța procedurilor și standardizarea muncii.  Asta a fost excelent și am învățat cât de important este să caut să regularizez activitatea pentru a optimiza performanța și rezultatele. Pentru că, în momentul în care lumea, și mă includ și pe mine aici,  tindea să se comporte după propriul cap, dar nu neapărat cu cap, neținând seama de proceduri, de obicei ieșeau probleme de acolo. Așadar, am ajuns să apreciez acest aspect și am ajuns să apreciez și finețurile a ceea ce se numește Office Politics, respectiv,faptul că înțelegându-te într-un anumit fel cu lumea la birou, asta are un impact și asupra felului în care este privită performanța ta profesională, dincolo de ceea ce faci propriu-zis. Poți să fii cel mai bun, dar dacă ești complet antipatic, nu o să ai nicio șansă să progresezi.

A fost și o experiență în care mi-am îmblânzit anarhismul. Anarhismul rula acolo pe fundal, pentru că chiar în acea perioadă erau protestele. Țin minte că mergeam la serviciu ziua și apoi seara la protest. Asta era în 2012, în Piața Unirii, era februarie sau ianuarie. Și era atât de frig că nu mai puteam să țin pancarta în mână. Plus că rămâsesem singur și era cam caraghios.

În același timp mi-am dat seama de anumite carențe ale mele, pentru că, revin la a vorbi în public, eu într-adevăr eram foarte confortabil în fața oricărui public, dar în același timp nu mă conectam cu el. Adică era ca și cum aveam un monolog în public, iar mesajul meu nu răzbătea la modul în care să-i și influențeze pe oameni.

La următorul loc de muncă, unde am început în august 2012, am ajuns la ceea ce pe atunci era Xerox Business Services, acum e Conduent, ca trainer de data aceasta. Și țineam mai ales training-urile pentru proaspeții angajați, cu un modul standard. După ce lumea trecea prin acest modul, apoi se duceau fiecare către posturile lor specializate.

***

Tot pe atunci am avut o tentativă de revenire înspre zona umanistă, când am avut o colaborare cu Centrul de Traduceri Clasice de la Universitate, nu știu dacă mai funcționează, cu domnul profesor Adrian Muraru. Asta a fost și perioada în care am căutat să revin la un parcurs academic. Am reușit să-i conving pe-ai mei să merg la universitate în Europa undeva, să-mi continu studiile, m-am zbătut pentru chestia asta, să urmez un program de master la Edinburgh.

Când am ajuns acolo, în prima zi când să merg să mă înscriu, am descoperit că nu trimisesem niște documente la timp, de fapt. Și m-am pomenit în plop la Edinburgh. Și am stat câteva luni căutând să-mi aflu un rost. Pe atunci încă nu aveau românii drept de muncă, by default, în UK. Căci Marea Britanie obținuse o îngăduință de la Uniunea Europeană și nu dădeau automat drept de muncă românilor și bulgarilor. Și m-am chinuit să găsesc un loc de muncă, ca pe baza lui să obțin drept de ședere. Nu mi s-au legat lucrurile, nu mi-am dat seama, nu știam pe atunci, dar cu mintea mea de acum privind în urmă, îmi dau seama că de fapt nici nu-mi doream din tot sufletul. Nici nu mi-era foarte clar ce-mi doresc din tot sufletul, știam doar ce nu-mi doresc.

E un filon pe care pot să-l urmăresc de-a lungul vieții mele, îmi dau seama că unii ar putea să catalogheze asta drept lene, sunt ok, mă împac cu ea, e faptul că niciodată nu am reușit să mă forțez să fac lucruri pe care nu mi le doream cu adevărat. Știu că sunt persoane care își pot biciui mintea înspre supunere pentru a face asta. Eu nu sunt în stare, recunosc. Dacă nu mă atrage un lucru, nu reușesc să mă dedic lui. Și asta m-a salvat de alienare de foarte multe ori. M-a salvat de a urma căi care nu erau cu adevărat ale mele.

Să dau un exemplu. Am avut o colegă de liceu care urma tot profilul de filologie, dar părinții ei au insistat foarte mult ca ea să facă medicină și i-au spus: dacă dai la medicină, îți luăm o mașină. Și ea a spus, ok. Din punctul de vedere al valorilor sale, funcționa perfect. A făcut medicină, e medic specialist acum. Nu știu cât de mulțumită este ca profesionist în prezent, tot ce știu este că eu n-aș fi putut să fac ceva de genul ăsta, oricât de atrăgător ar fi fost acel lucru din afară.

Ce pot să zic e că cu ai mei, în cele din urmă, m-am întâlnit pe planul profesionalismului. Pentru că și pentru ei este o valoare și am văzut câtă muncă au depus și depun în continuare ca profesioniști. Ce vreau să spun e că în cele din urmă au rezonat cu faptul că le-am spus, ”uite, eu n-aș putea să fiu vreodată un medic cu adevărat bun. Aș putea să fiu cel mult unul decent.” Dar când vine vorba, mai ales în domeniul acesta, literalmente de viață și de moarte, nu vrei să ai persoane care sunt acolo cu inima îndoită. 

La Edinburgh am stat câteva luni. A fost un punct foarte jos din viața mea. Am căzut într-o depresie zdravănă la modul că am vrut să mă sinucid. Și simțeam foarte multă vinovăție și rușine. Mă uitam la unii dintre foștii colegi de facultate care terminaseră cu note grozave, care mi se părea că au toată viața pusă perfect în ordine și eu mă simțeam ca ultimul ratat. 

Mă simțeam complet ratat, voiam să dispar din lume. Mă simțeam ca Rasolnikov din Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski, doar că nu ucisesem pe cineva, ci doar ratasem studiile. Și purtam acea rușine extraordinară. Plus, imaginea din minte care era la modul, de ce am mai mers la studii în America, dacă m-am dus bou și m-am întors vacă. Asta îmi spuneam mie.

Când am stat acolo la Edinburgh, ai mei găsiseră o altă familie de români care m-a luat în gazdă și le-am plătit chirie. Cât am stat acasă în 2010-2011, toți banii pe care îi câștigasem de la serviciu îi pusesem deoparte pentru facultate, pentru master. M-am înțeles de minune cu ei, dar a fost o perioadă foarte grea, așa încât în momentul în care în cele din urmă m-am întors acasă, le-am spus alor mei, uitați, ăsta e punctul psihologic în care sunt, îmi vine să mă nenorocesc, am nevoie de ajutor, pentru că eu nu știu ce să fac.

M-au dus și la un psihiatru, care mi-a dat un anumit tratament medicamentos, care era foarte serios pentru stările depresive extreme pe care le trăiam. Din păcate, tratamentul respectiv nu pot să zic că mi-a făcut foarte bine, pentru că, cel puțin teoretic, ar fi trebuit să mă pună într-un punct de echilibru. Ce se întâmpla, în schimb, era că, unu, eram foarte adormit tot timpul, adică dimineața era cumplit de greu să mă trezesc, și doi, orice emoții simțeam se duceau complet la extreme. Ca să dau un exemplu, la un moment dat am luat un taxi greșit în București și mi-a luat cam de două ori costul și m-am enervat atât de tare, încât literalmente m-am izbit cu capul de perete de furie. Mă rog, în acea perioadă am lucrat și cu un psiholog pe linie cognitiv-comportamentală și am reușit să mă echilibrez cât de cât și am ieșit din depresie.

Aia a fost și perioada în care mi s-a încheiat relația cu Raluca, prima mea relație. Nu a fost o potrivire grozavă.  A fost momentul în care am atins rock bottom, dar când mi-am dat seama că mai rău de atâta nu se poate. Și, ca atare, lucrurile nu au decât să fie mai bune de acum încolo.

Și a mai fost o chestie, într-unul din momentele în care eram la Edinburgh și începusem să caut pe net metode nedureroase de a te sinucide, unul din primele articole, traiască SEO-ul, era de la o revistă umoristică americană, Cracked.com. Și articolul era tocmai menit să ajungă la persoanele în situația mea  și care trata în cheie umoristică toate posibile consecințe ale faptului că te sinucizi. Și dădea autorul exemplul unei foste colege de liceu care și-a lăsat discursul de adio cu un scris de mână mai dubios, iar ce s-a înțeles din discursul ei era că era dependentă de a-și mânca excrementele și acesta era motivul pentru care se sinucidea. Și, ca atare, familia ei a creat o fundație pentru cei cu dependența similară. O chestie absurdă și haioasă și, spunea tipul, probabil că nu vrei să rămâi cu genul ăsta de moștenire. Și mai spunea că, practic, momentul respectiv e momentul în care ți se termină toate alegerile și nu mai poți influența nimic. Atâta timp cât trăiești, oricât de nasoală ți s-ar părea situația, mai ai alegeri și poți, din aproape în aproape, să-ți îmbunătățești situația. Și asta,râsul plus gândul respectiv, au început să mă scoată din acel rock bottom.

Ușor, ușor am ajuns în vara lui 2012 și mi-am zis, gata, punem punct, orice ar fi, mă scot cumva de aici. Acela a fost punctul în care o fostă colegă de liceu care lucra la Xerox Business Services îmi zice, uite, se lansează un proiect, vrea compania să dezvolte un site semnificativ la Iași și m-am gândit că te-ar interesa, poate, să devii trainer, sau poate știi pe altcineva care ar fi interesat. Și asta mi-a sunat foarte bine. Mi-am zis, ”wow, trainer!”. Nu știam precis cu ce se mănâncă, nu știam ce aș fi predat. Am aplicat, am trecut prin mai multe runde de interviuri și am obținut postul.

Tot în acea perioadă am trecut și printr-un accident stupid în care mi-am dizlocat rotula și am stat cu un picior imobilizat o lună. După ce m-am angajat și am început activitatea, am început cu șase săptămâni o deplasare la Barcelona, la site-ul companiei unde s-au făcut knowledge transfer. Acela a fost un punct în care am simțit că viața mi s-a relansat. La Barcelona. Da, da, minunată, toată arhitectura Gaudi, peste tot viața de noapte… 

Într-o seară am poposit cu colegii mei într-un local unde legenda spune că se întâlneau Dali și cu Buñuel să bea absint. Și nu știu dacă deliberat sau chiar așa trecuseră anii peste el, dar localul chiar arăta scorojit, așa cum ar fi fost pe-atunci. A fost o experiență foarte, foarte faină, m-am întors cumva reînnoit.

***

Și mi-am început activitatea la Xerox și atunci am descoperit cel mai clar, ce spuneam mai devreme, că, da, am o oarecare deficiență în a mă conecta emoțional cu oamenii, nu doar intelectual. Și asta m-a adus în cele din urmă la Programarea Neurolingvistică (NLP). Pentru că Adina, despre care spuneam mai devreme, tocmai își făcuse formarea ca practician de Programare Neurolingvistică.

Era 15 ianuarie 2014, țin minte foarte clar. Am vorbit cu ea la telefon, ea lucrează pentru Opera Comică și pentru Corul Madrigal, la București. Era la un eveniment de Ziua Culturii Naționale și îmi spune, ”uite, sunt o grămadă de oameni aici și eu parcă n-am chef să mă conectez cu nimeni.” Și-i zic, ”băi, și eu am chestia asta, mă simt singur în cadrul mulțimii.” La care ea îmi spune, ”nu mă înțelege greșit, eu dacă vreau pot să mă conectez cu cei din jur, doar că aleg să n-o fac.” Și a început să-mi povestească mai mult despre una din tehnicile din NLP, numită rapport. Și-mi spunea, uite asta îți permite să te conectezi cu oricine, oricând, chiar și stând în cap. Și mi-am zis, dacă pot să învăț numai treaba asta, mi-e ca și cum l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Și am zis, ”vreau să învăț și eu.” Era un element foarte important care simțeam că îmi lipsește și care ar fi făcut o diferență grozavă și profesional și pe alte planuri.

Foto: Elena Racu

Încă mergeam la terapie, dar nu mai simțeam că progresez. Mă învârteam în cercuri și chiar dacă nu mai eram la punctul dinainte, atât de jos, simțeam că unele chestiuni în loc să se rezolve, se amplifică. Am schimbat terapeutul, am ajuns la altcineva care, după câteva sesiuni, mi-a spus, ”Adrian, știința mea se încheie aici. Pot să-ți mai recomand altă persoană, dar nu simt că ar fi corect să te țin în terapie, în condițiile în care nu văd cum ți-ar putea fi de folos mai departe.” Am apreciat onestitatea sa profesională.  Asta s-a întâmplat la începutul lui 2014.

Am mers să-mi fac formarea în NLP, am apreciat compania că m-a susținut, le-am argumentat cum ar fi fost de folos și companiei să mă dezvolt pe acest plan. Eram în echipa de formatori, făceam trainingul inițial, a celor care își începeau activitatea, plus training-uri pe anumite instrumente speciale. 

Ce-a făcut diferența a fost că eu eram dispus să mă duc la cursul de NLP, indiferent dacă cei de la Xerox  mi l-ar fi plătit sau nu. Și cred că hotărârea pe care o aveam s-a transmis managerilor mei. În același timp, o cunoscusem deja pe Camelia Păduraru care mi-a făcut formarea și care fusese colegă de facultate cu Adina. Ele au făcut SNSPA, Comunicare și Relații Publice și îmi plăcea că Camelia, deși doar cu un an în plus față de mine, trăia genul de viață la care eu doar visam. Avea propria firmă, își ținea training-uri peste tot prin țară, călătorea pentru asta, avea un grad de independență și flexibilitate extraordinară. Și m-am gândit, ce mișto, mi-ar plăcea și mie. Nu știam exact cu ce se mănâncă nimic din ce făcea ea, dar mi se părea foarte interesant, promițător.

Am mai cunoscut și alți câțiva foști studenți de-ai Cameliei, dintre care o persoană care scăpase de o frică asemănătoare cu cea pe care o aveam eu, respectiv de păr de animale. Era interesant, pentru că părinții persoanei respective erau ingineri zootehniști, crescuse printre animale, dar avea această repulsie extraordinară. După curs și după ce a trecut prin experiența aceea de schimbare, și-a luat și o pisică cu care acum dormea. Și mi-am spus, ”wow, dacă se poate așa ceva, oare ce se poate pentru mine?” A fost un argument convingător foarte puternic.

Am făcut cursul și l-am încheiat pe 13 aprilie 2014. A fost o experiență radicală de schimbare. Când le povestesc oamenilor, ei zic că e așa ceva gen brainwashing , dar pentru mine pot să zic cu mâna pe inima că a fost o viață înainte de acel curs și o viață după. Pentru că, dincolo de a învăța cum să fac rapport, motivul principal pentru care mă dusesem la curs, mi-am dat seama că mi-am descoperit vocația, la modul că, uitându-mă la trainerul nostru, cum ne predă, cum ne ghidează în exerciții, mi-am dat seama că asta mi-am dorit să fac toată viața, dar nu știam că există, ca atare. Adică să predau, să împărtășesc experiențe revelatoare, să folosesc limbajul pentru a-i ghida pe oameni să facă schimbări mentale și emoționale, să mă conectez cu persoane interesante de la care am și eu ceva de învățat și să susțin tot cadrul respectiv de schimbare. Și să fiu propriu șef.

Pe mine, NLP-ul, de exemplu, m-a ajutat să mă conectez cu oamenii la un alt nivel, unul în care să mă simt în largul meu, în lume, că pot să fiu confortabil cu faptul că sunt introvert și, în același timp, să mă conectez cu oamenii în profunzime, să mă simt ok cu mine însumi în propria piele. Toate lucrurile acelea pe care eu le tatonam în terapie și nu reușeam să pun punctul pe i, cu tehnicile pe care le-am învățat în acea sesiune de la curs, mi le-am rezolvat într-un interval foarte, foarte scurt de timp. Și aici vorbesc, de exemplu, de tristețe profundă, vorbesc de frică și nu doar frica de ceva specific, precum părul de animale, ci un soi de frică de toate, o angoasă atotcuprinzătoare, care pur și simplu rula pe fundalul minții mele și înotam prin acea angoasă ca peștele în apă.

***

Una dintre problemele pentru care mă dusesem la cursul NLP era un conflict interior pe care destulă lume îl împărtășește. Simțeam că, pe de-o parte, sunt lucruri care-mi plac să le fac, pe de-altă parte, sunt lucruri care produc bani. Și nu puteam să fac bani din ceea ce-mi place. Și mi-a rezolvat acest conflict. Pur și simplu am început să întrevăd o cale sistematică de a ajunge la tot. Și, într-o primă fază mi-am deschis un PFA, deși am continuat în paralel activitatea mea la Xerox, între timp devenit Conduent.

În acea perioadă, unul dintre lucrurile pe care mi le doream foarte mult era să mă mut la București. Mai avusesem tentative, dar nu-mi ieșiseră. Simțeam pur și simplu că acolo e ceva de învățat pentru mine, că e un mediu mai complex. Era și un moment în care foarte multă lume pleca din Iași, în toate părțile, fie la Cluj, fie la București, fie în străinătate. Simțeam că dacă nu plec în acel moment, nu o să evoluez la următorul nivel în viața mea. Și una dintre consecințele cursului a fost tocmai că am scăpat de frica respectivă, de a face pasul următor. Și am reușit să fac să se întâmple.

Mi-am găsit un job la București, tot în training și la sfârșitul lui 2014 m-am dus. Însă, deja îmi încolțise în minte ideea să pornesc 100% pe cont propriu. Și simțeam asta foarte clar, pentru că am avut un moment de revelație în care mi-am dat seama că oricât de bine aș face ceea ce aș face profesional, n-aveam să fiu plătit decât cât scria pe cartea de contract. Deci n-aveam să evoluez dincolo de asta. Și mi-am dat seama că chiar era o responsabilitate semnificativă să mă susțin singur. Aceea era evoluția firească, pentru că și răsplata era pe măsură.

Pasul următor pe care mi-l propusesem era să urmez Trainer’s Training de NLP și Hipnoză. În 2015, la momentul respectiv, erau disponibile doar în Las Vegas, la școala mamă, cel puțin pe ramura pe care m-am pregătit eu. Și era acolo Tad James, unul dintre colaboratori eminenți ai lui Bandler și împreună cu care Bandler a creat primul curs de Trainer’s Training de NLP la începutul anilor ’80. Ăsta era focusul meu maxim și ei m-au susținut și am reușit să fac să se întâmple asta. Ceea ce au remarcat și i-am încântat cu asta, era însuflețirea mea, pentru că, cel puțin în acea fază, nu pot să zic că le era foarte clar cu ce să mănâncă această nouă linie pe care am început să mă dezvolt. Și mi-au dat un sprijin financiar consistent pentru respectivul proces.  Am mers în Vegas, mi-am făcut formarea. După ce m-am întors, mi-a fost foarte clar că nu mai pot să continui să lucrez în contextul corporate. Și la scurtă vreme după, am pornit pe cont propriu.

Am creat Mindgrasp, firma mea actuală. Asta era la începutul lui 2016 și de atunci doar pe linia asta m-am ținut. În prima fază mi-a fost foarte greu, pentru că nu aveam niciun fel de cunoștință de business. Aveam abilitățile clădite prin formările pe care mi le-am făcut, pentru că formarea presupune exerciții și lucru cu colegii, aveam încredere în abilitățile mele. Provocarea era să îmi găsesc clienți, pentru că nu știam nimic de marketing, nu aveam experiență de vânzări.

Preluasem o parte din modelul mentorilor mei din State când vine vorba de vânzări, numai că nu se traducea foarte bine în contextul românesc. De exemplu, ei la momentul respectiv încă se bazau foarte mult pe telefoane directe. Și aici dacă dai un telefon, te bagă lumea în origini, imediat. Dar în primă fază așa mi-am găsit primul client plătitor. Am dat vreo 400 de telefoane prin Pagini Aurii. Mi-am luat înjurături, cineva m-a amenințat cu poliția. A fost o aventură.

Dar în cele din urmă am dat peste cineva de la o firmă de rășini epoxidice, care a fost de acord să ne întâlnim. Și mi-a spus după întâlnire că, „știi, uite, cred că ceea ce faci ar fi foarte de folos fiicei mele.” Că era într-un punct delicat în evoluția sa. Și am lucrat patru ore cu ea, dar era atât de hotărâtă și de săturată de ce trăise până atunci, încât a colaborat excelent în proces și a avut niște rezultate semnificative. Adică a făcut un salt la câteva luni, mă rog, a început o nouă relație, își găsise un post foarte bun, conform pregătirii sale și a tot evoluat de la acel punct. De altfel, acesta e și scopul meu, să mă văd cu clienții mei o dată și apoi să-și vadă liniștiți de drum, să nu fie nevoie să reluăm. Ai putea crede că nu-i foarte profitabil, dar este, pentru că sunt mereu alți și alți clienți pe care să-i sprijini.

A fost primul client pe deplin plătitor în perioada respectivă. Și am luat-o din aproape în aproape, am început să consum tot ce găseam despre cum faci să funcționeze – toate video-urile gratuite, toate articolele gratuite pe care le găseam online. Nu-mi permiteam, după investițiile foarte zdravene pe care le-am făcut, plus că nu mai eram angajat la acel moment, să investesc în continuare în a învăța pe linia de marketing și promovare și restul. Era o nebuloasă la momentul respectiv.

Abia în 2017 a început să-mi pice fisa. Știam despre David Shephard, care studiase cu Tad James acum 30 de ani, David fiind cu baza la Londra și am remarcat la el că făcea live-uri pe facebook, care pe atunci încă erau ceva destul de proaspete ca concept și, ca atare, interesante, atrăgătoare. Și am început să-mi țin și eu primele live-uri. Bine, acum când mă uit la ele, mi se par caraghioase, pentru că erau foarte stiff și academice. Eram priceput ca trainer, din punctul de vedere al cunoștițelor și inclusiv al unei prezențe scenice, numai că, pot să zic cu mâna pe inimă, I was really boring.

În 2017, mi-a încolțit și ideea de a mă muta la Londra, ca să fiu mai aproape de David, să fur meserie, cumva, de la fața locului, de la el. La Londra am ajuns să fiu împreună cu o fostă colegă de liceu cu care avusesem un huge crush pe vremea aceea. Eu eram băiețelul cuminte, religios și tocilar, ea, super rockeriță. Și am fost împreună cât am stat la Londra, ea m-a susținut foarte mult și financiar, și moral, să-mi găsesc calea. Dar am bâjbâit, pentru că era un mediu complet diferit. Nu aveam contacte, nu aveam resursele practice ca să îmi plătesc calea acolo. Londra și UK-ul erau deja în tumultul post-Brexit. Deci, cumva, eu m-am dus complet contra curentului, când lumea deja începuse să plece de la ei.

M-am înscris la un curs de-a lui David, care era sistematizat exact pe ceea ce m-a interesat pe mine.  Cum pornești de la ideea ta de afacere în acest domeniu, de personal empowerment, și cum o traduci în plan concret. Am făcut cursul, era un curs de weekend. El ne-a dat bazele și am făcut și o serie de exerciții care să ne dea actionable steps, pe care să-i traducem apoi în practică. Și apoi am mai făcut alte astfel de cursuri de două-trei zile cu David, unde am deprins o sumă de mii de alte elemente, de exemplu, chestiuni subtile legate de vânzări, chestiuni legate de influență în mediul de afaceri. Și erau foarte axate pe practică. Nu atât the NLP of business, cât the business of NLP. Și el avea foarte multă experiență concretă, 30 de ani în spate, doar în domeniul respective, iar înainte de asta lucrase la firma Reuters – nu agenția de presă, ci cei care fac softurile pentru tranzacții bancare. El, la sfârșitul anilor ’80,  făcuse parte din echipa care a creat primul soft pentru tranzacții financiare. Asta era pregătirea lui de bază în electronică, ca inginer electronist.

Și am ajuns la un moment dat să fac și vânzări pentru David, pentru un eveniment de-al său. De fapt, ținuse evenimentul, iar eu apelam particpanții după, să văd cum a fost și dacă le-ar plăcea să cumpere și o experiență mai aprofundată. Și astfel, din aproape în aproape, am început să-mi încolțească în minte cum aș putea să fac eu treaba, cum aș putea să o traduc în contextul autohtonului.

***

Relația mea nu a mers până la urmă, aveam, pur și simplu, niște valori și așteptări diferite, pe care nu ni le-am definit fiecare până la capăt, în contextul interacțiunii noastre.

La începutul lui 2019, urla, pur și simplu, subconștientul meu să mă întorc la Iași. Dar în prima fază mi-a fost foarte rușine de chestia asta, pentru că o percepeam ca pe un eșec. La modul, “uite, m-am dus la Londra să rămân acolo, să-mi clădesc o viață acolo, o carieră.” La momentul respectiv, aceea părea linia directoare.

Deci traseul a fost așa: la București între 2014 și 2016, la sfârșitul lui 2016 am revenit la Iași, am stat o bună parte din 2017, apoi din septembrie 2017 m-am dus la Londra și la începutul lui 2019 am revenit la Iași. Și mi-am luat inima în dinți, pentru că nu știam cum o să fie aici. Mă temeam, era și rușine, era și teama că lumea o să mă privească cu dispreț, cunoscuții mei, la modul, ”uite-l și pe ăsta, se crede mare sculă pe basculă” și din nou, tema și teama anterioară, ”s-a dus bou și s-a întors vacă.” O teamă pe care o rezolvasem la un anumit nivel, a revenit la un alt nivel de complexitate. Acum nu mai era vorba despre reușita academică, era vorba despre reușita profesională.

Asta e o chestie și un lucru de care mi-am dat seama. Bine, eu l-am învățat teoretic, dar apoi trecând prin experiențe de viață, am ajuns să-l trăiesc concret. Și anume, faptul că lumea și imaginează că progresul e, așa, ca o linie dreaptă ascendentă. Dar, de fapt, progresul prin viață e mai degrabă ca o spirală, în care tot revii mereu pe aceeași axă verticală, doar că la un nivel de complexitate mai înaltă, la teme pe care le-ai mai  trăit, le-ai  depășit și acum revin cu o provocare la un alt nivel.

Analogia pe care îmi place să o fac aici este cu Harap-Alb. Când pleacă la drum, se întâlnește cu ursul și îl atacă pe urs cu paloșul scos, neștiind că-i taică-su. Dar apoi se dezvăluie că, stai puțin, eu sunt de fapt tătâne-tu, asta a fost doar o încercare. Depășește provocarea respectivă, merge mai departe și se întâlnește cu spânul. Același tip de provocare, dar la un alt nivel, provocarea fiind că lucrurile nu sunt ceea ce par. Pericolul inițial era de fapt ceva prietenos.

În cazul meu era ceva legat de reușită și de recunoaștere publică, de frica de a nu fi judecat și în urma acelei judecăți să nu-mi pierd șansa de reușită în viață, la modul că acea judecată devine un fel de pecete permanentă. La modul, X-ulescu e ratatul orașului. 

***

M-am întors. Dar s-a întâmplat o chestie foarte interesantă. Din momentul  în care am pus piciorul pe aeroport la Iași, țin minte foarte clar, era 19 ianuarie 2019, m-am simțit foarte acasă. Adică mi-am dat seama în acel moment că aici, la Iași, sunt acasă pe deplin și că, la capătul tuturor peregrinărilor prin care fusesem, învățasem ce aveam de învățat din acele locuri și în cele din urmă puteam să prind rădăcini aici.

Și, odată ce am ajuns acasă, au început să-mi curgă ideile și să mi se lege lucrurile instinctiv. Bine, erau cunoștințele pe care eu le acumulasem în primă fază teoretic, dar acum îmi venea și energia ca să le aplic. Energia și înțelegerea practică.

De exemplu, unul din primele locuri în care am revenit a fost Café Retro, pentru că aveam oameni dragi cu care mă știam de acolo, cu care interacționasem, culmea, mai mult online. Ei mi-au dat ideea, de exemplu, să țin un eveniment introductiv aici. Iar din momentul în care am revenit, cu cât mergeam prin mai multe locuri, cu atât sentimentul de acasă mi se adâncea. Deci frica aceea a fost pur și simplu o iluzie – precum deghizarea tatălui lui Harap-Alb – era doar în capul meu. Și mi s-au legat lucrurile.

Am ținut un eveniment, un prim eveniment introductiv, la începutul lui 2019, pe 3 februarie. A fost un succes neașteptat pentru mine. S-a umplut  sala. Știu că unii oameni care au venit mă știau, dar majoritatea nu mă știau. Am creat evenimentul pe Facebook, cu formular de înscriere. Era un eveniment, i-am zis, cadou. Prefer ideea de cadou decât gratis, pentru că dacă te uiți în dicționar, una dintre primele definiții la gratis este ”pe degeaba”. Și-mi place să zic că eu nu lucrez pe degeaba, eu lucrez pe rezultate. Pe când un cadou e ceva de preț și ceva care, la nivel subconștient, strânește nevoia de reciprocitate. Și mi s-a lipit foarte bine formatul, este un spațiu foarte primitor, prin comparație cu, nu știu, o sală de conferință impersonală.

De la acel eveniment mi-a apărut, firesc, ideea următorului, pe care l-am ținut la o săptămână distanță și la care a venit și mai multă lume. Și totul a pornit de acolo. Iar dintre cei care veneau la acest eveniment intro au început să mi se trieze clienți, fie de lucru individual, fie care să vină la cursuri. Și, ușor-ușor, pe acest model am început să-mi cresc afacerea pe parcursul lui 2019.

***

Tot în 2019 am cunoscut-o pe Theona. Și a fost foarte aparte și ăsta e un lucru pe care îl dau exemplu. Relația cu ea e cel mai semnificativ obiectiv pe care l-am îndeplinit până atunci. Pentru că le spun  studenților cu care lucrez, uite, nu e ok să-ți faci un obiectiv de relație și să spui, vreau să fiu împreună cu X. Pentru că X ar putea nici măcar să nu știe de tine. Și, în plus, asta încalcă liberul arbitru. A, e ok să gândești ce anume îți place la X, caracteristicile cutare și să spui că obiectivul tău e să fii cu o persoană care să aibă acele caracteristici. 

Și trecând prin experiența unor relații care nu merseseră, trecând prin experiența deplină a ceea ce nu voiam să trăiesc, am reușit să-mi dau seama, ok, ce vreau în schimb, care-i opusul. Și am scris un obiectiv foarte detaliat, vreo șase pagini A4, de la aspectul fizic,  trăsături morale, comunicarea dintre noi, preferințe culinare, preferințe muzicale, inclusiv timpul petrecut la baie, pentru că fusese o problemă în trecut. Se pare că este, nu știu, un fel de constantă  universală, cumva, bărbații au tendința să se ducă la baie și să rămână acolo cu orele. Nu e chiar unanimă, dar e suficient  de răspândită.

Theona nu își scrisese un astfel de obiectiv înainte, dar ea avea în minte o imagine foarte clară. Ea e oricum o persoană mult mai vizuală decât  mine, a studiat la Arte, design textil. Avea o imagine foarte clară a ceea ce își dorea de la un partener. Și, încetul cu încetul, mai ales că am luat din start lucrurile foarte încet, adică am consolidat fiecare etapă a relației, înainte să trecem la următoarea, am descoperit că ne potrivim din ce în ce mai în profunzime. Și, dincolo de faptul că ne potrivim, avem o serie de strategii prin care să gestionăm benefic momentele când ne călcăm pe coadă, pentru că inevitabil asta se mai întâmplă și putem să vorbim despre ceea ce simțim în acele momente, să ne dăm seama că nu am căutat să ne rănim unul pe celălalt. Clădim această dinamică din aproape în aproape. Și ea m-a ajutat foarte mult și profesional, prin siguranța emoțională pe care am avut-o ca bază în relație. Mi-a dat o bază fermă. 

În 2020 s-a dus și ea la Londra și a făcut cursul Practitioner cu David, chiar înainte de izbucnirea pandemiei.  În momentul când s-a întors ea în România, atunci s-a închis totul. Era în martie 2020, a fost momentul când apăruse prima ordonanță militară. Urma să intrăm în lockdown și ne-am zis, ok, nu pot să stau atât de mult timp departe, nici nu știam cât avea să dureze, hai să facem pasul să ne mutăm împreună. Și vedem cu ocazia asta dacă ne scoatem ochii sau chiar funcționăm. Și a funcționat  foarte bine. Amândoi suntem introverți și noi ne-am reîncărcat maxim. Perioada aceea de lockdown a fost unul dintre punctele de vârf ale relației noastre. Și în acel lockdown deja am început să țin cu regularitate live-uri și să lansez material, fie scris, fie video online, tocmai ca să popularizez ceea ce fac. Și a mai fost o chestie  interesantă.

În 2020 se ivise posibilitatea unei colaborări cu o firmă de IT din Iași pentru o serie de traininguri, un contract foarte promițător. Dar abia semnasem prima anexă și a lovit lockdown-ul și a picat totul. Avea și o serie de cursuri pe care planificasem să le țin pe parcursul anului și au picat și acelea. În prima fază, m-am gândit că toată munca mea s-a dus pe apa sâmbetei. Dar folosind  ceea ce știam, ca să mă repun într-o stare emoțională echilibrată, ca să-mi comut focusul, ca să pivotez, mi-am dat seama că, ok, nu pot să fac lucrurile pe viu, mă axez pe online. Și am băgat energie cât am putut pe online.

Am început să țin evenimente prin Zoom. Și faptul că erau prin Zoom, însemna că nu mai sunt limitat geografic, că puteau să participe și persoane din alt oraș, inclusiv din străinătate. Și, din aproape-n-aproape, când am ieșit în cele din urmă din lockdown, am schimbat pur și simplu datele cursurilor pe care voisem să le țin înainte și am apucat să le țin live cu distanțare, cu măști, cu igienizare  maximă.

Toată lumea a rămas sănătoasă, ceea ce a fost o bucurie, căci nu era încă vaccinul disponibil. A fost un exercițiu de flexibilitate în plus  pentru mine și, până la urmă, cu toate hopurile respective, 2020 a fost un an de creștere extraordinară pentru Mindgrasp. Și zic asta nu așa, să mă laud, ci pur și simplu ca idee de ce diferență poate să facă să te păstrezi calm, echilibrat și să pivotezi. Să păstrezi atenția pe CE vrei să obții – chiar cu încăpățânare – doar să schimbi CUM te îndrepți într-acolo.

***

Un alt obiectiv important pe care ni l-am setat, Theona și cu mine, a fost să găsim o casă a noastră.  Pentru că eu stăteam la ea, nu era un spațiu potrivit pentru două persoane. Și ne-am îndeplinit obiectivul cu supra-măsură. Cât am stat în lockdown, ea deja se reconectase cu pasiunea ei pentru design, de care se îndepărtase înainte, în perioada în care ajunsese să lucreze la Amazon, pentru că după facultate nu-și găsise job în domeniul în care studiase. Era ceva foarte diferit de pregătirea ei, dar, la fel cum a fost în cazul meu, experiența corporate a ajutat-o să-și gândească produsele pe care le creează, produsele din piele, cu rigoarea corporate.

Eu am fost mereu genul de persoană care se prinde mai greu, la nivel practic, care e foarte iute la înțelegerea teoriei, dar nu-i pică fisa neapărat atât de repede la partea practică. Însă odată ce mi-a picat fisa concret, o consolidez zdravăn și nu mai e cazul să revin. Ține de un perfecționism pe care am ajuns să-l întorc în favoarea mea. Pentru că știu când să-mi dau voie să fiu perfecționist, unde merită și unde nu. Am ajuns să recunosc situații. De exemplu, la lucru cu un client, da, merită să fiu perfecționist. Dar când lansez, de exemplu, un anunț pentru un eveniment, dacă nu este perfect cadrată imaginea după cine știe ce criterii, contează prea puțin.

Asta este o chestie pe care am deprins-o din perspectiva NLP-ului și care mă ajută foarte mult la evaluarea activității: diferența între perfecțiune și excelență. Perfecțiunea e un punct terminus, dar este iluzoriu, pentru că cine decide ce înseamnă perfect? Decizi tu. Și s-ar putea ca ideea ta despre ce înseamnă perfecțiunea să fie ceva complet aiurea pentru altă persoană. Pe când excelența se referă mai mult la proces, la cum faci și în ce măsură ți-ai atins obiectivul. Și ideea de excelență întotdeauna lasă loc de mai bine. E un paradox pe care am ajuns să-l integrez și vorbesc despre el și celor cu care lucrez.  Ideea este să suntem cu toții, în același timp, un șantier în lucru și o capodoperă. Simultan.

Încă o chestie care mi-a fost concret foarte de folos, a fost tocmai să țin live-urile și faptul că m-am decis într-o perioadă când, oricum m-aș fi simțit într-o zi, că îmi venea sau nu îmi venea s-o fac, le țineam. Pentru că, în momentul în care îl anunțam pe net, știam că mi-am aruncat pălăria peste gard și că sunt obligat să-l țin.

Îmi cream astfel condițiile ca să nu mai pot da înapoi, îmi ardeam punțile. Și odată ce-l făceam, chiar dacă uneori mă mai bâlbâiam sau îmi uitam ideea, din reacția publicului îmi dădeam seama că, la urma urmei, acele lucruri nu contează. Conta cum i-am făcut să se simtă. Iar asta mi-a instalat o foarte mare încredere în mine, că orice s-ar întâmpla, nu doar în context profesional, dar și în general în viață, pot să mă redresez. Și în plus, mi-am spus, ”ok, de-acum o să scriu cum vorbesc,” adică o să-mi dau voie să scriu pur și simplu ce-mi vine.

Este un experiment foarte simpatic cu două grupuri de oameni, care nu aveau nicio experiență cu olăritul. Unui grup i s-a dat ca temă să producă cele mai frumoase oale, celuilalt grup i s-a cerut să facă cât mai multe, într-un anumit interval de timp. La final, surpriza a fost că cei care au trebuit să facă cât mai multe, de fapt le-au făcut și pe cele mai frumoase. Pentru că, prin exercițiul repetat, au deprins tehnica, au căpătat îndemânare, și-au luat și feedback și le-a ieșit din ce în ce mai bine, progresând mult mai rapid decât cei care doar urmăreau ezitant o idee abstractă de frumusețe.

Este foarte clar acum pentru mine că toate experiențele prin care am trecut și-au avut exact rostul lor. Exact când și cum le-am trăit. Și dacă n-aș fi trecut prin ele, n-aș fi ajuns unde sunt acum. Dar dacă este un lucru, uitându-mă în urmă, pe care l-aș fi făcut, acela e că poate aș fi căutat să învăț mai multe despre cum funcționează lumea practică, concretă, să-i zicem economia politică. Asta m-ar fi poziționat mai bine, pentru că, de exemplu, spre finalul facultății, un lucru pe care l-am realizat e că n-aveam nicio idee despre ce ar fi un loc de muncă corespunzător pentru mine, sau cum obții ceva de genul ăsta, cum îți dai seama ce ți se potrivește.

Aveam colegi care erau foarte setați de la început. Băi, da, eu mă duc în investment banking, una dintre opțiunile cele mai curente. Sau, eu mă duc în consultanță financiară sau, eu merg spre medicină. Tata, de exemplu, mi-a spus că el a știut din clasa a doua că vrea să devină medic.

Ce vreau să spun este că dacă aș fi fost mai axat spre planul concret, nu doar spre sferele înalte, abstracte, culturale, aș fi reușit să mă orientez mai bine. Cred că tot aici aș fi fost acum și nu cred că aș fi ajuns mai repede sau mai puțin repede, dar procesul ar fi fost poate mai puțin dureros.

O să mai zic o chestie care poate să pară provocatoare. Din punctul meu de vedere, eu îmi trăiesc acum lumea ideală. În universul meu, nu mă refer la scara globală cu tot ce se întâmplă acum în lume, dar pentru mine, eu trăiesc universul ideal. Adică mă simt exact unde trebuie să fiu. Și îmi dau seama că e diferit față de experiența pe care multă lume o are. Iubesc ceea ce fac, sunt foarte mulțumit de cum evoluez, sunt foarte mulțumit de relația pe care o am. Sincer, spun cu mâna pe inimă că n-aș schimba nimic.

Să dau un exemplu, o analogie pe care le-o livrez și celor cu care lucrez uneori. Un tip se duce în vizită la un prieten și la un moment dat aude un schelălăit sinistru. Spune, ”Doamne ferește, ce-i asta?”  ”Ah, ăsta e câinele meu, s-a așezat cu fundul pe un cui.”  ”Vai de mine, păi și nu se ridică?” ”Eh, nu, că încă nu-l doare suficient.”

Mama are o vorbă simpatică, spune, ”ce este tibia? Tibia este organul cu care găsești stinghia patului pe întuneric.” Sunt anumite praguri despre care nu poți să știi că sunt acolo până când nu te dai cu capul sau nu te împiedici de ele. Și privind în urmă, îmi dau seama că inclusiv toate experiențele care la vremea lor s-au simțit neplăcute, au fost pur și simplu pentru că nu știam că era ceva acolo și aveam de învățat și dacă n-aș fi dat cu capul, n-aș fi învățat. Asta e o chestie care mie îmi este foarte de folos și în prezent, în continuare. Ori de câte ori trec printr-o experiență foarte neplăcută, îmi dau seama că, probabil, e ceva de învățat de aici, de care încă nu m-am prins.

***

În legătură cu relația mea cu religia, o să încep cu o anecdotă care mi-e foarte dragă. L-a întrebat la un moment dat cineva pe James Joyce, dacă a luat în calcul să treacă la protestantism. Și el a zis, ”mi-am pierdut religia, nu m-am pierdut mințile.”

Aș spune că există o matrice culturală specifică diferitelor religii și nuanțe din cadrul marilor religii. Și un ateu ortodox, cu ghilimelele de rigoare, o să fie diferit de un ateu catolic sau un ateu protestant. Pur și simplu pentru că sunt anumite instincte culturale dincolo de obiectul propriu-zis al credinței sale.

Eu am rămas cu o foarte mare afinitate estetică pentru tot ceea ce înseamnă câmpul religios ortodox. De exemplu, mă emoționează profund tot ritualul, muzica, însemnătatea cuvintelor din înmormântarea, mă rog, prohodul înmormântării lui Hristos din Vinerea Mare. De asemenea, muzica rituală ortodoxă continuă să mă emoționeze foarte puternic. Și mă amuz uneori cu Teona, pentru că ea din start nu a fost foarte religioasă și în cheie ironică, sarcastică, o ameninț cu ”dreapta și înfricoșata judecată de la finalul timpului” și ea oftează din rărunchi și mă întreabă, ”what is wrong with you?” Și eu îi zic, ”everything! Nu știai?” Unul dintre obiectivele mele de relație fost să împărtășim un umor anarhic pe care îl avem amândoi din plin.

Ca să revin, perspectiva mea e spiritualistă. În prezent, nu e definită neapărat de o anumită dogmă. O parte ține de perspectiva jungiană sau a lui George Campbell, care merge și el pe linia jungiană a  arhitecturilor din subconștientul colectiv, acele forme care structurează psihicul uman și pe care le împărtășim indiferent de cultură. Da, cam asta ar fi foarte pe scurt spus. 

A încetat să mai aibă o miză pentru mine, dacă există sau nu există Dumnezeu, dacă religia cutare e calea justă sau nu. Ce contează pentru mine este să-mi înțeleg valorile, ce e important pentru mine. Cum mai spuneam, e vorba de perspectiva ecologiei (nu în varianta Green Peace, ci mai degrabă à la Gregory Bateson – ”Steps Toward an Ecology of Mind”), în ce măsură ceea ce fac, ce-mi propun, are un impact benefic sau nu pentru mine, pentru cei mai apropiați, pentru societate, pentru planetă. Asta e dimensiunea etică la care subscriu. Și din perspectiva acestui guideline, pot să-mi dau seama, uneori, dacă anumite acțiuni sunt potrivite într-un anumit context și în alt context ar putea să fie dezastruoase.  Așadar, e o etică a circumstanțelor.

***

Sunt foarte împăcat cu ideea de moarte. Chiar am făcut la un moment dat o meditație din Kundalini Yoga, care se cheamă tripla respirație, care înseamnă să inspiri timp de 20 de secunde, apoi îți ții respirația timp de 20 de secunde și apoi expiri timp de 20 de secunde. Și făceam asta de 3 ori, că nu puteam mai mult, deși nici asta nu-mi ieșea ca lumea, și am făcut-o câteva săptămâni și la un moment dat, când mi-a ieșit în cele din urmă, am avut o viziune fulgerătoare a scenei morții mele. Evident, nu o iau ca pe o profeție, cu ghilimelele de rigoare, ci pur și simplu așa mi-am imaginat în acel moment sfârșitul vieții mele. Era într-un cadru foarte liniștit, la 121 de ani, cumva am vizualizat destul de clar și data, 18 sau 19 decembriei 2108, fiind înconjurat de o grămadă de oameni, bănuiesc că familie, prieteni și spunându-le glume până la final, pentru ca râsul lor și starea respectivă să demoleze tristețea morții propriu-zise. Și acea viziune mi-a dat o extraordinară liniște, cu privire la orice provocări ar veni pe parcurs. Adică, știind că ăla e punctul terminus, n-are ce să se întâmple pe parcurs care să nu fie ok. 

A fost o chestie care nu s-a întâmplat rațional, adică nu-mi propusesem, nu asta căutam, dar aia a fost conștientizarea  care mi-a venit în urma respectivului proces fiziologic. Am rămas și revin la ea, o contemplez, mă amuză și îmi dă foarte mare încredere că orice ar fi, lucrurile ies bine. Și, de asemenea,  acum îmi dau seama că a mai contribuit ceva, chiar dacă la vremea respectivă n-am conștientizat-o.

În facultate am avut un curs despre poemul lui Lucretius, De rerum natura, sau Despre natura lucrurilor,  poem epicureic, în care a căutat să traducă în stilul marilor poeme epice și pentru publicul său roman niște teme filozofice din filozofia epicureică, care altfel ar fi foarte aride. Ce a supraviețuit, propriu zis, de la epicureeni, e foarte sintetic, arid, logic, lipsit de emoție. Or, Lucretius și-a dat seama că dacă vrea ca această gândire să prindă cât mai mult la publicul roman, e cazul să o redea în niște termeni cu care romanii să rezoneze în cheie emoțională.

Tema centrală a gândirii epicureice e că sursa tuturor relelor este frica de moarte. Și odată ce înțelegi adevărata natură a lucrurilor, faptul că totul e făcut din atomi și vid și că, așa cum nu a existat conștiință înainte să ne naștem, nu va exista nici după ce murim, nu avem de ce să ne temem. Odată ce înțelegi și pătrunzi cu adevărat mental și emoțional natura lucrurilor, te liniștești. În ciuda a ceea ce crede lumea în general despre epicurianism, Epicur nu promova căutarea plăcerilor desfrânate, ci pur și simplu liniștirea minții. Pentru că, spunea el, asta e, de fapt, cea mai mare plăcere. Pentru că toate plăcerile și durerile încep din minte. De rerum natura a contribuit foarte mult la viziunea mea și la liniștea sufletească pe care o am în clipa de față.

După ce am mi-am făcut formarea în NLP, mi-am dat seama că eu, cumva, prin  studiile clasice pe care le-am urmat la facultate, căutam tocmai asta, o punte între gândire și acțiune, între a deprinde mental o anumită filozofie de viață și a o traduce în acțiuni care să-mi dea sentimentul împlinirii, aceia ”eudaimonia” despre care vorbeau filozofii. Echilibrul emoțiilor și bunăstare generalizată. N-am găsit-o  doar în studiu, dar NLP mi-a dat instrumentele prin care să arunc puntea care leagă gândirea de practică.

Și este o chestie simpatică. De ce șeful tuturor preoților la romani se numea Pontifex Maximus? Pentru că la origine, romanii erau un popor agrar și foarte frust în instituțiile sale – la ani-lumină de rafinamentul înalt al culturii grecești. Venerau divinități precum Rubigo, care era zeul cornului secarei, la care se rugau ca nu cumva secara să prindă ciupercă și să li strice recolta. Neptun la origine nu era zeul mării, asta au preluat de la greci, calchiat după Poseidon. Neptun era zeul lacurilor și bălților. Și pentru romani, fiecare apă curgătoare era ca un hotar sacru. Iar când armata se pregătea să treacă râul, aveau nevoie de un ponti-fex, literalmente un ”făcător de punte,” care, pe lângă dimensiunea concretă a clădirii punții, se ruga la divinitatea râului să le binecuvânteze și să le permită romanilor trecerea respectivului prag.

Și, îmi place să cred, în universul minții mele, că prin practica mea curentă și prin ceea ce am studiat, am deprins ceva din, să spunem, îndeletnicirile unui astfel de pontifex. Numai că puntea pe care am clădit-o este între minte și comportament. Între ce se întâmplă mental, rațional și ce se întâmplă în corp și apoi și în lumea externă. E mitologia mea personală și pentru mine e benefică și mă străduiesc să o păstrez benefică și pentru cei din jur.

__________________________________________________________________

Despre IAȘI și ieșeni

Când eram copil, imaginea mea despre Iași era ceva foarte high-tech. Sună, poate, caraghios în prezent,  dar când veneam la ai mei în vizită, copil fiind, vedeam blocurile acelea din Păcurari, care pe atunci erau proaspăt construite, sau vedeam esplanada din zona hotelului și fostului magazin Moldova și mi se părea, wow, ceva aproape futuristic. Formele acelea din beton, care imitau anumite aspecte din lemn, mă rog, tot stilul care s-a cristalizat în anii 80, școala de arhitectura a lui Cantacuzino.

În momentul în care am venit definitiv în Iași, am început să descoper latura lui romantică, nu atât în modul în care îl înțelegeam teoretic, cum fusesem hrănit în școală cu înțelegerea ideologică a istoriei noastre, cu Iașiul Junimii și al marilor figuri, cu lupta de neatârnare națională și așa mai departe. Ci la modul cum percepeam orașul și toate străduțele din jurul parcului Copou, toată zona respectivă, toate astea m-au prins în mrejele lor cu o plăcută melancolie.

***

În clasa a X-a, citeam Eseurile lui Cioran și într-unul dintre ele consemnează cum a petrecut două zile la Iași și i s-a părut de o melancolie zdrobitoare. Atât de mult, încât singurul mod prin care a putut să reziste orașului, în cuvintele sale, a fost să stea beat tot timpul.

Și m-a regăsit în cuvintele lui. Bine, eu, mai în glumă, mai în serios, zic mereu că sunt un fals moldovean și vreau să-mi retragă certificatul pentru că nu țin deloc la băutură, adică după două pahare deja poți să-mi pui cruce, dar m-am regăsit în ideea de melancolie a-toate-cuprinzătoare și o stare așa, foarte molatecă.

Apoi am citit un articol pe care l-a scris Dan Alexe spre comemorarea lui Emil Brumaru, un text în care-și rememora tinerețea lui la Iași și atmosfera extraordinară de poezie și senzualitate a Iașiului. Mi-a plăcut extraordinar textul acela, m-am regăsit, e fix modul în care mă raportez eu la oraș și cum îl simt.

Mi-a plăcut și ce a scris recent Vasile Ernu despre Copou, un articol care m-a atins la suflet. Era în contextul deschiderii Mega Image-ului în clădirea fostului cinema de la Super Copou. Eu am o amintire foarte dragă legată de acel cinema. Aveam vreo patru ani, era decembrie, era frig, zăpadă și m-a dus mama la film, la Singur Acasă 2, și m-a ținut în brațe ca să mă încălzească și-mi șoptea la ureche ce scria pe ecran. Și râdeam atât de tare încât cei din jur, majoritatea lor studenți, se întorceau și râdeau mai mult de râsul meu decât de ce se întâmpla pe ecran. Și mi-a rămas o amintire foarte puternică, încărcată.

Și da, mi-a plăcut foarte mult articolul lui Vasile Ernu despre Copou și cum este un cartier complet aparte în România pentru multele țesuturi de istorie suprapuse pe care le îmbină și pentru atmosfera sa, în care mă regăsesc 100%.  E mai ales perioada de vara, în acea golden hour, ora dinainte de apus cu lumina din Copou aproape tangibilă. Poți să-ntinzi mâna și să o palpezi. Am scris despre asta la finalul liceului, în revista Urme, despre cum a fost experiența liceului și cum pentru mine toți acei ani sunt încastrați, ca lumina aceea tangibilă, într-o boabă de jeleu dulce-acrișor. Și așa o port până-n prezent și de aceea, după toate peregrinările, după facultate m-am întors la Iași.

***

Sunt anumite perioade ale anului care au atmosfera lor specifică în Iași. De exemplu, cum e aprilie ploios,  îmi dau seama că pentru unele persoane genul ăsta de atmosferă poate să îndemne la pasivitate, la contemplare fără obiect. Eu o percep ca pe un rezervor emoțional pentru acțiune, dar nu genul ăla de acțiune haotică și dispersată, ci tocmai o acțiune hotărâtă, sigură pe sine și, tocmai de aceea, foarte relaxată.

De aceea nu mă miră că proiectul de identitate a Iașiului, vizuală dar și conceptuală, ca oraș al creatorilor  s-a închegat ca atare și nu mă miră faptul că a câștigat premiul și recunoașterea binemeritate. Este un concept foarte, foarte ofertant și mă aștept să dea roade în perioada următoare. Pentru că asta e o chestie pe care am tot zis-o, mi se pare că Iașiul nu se bucură de recunoașterea pe care chiar o merită  din punctul de vedere al calității vieții în oraș. E pur și simplu cum îl percep. Siguranță, curățenie, posibilități economice și prețuri, de asemenea aspectul pur și simplu general al orașului și ceva care nu e cuantificabil, cum te simți și cum interacționezi cu oameni. 

***

Ce nu-mi place este defetismul. Pe alocuri. Lucrând mult cu emoțiile în ceea ce fac, am remarcat că , mai ales în zona Moldovei, există o nuanță apartă de tristețe. Jalea. Care e foarte…self-defeating. Autosabotoare. Și multă lume se lasă pradă acestei emoții care te împiedică să mai acționezi. Mi se pare că sunt, adesea, persoane cu un potențial extraordinar, care, pentru că nu știu cum să proceseze această jale, se lasă prada ei și ajung să-și ardă singuri temelia.

***

Aș spune despre ieșeni că sunt descurcăreți, dar nu în sensul de oportuniști, ci de persoane care, indiferent ce se întâmplă, își suflegă mânecile și o scot cumva la capăt. Și cumva asta e dimensiunea  pragmatică a creativității. Și, de asemenea, aș spune că sunt foarte iubitori de loc, nu neapărat de ideea de oraș. Am întâlnit foarte multe persoane care se simt atașate de oraș pentru că au o geografie emoțională care îi legă foarte mult de el.

O să dau un exemplu, pentru că a vorbit despre asta public, la un eveniment, Alexandru Holicov. Spunea că din start, în momentul în care a pornit AdServio, nici nu și-a pus problema so facă în altă parte decât la Iași. Pur și simplu pentru că mereu s-a bazat, inclusiv în deciziile de business, pe  instinct, dincolo de cifre. Și, uneori în ciuda cifrelor, instinctul i-a dat mereu dreptate pe termen lung.

***

Nu sunt un fan al Clujului. Am fost de mai multe ori la Cluj, dar nu mă atrage în niciun fel. Clujenii sunt  oameni foarte ok, în general, adică cei cu care am interacționat și am prieteni buni care sunt în Cluj  și prin înprejurimi. Dar orașul în sine nu mă atrage. N-aș putea să pun degetul pe ce anume, dar ceva nu se legă pentru mine. Mai degrabă îmi place Brașovul, ca oraș.

Timișoara nu o cunosc. Nu am fost încă. E unul din obiectivele mele pe anul ăsta, să ajung acolo. 

La București, cât am stat, simt că mi-am luat lecțiile pe care aveam nevoie. Ce percep în prezent la București e ca un fel de descompunere lentă. Ăsta e aerul orașului. Aerul strident. Știu că e ceva specific  balcanic, a întregii regiuni, dar devine și mai pregnant. Asta e percepția, de dezintegrare. De exemplu,  clădiri în putrefație. Știu că sunt și în Iași, dar nu au ceva atât de pregnant cum întâlnești în București. Sunt cvartale întregi în sectorul 2, de exemplu, vechiul cartier evreiesc, unde sunt clădiri absolut splendide și care sunt lăsate în paragină. Și sunt zone inclusiv mai recente. De exemplu, în sectorul 4,  în zona Sun Plaza, sunt blocurile acelea care dau un sentiment de alienare extraordinară.

Știu că asta e o notă comună acelui tip de arhitectură, oriunde te duci în lume, și a fost clădit în perioada anilor ‘60 până în anii ‘80. Cam în același stadiu au ajuns simultan, le vezi și în Franța și în UK. Un echivalent în Iași e zona de la Cub, unde e ceea ce se intenționa să devină centrul comercial Ștefan cel Mare, zona unde e clubul La bază și spirala din subsol. Doar că zona aia mi se pare că începe să renască ușor-ușor, timid. Și un alt contra-exemplu pozitiv la Iași. A fost foarte mult timp în paragină Baia Turcească, iar acum este în renovare și se transformă într-un centru cultural, ceea ce e un mare câștig. 

***

Un alt spațiu pe care-l apreciez e Fab Lab. Acolo se organizează întâlnirile ”People of Design” șii Theona a participat la un moment dat, când a fost invitată Irina Schrotter, care a zis o chestie, apropo de oportunități de afaceri, care mi-a rămas în minte. A spus că anii 2000 au fost un deceniu de dezvoltare foarte rapidă și masivă a Bucureștiului, care apoi a ajuns cumva la limitele firești a cât de mult putea crește. Desigur, continuă să o facă, dar nicidecum în același ritm sau cu aceeași amploare. Apoi, focusul s-a mutat pe Cluj. Anii 2010 au fost perioada de creștere semnificativă a Clujului. Tot atunci au apărut Electric Castle, Untold, care au adus un spor de popularitate și de vizibilitate orașului. Și au crescut, de fapt, pe seama industriei IT. Și Cluj a ajuns la limitele dezvoltării sale cel puțin cum o susține infrastructura în clipa de față. Și, spunea Irina Schrotter, anii 2020 vor fi deceniul de creștere al Iașiului. Așadar, e un moment foarte bun să fii aici.

Ce este Programarea Neurolingvistică (NLP) și la ce ne ajută

Programarea Neurolinguistică, sau NLP de la Neurolinguistic Programming, s-a născut la sfârșitul anilor ‘70, când doi tipi din zona IT, Richard Bander și John Grinder, care erau în California, și-au pus problema dacă nu cumva, așa cum există algoritmi pentru computere, nu există și algoritmi ai minții umane pe care poți să-i dibuiești, să-i scoți la suprafață și apoi, dacă nu îți dau rezultatele scontate, să-i restructurezi. Și de aici ideea de Programare, asta fiind structura, Neuro fiind sistemul nervos și bazele fiziologice ale comportamentelor, iar Lingvistica deopotrivă limbajul cuvintelor, dar și limbajul imaginilor pe care le avem în minte, ce rulează pe fundalul minții noastre, al sunetelor, senzațiilor, mirosurilor, gusturilor și al tuturor percepțiilor senzoriale pe care partea neuro le stochează în corp și pe care le structurează.

Este una din cărțile recente ale lui Robert Damasio despre ce a ajuns prin cercetările sale să considere ca fiind baza conștienței, iar modelul pe care îl propune acolo se apropiae foarte mult de modul în care înțelegem în NLP cum funcționează conștiența umană. Faptul că ai imagini cu sunete și senzații asociate în minte ale tuturor experiențelor concrete. Și evident că imaginile cu sunete și senzații asociate nu sunt același lucru cu lumea externă, sunt diferite pentru fiecare dintre noi în parte.

Vedem cu toții lumea prin lentile foarte diferite și, în același timp, ne putem armoniza ”dioptriile”. Iar Programarea Neurolingvistică îți permite să înțelegi care sunt filtrele prin care-ți triezi la nivel subconștient percepțiile simțurilor, să le recunoști, să recunoști filtrele altora, iar apoi să te pui pe aceeași lungime de undă cu ei, de așa natură încât să puteți colabora pentru rezultate optime deopotrivă individual și laolaltă. În orice.

La bază e un proces de, în jargonul domeniului îi spunem ”modelare a excelenței”. Asta înseamnă să descoperi că cineva este foarte bun la ceea ce face, de genul tras cu arcul, să zicem, sau psihoterapie. De altfel, Bandler și cu Grinder au construit la bază NLP-ul modelând trei terapeuți din vremea lor care obțineau rezultate uimitoare în lucrul cu clienții – deopotrivă ca anvergură a schimbărilor facilitate, cât și din punctul de vedere al vitezei intervențiilor. Iar cei doi le-au sintetizat atitudinile-cheie și metodele într-un set coerent de practici. E vorba de Virginia Satir, unul din pionierii terapiei de familie și de cuplu, Milton Erickson, cel care a transformat hipnoza într-o practică terapeutică riguroasă, public-acceptată, și Fritz Perls, care a creat Terapia Gestalt.

Așadar, îți observi modelul și te întrebi, ”ok, cum de e atât de bun la ceea ce face?” Îți stârnește interesul. De altfel, atitudinea de curiozitate este unul din fundamentele NLP-ului. O atitudine de curiozitate care lasă în urmă o metodologie și un set de tehnici. Și apoi începi să-i pui întrebări țintite prin care să despachetezi valorile sale, strategiile mentale, ce face cu corpul și în corpul său de ajunge să obțină rezultatul respectiv, tipare ale gândirii sale, ale convingerilor și valorilor pe care le are și, foarte important, cum își ia feedback pe parcurs… Până încropești un model pe care apoi poți, dacă vrei, să ți-l însușești într-un timp mult mai scurt decât i-a luat lui. Pentru că s-ar putea să fi fost în mod înnăscut foarte bun, dar asta nu înseamnă că nu-i poți egala, sau chiar depăși performanțele.

Un exemplu, David Popovici. Pe lângă antrenamentul de care a avut parte, și asta au recunoscut mulți alți campioni olimpici care au interacționat cu el, are ceva aparte care ține de fiziologia lui, dar ține și de constituția lui psihică, care îl face să fie cel mai bun. E o chestie pe care, dacă îl întrebi, poate că n-ar ști să ți-o expună pe loc conștient până la capăt. E ceva ce rulează pe fundal și care poate fi extras, poate fi scos la suprafață.

Programarea Neurolingvistică poate fi folosită în orice. Sunt unii care o folosesc deliberat, inclusiv Serviciile Secrete. Mentorul meu David Shepard din UK, al cărui program de formare continuă îl urmez acum, a lucrat foarte mult cu foști militari care au fost în Irak, Afghanistan, cu veterani, mulți dintre ei suferind de sindrom de stress post-traumatic și povestea că i-a ajutat să scape de acel bagaj emoțional, să-și vadă liniștriți de viață mai departe. Și unul dintre ei i-a spus la un curs, ”da, sunt foarte interesante toate chestiile astea, le-am întâlnit până acum la unii de la cei din ‘agenția de peste râu‘,” referindu-se la MI6, serviciul britanic de informații externe, pentru că sediul MI6 e peste râu de Ministerul Apărării din UK. Și, spunea el, ”nu m-aș fi gândit până acum că astea pot să fie folosite și ca să le faci bine oamenilor.”

Da, pot fi folosite în scopuri nocive și sunt, într-adevăr, folosite. Dar ideea e că NLP-ul nu e un moft, o găselniță, ci e un model care caută să redea cât mai sintetic cum funcționează în mod natural mintea umană și s-o folosească practic și benefic cât mai rapid. E ca un manual de utilizare pentru gândirea noastră. Sunt unele lucruri de care mi-am dat seama, după ce am învățat NLP-ul, că le întâlnești, spre exemplu, la sofiști (dar, culmea, și la detractorii lor – looking at you, Plato!), tipare lingvistice persuasive. Ei nu le spuneau cum le spunem în prezent, dar le foloseau cu efect. Pentru că sunt chestiuni ce țin tocmai de cum funcționează natural mintea umană.

Și un element-cheie pe care l-am învățat și-l predau e acest aspect al ecologiei. Dar nu ecologia înțeleasă din punct de vedere al protecției mediului, ci în sensul lui Gregory Bateson. Are o carte de la începutul anilor ‘80, se cheamă ”Steps Toward an Ecology of Mind,” e undeva la intersecția între filozofia minții, psihologie, neurologie, sociologie. Ideea e că, indiferent ce faci sau ce țeluri îți propui, acțiunile tale vor avea un impact asupra mediului, consecințele propagându-se în cercuri concentrice. În primul rând asupra ta, apoi asupra celor din cercuri imediat înconjurătoare, prieteni, familie, apoi asupra societății și așa mai departe, până la nivelul planetei.

Și am spune că o acțiune este ecologică, în momentul în care consecințele sunt benefice atât de departe cât poți întrevedea. De ce? Pentru că și aici e pură acțiune și reacțiune. Dacă nu sunt benefice, se vor întoarce împotriva ta. Și, de asemenea, dacă intențiile și acțiunile tale sunt aliniate cu intențiile și acțiunile celor din jur și găsești acea armonizare a ”dioptriilor” de care spuneam mai devreme, vei atrage sprijinul lor. Pentru că, desigur, să-ți îndeplinești țelurile înseamnă că și le bifează și ei pe ale lor. Dacă nu sunt aliniate, vei atrage rezistența și opoziția lor. Și, de altfel, ăsta e un mod simplu și la obiect de a-ți da seama în ce măsură ești aliniat cu lumea din jur, dacă atragi mai degrabă sprijinul sau rezistența lor. Și există, în presupoziția de la care pornim, ideea că oricât de aparent disjuncte ar fi perspectivele, există un punct de inflexiune în care ne putem întâlni. Singura chestiune este să fii dispus să-l cauți suficient.

E și un instrument terapeutic, dar mie îmi place să-l numesc mai pedestru ”change work.” La modul că, dacă ceea ce faci, funcționează pentru tine, fă-o în continuare, dacă îți dai seama că ce și cum faci lucrurile, nu funcționează, oricât te opintești și te dai cu capul de pereții propriei minți, există moduri prin care poți să schimbi asta. Iar NLP este un asemenea mod. Și subliniez mereu chestia asta, pentru că NLP coexistă foarte fain-frumos și cu alte modele – uneori foarte diferite – de înțelegere și abordare a minții. E doar ce am descoperit pe propria piele că merge și asta m-a și entuziasmat grozav.  E un mod foarte simplu de a rezolva inclusiv traume zdravene într-un timp foarte scurt și într-un mod foarte prietenos, care nu presupune să retrăiești, să te reasociezi în acele traume.

Uite, de exemplu, dacă vrei să scapi de anxietate, una dintre cele mai pregnante emoții în perioada asta de schimbări profunde, rapide și masive în societatea în care trăim. Pentru că oamenii nu știu ce îi așteaptă în viitor și atunci paralizează în non-acțiune. A doua chestie, fobiile. Apoi, în relații. Pentru mine, programarea neurolingvistică, pot să zic cu mâna pe inimă, a fost unul din elementele care m-au ajutat să clădesc relația de care mă bucur acum, după multiple relații care nu au funcționat și în care am provocat suferință, fără să o intenționez neapărat, pur și simplu din ignoranță. Și în care, de asemenea, am trăit experiența suferinței. Și îmi dau seama, din nou, nu a fost cu intenții, că pur și simplu ne-am bătut cap în cap pentru că nu ne înțelegeam nevoile și valorile. Dacă există disponibilitate din partea  ambilor parteneri, NLP poate să ajute relația să funcționeze.

Iar dacă undeva, de fapt, nu funcționează  din motive de incompatibilitate, poți să ieși din relație, să-ți rezolvi bagajul ăla emoțional și să mergi mai departe, să-ți clădești o altă relație care de data asta să funcționeze pentru tine și în care să nu mai aduci bagajul emoțional dinainte. Pentru că, foarte adesea, lumea vine cu ditamai bagajul și-l răstoarnă peste noul partener sau noua parteneră.

Ar mai fi comunicarea profesională, nu doar cum să-ți transmiți ideea cât mai clar și cuprinzător, vorbind pe limba interlocutorului chiar și ”dincolo de cuvinte”, dar și să schimbi comportamente și să îmbunătățești performanța – a ta, a echipei, a clienților, a partenerilor de afaceri.

Unul dintre lucrurile care m-au cucerit din start la această abordare e faptul că nu vine cu soluții de-a gata făcute, ci întotdeauna focusul este pe ce are nevoie clientul. Și nici ideea de a pune neapărat un diagnostic, o etichetă în care lumea se poate și bloca. Nu, e vorba de a afla despre ce-i vorba la nivel de proces mental-emoțional, la modul – cum anume își face clientul problema în clipa de față în viața sa și cum va ști că și-a rezolvat problema după propriile standarde și criterii, care s-ar putea să fie foarte diferite de ale tale.

Tot focusul tău, în calitate de coach, e cum știe clientul că are problema acum, ce vede, ce aude, ce simte, cum va ști că si-a rezolvat-o la finalul sesiunii noastre, ce are nevoie cât mai concret și specific să vadă, să audă, și/sau să simți ca să știe că a dispărut definitiv. Și eu mă angajez să lucrez cu tine până te aduc la punctul respectiv. Ceea ce este, în primul rând, o țintă clară, în al doilea rând este și un criteriu, nu știu dacă obiectiv… poate cel mai bun cuvânt ar fi intersubiectiv – un criteriu stabilit de comun acord între practician și client, care să certifice reușita sau nu a procesului. Și eu știu că până ce nu l-am adus pe client la punctul respectiv, în care îmi confirmă, ”da, am obținut exact ce voiam,” nu mi-am încheiat treaba. Asta-i garanția calității pe care o ofer.

Primii ani sunt legați de Rădăuți, orașul acela ”tăiat în două de o cale ferată devenită între timp adevărata axă de simetrie a universului” cum spunea Matei Vișniec.  Am copilărit pe-o stradă romantică, care se numea Eminescu. Poate de aceea, am rămas mereu atașată de marele poet și de poezia lui nemuritoare.

Am fost un copil obișnuit, copil unic dar nu răsfățat, pentru că aveam în jur mătuși, bunici și foarte mulți adulți care mă disciplinau în orice clipă. Dar am fost un copil fericit, care se juca în permanență în curtea verde cu toate prietenele din vecinătate. Locuiam într-o casă cu etaj și cu un fel de turnuleț care, în mintea mea, avea un aspect de mic castel. Aveam multe inițiative și ne jucam tot timpul afară. Asta este ceea ce îmi amintesc cu mare drag. La grădiniță, care era foarte aproape, mergeam pe jos, singură. Eram foarte bine instruită, eu plecam ultima de acasă și mă întorceam prima, la ora 12. Și doar o singură dată s-a întâmplat să uit să încui ușa…

Comoara din pod

Casa aceea o port cu mine pentru că, pe lângă de jocurile copilăriei, cele mai importante momente sunt legate de podul casei, unde am găsit o adevărată comoară. Era un pod foarte bine întreținut, luminos, cu o fereastră care dădea spre grădină. Era refugiul meu. Acolo am găsit o comoară, adică niște cutii mari în care erau colecții de reviste: Cinema, Femeia, Magazin Științific, la care fusese abonată mătușa mea (care locuia în același imobil) în anii ʹ60. Acolo am învățat să citesc. Fiind învățătoare, mătușa făcea planuri de lecții pe cartoane mari, așa încât vedeam avant la lettre niște slide-uri, cum am spune acum, pe care scria cu litere foarte frumoase, caligrafic. Și eu, asistând, ajunsesem să știu ce scria.

Pe la patru ani și jumătate începusem să cunosc alfabetul și acolo sus, printre reviste, am început să leg singură literele în cuvinte. Când nu înțelegeam ceva, mă duceam jos și o întrebam. Acolo, în mod constant am citit. În plus, am făcut o pasiune pentru cinema, teatru, pentru curiozități din lumea largă.

La patinoarul din lacul din Rădăuți

Locuiam aproape de lacul din Rădăuți, care era zona cea mai frumoasă. Când mergeam și veneam de la școală treceam pe lângă lac și, bineînțeles, zăboveam câteva ore cu colegele, mai ales iarna când derdelușul devenea marea ispită. Am stricat multe ghiozdane acolo. Tot pe lac, în iernile aspre, era patinoarul nostru, al zecilor de copii de la aceeași școală și al celor ce locuiau în proximitate. Am învățat să patinez pe niște patine împrumutate, cu două rânduri de șine dar, după o vreme, părinții mi-au cumpărat o pereche numai ale mele.

Primele fracturi de destin

Am avut o învățătoare blândă, caldă, înțelegătoare care ar fi trebuit rămână până în clasa a patra. Din păcate, a fost pensionată când eram în clasa a doua și asta a fost o fractură a destinului. I-a luat locul  o doamnă cu prea puțin talent pedagogic și care privilegia mai mult copiii din high-life.

Abia în gimnaziu, la aceeași școală, am început să am niște aripi, grație unor profesoare nemaipomenite. Domnișoara de limba română, căreia îi sunt recunoscătoare și acum, doamna de geografie,  foarte rafinată, care ne aducea diapozitive la ore și ne arăta imagini din munții Tatra și din alte locuri pe care le vizita, domnișoara de biologie ale cărei ore mi-au plăcut atât de mult, încât, la un moment dat, cochetam cu ideea de a merge la facultatea de biologie.

Pentru că mătușa mea avea o bibliotecă mare, citeam absolut la întâmplare, fără control, ceea ce, paradoxal, mi-a folosit foarte mult. Abia mai târziu am început lectura sistematizată sub îndrumarea profesoarei, care ne dădea listă de lecturi pentru vacanță și ne cerea să reținem pe de rost poezii. Țin minte că așa m-a remarcat, după ce am recitat ”Călin (file din poveste)”. Poezia m-a salvat și la o  olimpiadă de limba română, unde surpriza a fost că am luat premiul întâi. De ce? Pentru că, absolut neașteptat, tema principală a fost să scriem o poezie pornind de la niște cuvinte date.

Premiantă, clasa a III a

Cu sănătatea nu stăteam bine, aveam o afecțiune cardiacă și mi s-a spus să nu fac sport. Ei bine, m-am înscris la cercul de balet, care pentru mine nu era un sport, era o artă. M-am înscris și la cercul de istorie, pentru că și istoria îmi plăcea foarte mult. Aproape de sfârșitul clasei a opta, au venit la școală niște profesori care făceau o selecție pentru Liceul de Coregrafie din Cluj. Am fost selectată alături alte două fete din oraș. Eram foarte fericită dar  ”consiliul” de familie a decis că nu pot să merg la Cluj… După ce ușa asta a fost închisă definitiv, m-am îndreptat către filologie-istorie, la Liceul ”Petru Rareș” din Suceava. Dar și acolo am avut așa, un fel de ghinion, ca și în clasele primare.

După o perioadă frumoasă, de creativitate, susținută de o profesoară de română foarte tânără și entuziastă, cu câteva luni înainte de examenul de treaptă (acela de la sfârșitul clasei a zecea), la minister s-a decis schimbarea profilului liceului, inclusiv al clasei în care eram eu, care a devenit clasă de chimie industrială. Eram în 77-78. A fost un moment în care părinții îngrijorați (alături de elevi) au pledat în fața directorului pentru a obține cel puțin dreptul de a susține examenul la istrorie și limba română și nu la matematică (cum se preconizase). Aceasta a fost concesia care ni s-a făcut.  

Singura clasă de filologie din Moldova rămăsese la Piatra Neamț și unii dintre colegii mei au reușit să se transfere acolo. În ce mă privește, după o nouă discuție în familie, am înțeles că viitorul meu nu va fi nici la Filologie. Erau îngrijorați de perspectiva repartiției și voiau să mă vadă bine ancorată într-o profesie ”la modă”: medicină sau drept.

Am renunțat și la orele de la Școala Populară de Artă, la clasa de teatru, de care se legau multe din visele mele. Am susținut cu succes examenul de treaptă la ”Petru Rareș” și am rămas în clasa a XI-a acolo dar, după două trimestre, când am hotărât că voi da admitere la Drept, am solicitat transferul la Liceul ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți. Întâmplarea a făcut să redevin colegă de clasă cu foștii mei colegi din gimnaziu. A fost așa, ca un arc peste timp. Am avut aceeași colegă de bancă ca în clasele a șasea, a șaptea și a opta. Chiar revenisem acasă. Dar atât, doar la nivelul acesta am resimțit bucuria, pentru că apoi m-am apucat serios de învățat.

Drumul Drept

În clasa în care m-am transferat, era diriginte un profesor de matematică, recunoscut pentru severitate și exigență. Cum pregătirea mea din prima treaptă a fost axată pe literatură, gramatică, latină etc., matematica era un tărâm aproape necunoscut. Dar domnul profesor a fost un om extraordinar, a înțeles că vreau să dau la Drept și m-a ajutat să depășesc această barieră.

De unde a venit decizia cu Dreptul?  Mama mea lucra la Notariat, care era în același sediu cu Judecătoria, Procuratura și cu Baroul din Rădăuți. De câte ori o vizitam la birou întâlneam avocați, grefieri, judecători și mă acomodasem într-un fel cu lumea justiției. Ăsta era un aspect. Un altul, mai trist, a fost divorțul părinților mei (când aveam 10 ani), pe care l-am dus așa, ca pe o povară. Pentru că nu era ca astăzi, ceva la ordinea zilei, era un fel de stigmat. Eu așa l-am perceput.  Atunci a fost prima oară când am fost cu adevărat în instanță, când m-a întrebat judecătorul cu care dintre părinți vreau să locuiesc.

Cred că și lecturile m-au condus spre drept, în special Balzac (pe care l-am citit aproape integral). El a fost romancierul dreptului, prin excelență. A scris pagini nemuritoare despre căsătorie, despre divorț, despre moștenire, despre avocați… În plus, aveam și un dezvoltat spirit justițiar. Mă deranja foarte tare orice nedreptate. Nu de puține ori am fost aleasă de prieteni sau, mai târziu de colegi, să tranșez mici dispute. Era o lume pe care simțeam că o înțelegeam, nu știu cum să spun. Așa cum am înțeles de pildă limba franceză. Deși nu am studiat-o niciodată la școală, când am auzit prima dată un cântec în franceză, l-am înțeles. Așa simțeam eu că l-am înțeles. Și am început să citesc, să studiez după celebra carte a lui Mauger până când, după ani, am ajuns să predau în franceză la Paris.

Oricum, când am decis să dau la Drept, m-am gândit la avocatură. Vedeam acolo și un pic de teatru. Era încă vremea pledoariilor. Citisem despre Delavrancea, despre impresia pe care i-o făcuse lui Lovinescu, vedeam tot partea literară, dar dublată, repet, de spiritul meu justițiar. Și mi-am zis, da, pot să fac ceva, îmi plac oamenii, îmi place literatura, îmi place cuvântul. E o lume în care poți să te impui doar prin ce știi și ce spui, prin cultura ta generală, nu numai juridică. Așa că am luat decizia și au urmat aproape doi ani de studiu în izolare, pentru că la ora aceea, la Drept erau peste 20 de concurenți pe un loc.

În 1982, când am intrat, au fost 29 de candidați pe un loc. Am fost în cea mai mică promoție din toată istoria Facultății de Drept din Iași, când s-au scos la concurs 30 de locuri. Pe lângă  25 de studenți români erau și cinci străini (patru arabi și o colegă din Congo).

Nu pot să spun că am amintiri foarte plăcute din studenție. La început am locuit în campus, în Puskin (actualul Titu Maiorescu), câteva luni. Deși eram acomodată cu viața de cămin din liceu, aici era altfel. Erau studente din diferiți ani de studii, fiecare cu alt stil de a învăța și, mai ales, cu alte ritmuri (diurne, nocturne). Evident, era mereu agitație, inclusiv la sala de lectură. La Drept, în primul an este mult de învățat, trebuie să-ți însușești limbajul juridic care nu-i tocmai ușor.  Aveam nevoie de liniște, așa că am am găsit o gazdă, la o doamnă în vârstă,  într-o zonă foarte pitorească, într-o căsuță din Tătărași.

La facultate eram împărțiți în două grupe, cea ”mare”, în care erau 20 de colegi, și grupa ”mică”  în care eram eu. Colegii străini veneau foarte rar, deci eram puțini studenți la seminarii. Asta însemna că nu prea aveai cum să lipsești, cum să te ascunzi în spatele colegului, tot timpul erai în fața profesorilor. Deși asta nu era o foarte mare problemă, totuși era o atmosfera studențească atipică. Era însă perioada aceea în care se întrerupea lumina la ora 17 și când în amfiteatre era foarte frig. Țin minte, aveam un profesor, un mare profesor de drept procesual penal, care iarna venea la ore cu palton și cu căciulă, uneori cu mănușile pe mâini, în timp ce preda.

Era exclus să-mi fac planuri de viitor la Iași, câtă vreme marile orașe erau ”închise” pentru absolvenți și toți știam că urma să fim repartizați la finalizarea studiilor în diferite colțuri de țară.

Între timp, m-am căsătorit. Mi-am cunoscut soțul (atunci coleg din anul trei) la practică agricolă, la Panciu, la cules de struguri. Fiecare an de studiu începea cu două săptămâni de ”practică” agricolă.

A doua descălecare la Suceava

După examenul de licență se făceau repartițiile guvernamentale. Era o listă comună cu absolvenții celor patru facultăți de Drept din țară și, în ordinea mediilor, eram repartizați pe posturile disponibile, fie de judecător, de avocat, procuror, jurisconsult sau notar. Soțul meu fusese repartizat deja la Suceava, ca judecător. Paradoxal, el, care era ieșean, avea acum buletin de Suceava, iar eu, prin căsătorie dobândisem buletin de Iași. A fost un singur post la Baroul din Suceava și… m-am întors. Eram cea mai tânără de-acolo, eram un pic răsfățată, recunosc, și toată lumea credea că sunt sora soțului meu.

Avocat stagiar, 1988

Maestra mea a fost o excepțională avocată la care mă gândesc cu gratitudine și de la care am învățat foarte multe dintre ”secretele” profesiei. La 24 de ani nu e foarte ușor să aplici ceea ce ai învățat în facultate când ești în fața unui om cu probleme adevărate care, practic, îți transferă toate grijile și temerile sale. Dar a fost bine, eram numai 16 avocați, eram ca o familie. Ne-am stabilit în Suceava unde am primit primul apartament pe care l-am aranjat singuri.

După nici doi ani, soțul meu a susținut examenul de definitivat, ocazie cu care, la București fiind, i s-a sugerat să candideze pentru un post de judecător la Tribunalul Militar din Iași. Cum și socrii mei erau în Iași, a luat decizia să candideze și a obținut această demnitate. Destinul a vrut să revenim la Iași, deși la Suceava investisem foarte mult suflet în tot ce am făcut. Am obținut transferul în Baroul Iași și, o vreme, am locuit la hotelul Garnizoanei din Copou.  

Din vremea Marilor Maeștri

Decanul Baroului (care pe atunci se numea Președinte) era profesorul Theodoru, după care a fost aleasă doamna Constanța Radu. Când am ajuns eu în Iași erau 45 de avocați pe lista Baroului. Acum sunt peste 1000.  Am avut privilegiul, chiar pot să spun privilegiul, să întâlnesc niște maeștri. Locuiam pe Copou și dimineața după ce lăsam copilul la grădiniță (în casa unde e acum Centrul Cultural German) mergeam pe jos până la Palatul de Justiție. De multe ori pe acest traseu mă întâlneam cu doi-trei dintre avocații seniori care coborau tocmai de pe lângă Biserica Sfântul Nicolae cu servietele pline de dosare și care, îmi povesteau despre istoria Baroului, despre foștii lor colegi. Erau erudiți, eleganți, desprinși parcă dintr-o altă lume. Îmi plăcea să-i ascult în instanță, să-i urmăresc și să învăț de la ei.

Organizarea de atunci însemna și grupe profesionale care se întâlneau sâmbăta, după ce se terminau procesele. Făceam un fel de colocvii, discutam pe marginea cazurilor cele mai complexe. Chiar și avocații cu experiență aveau nevoie, la un moment dat, să se consulte, iar pentru noi, cei câțiva tineri, era un lucru extraordinar. Asta se întâmpla la sediul Baroului, care era în sălile de la parterul Palatului de Justiție. În acei ani se inaugurase Palatul de pe bulevardul Anastasie Panu. Nu mai era la Palatului Culturii, unde fusesem în studenție la câteva procese și la practica de specialitate. Vorbim despre sfârșitul anului ʹ89, chiar înainte de căderea comunismului, când era greu din multe puncte de vedere.

Presiuni din partea regimului n-am avut, eram și prea tânără. Ceva, totuși, mi s-a întâmplat. A fost foarte interesant, dar cred că a fost un test. Privind în urmă, așa consider. A venit la un moment dat cineva direct la mine, deși eram mai mulți în birou, un domn destul de bine îmbrăcat și m-a întrebat: sunteți avocat? Am nevoie de o consultație. Mă interesează cum este mai bine, să fiu cetățean sau să renunț la cetățenia română? Bineînțeles, atunci am început să mă gândesc la ce am învățat despre cetățenie, despre apatridie și i-am spus: sigur, sunt avantaje clare, de ce să renunțați la cetățenie? A spus ceva despre nemulțumirile lui față de regim. Am răspuns ”școlărește” despre faptul că renunțarea la cetățenie presupune privarea de drepturile politice. Probabil cineva a vrut să vadă cum gândesc… Așa am perceput. Pentru că, altfel, era o întrebare destul de riscantă pentru acea epocă.

În cadrul Baroului, am fost timp de un an, director al Biroului de asistență juridică. Era o structură fără prea multe atribuții. Făceam niște rapoarte, stabileam onorariile pe baza unei grile, în funcție de complexitatea cauzelor, întocmeam contractele, scriam delegațiile avocațiale. Această muncă m-a pus în contact cu toți colegii avocați și a fost foarte plăcut. În aceeași perioadă am făcut parte dintr-un grup profesional care se ocupa cu diseminarea informațiilor juridice în licee. Erau activități foarte frumoase și utile, care au fost reuate recent sub forma unor proiecte naționale coordonate de Uniunea Națională a Barourilor din România sub denumirea ”Avocat în școala ta”.

Apoi a fost deschiderea de după 1990. Așa cum am spus, am intrat în Barou cu puțin timp înainte de Revoluție (în mai-iunie). În 22 decembrie încă locuiam în hotelul Garnizoanei dar între timp primisesem un apartament într-o casă naționalizată la Râpa Galbenă. Îmi amintesc că supravegheam renovarea, că eram cu doi muncitori acolo când, prin fața ferestrei au început să treacă șiruri-șiruri de oameni care scandau. Inițial n-am înțeles ce se întâmplă. Apoi am vorbit la telefon cu soțul meu, am alergat la grădiniță să iau copilul și ne-am întâlnim în camera noastră de la garnizoană. Confuzia și spaima de atunci le-am trăit ca toată lumea.

A urmat o perioadă foarte frumoasă la Barou, am început să primim vizite ale unor confrați din străinătate, să ne înfrățim cu barouri din Franța. La sugestia domnului avocat Rotaru, care între timp devenise decanului Baroului, urmasem cursurile de master, specializarea Științe penale.

După încă un an m-am înscris la doctorat. Ani de zile nu se organizaseră doctorate așa încât erau foarte puțini profesori îndrumători. M-am înscris la domnul Mihail Vasile Jacotă, profesor emerit, la Drept Internațional Privat. Aș fi optat pentru Drept Public, dar profesorul Țațomir deja se retrăsese din activitate. Dar profesorul Jacotă a fost foarte atent la doleanțele mele și mi-a propus o temă interdisciplinară în dreptul international: Statut personal și naționalitate în dreptul internațional privat. Tema era foarte frumoasă dar, din păcate, lucrurile s-au complicat pentru că nu aveam niciun fel de bibliografie.

Bursier de Notre Dame

Și atunci a început alt capitol din activitatea mea profesională, aceala de bursier în diverse programe.  Între 1991-1992 am fost în Franța, într-un program de pregătire pentru avocați care mi-a dat posibilitatea să ajung în marile biblioteci, apoi, trei luni în 1993, într-un program organizat de Comisia Europeană, la Bruxelles.

E greu pentru tinerii de azi să-și imagineze lumea fără Internet. Dificultatea nu consta numai în absența acestui fabulos instrument ci și în absența articolelor științifice, a studiilor, monografiilor și chiar a cursurilor universitare. Nici în facultate nu aveam prea multe, majoritatea cursurilor erau litografiate. Și atunci mi-am zis că trebuie să fac ceva pentru documentarea tezei.

Începusem să învățăm primele lecții de democrație, să vorbim despre drepturile omului, despre statul de drept. În 1993 România a devenit membră a Consiliului Europei iar în 1994 a semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mă atrăgea idea de a cunoaște acest domeniu și am decis să caut un program care să ofere o specializare în Drepturile Omului și Drept Internațional. Încercasem să obțin o bursă de la Fundația Soros dar politica lor era aceea de a susține tineri cercetători în programe scurte de pregătire, de care să beneficieze cât mai mulți oameni. Și atunci am făcut demersuri pentru o bursă Fulbright, ceea ce a însemnat un efort foarte mare.

Aveam un copil, practicam avocatura, aveam examene la doctorat, proiecte în cadrul baroului. Am susținut testul TOEFL (de cunoaștere a limbii engleze) la Politehnica din București. La întoarcere, absolut întîmpător, cineva mi-a dat o broșură cu un program de master în Drept international la o universitate din Statele Unite, Notre Dame du Lac. Și am trimis un întreg dosar și acolo. După două luni am primit o scrisoare prin care eram anunțată că am fost acceptată. Deci, gândiți-vă, eram în 1994 când totul se făcea prin intermediul scrisorilor trimise prin poștă. Făceam calculul, 10 zile ca să ajungă, încă vreo două ca să răspundă, încă vreo 10 zile ca să ajungă răspunsul înapoi. Putea dura o lună ca să faceam câte o scurtă comunicare.

După concursul de selectație am avut și niște interviuri telefonice pentru a discuta detaliile. Eram acceptată, dar nu discutasem despre taxa de școlarizare. După câteva săptămâni m-au întrebat dacă am găsit un sponsor pentru că taxa era de 10.000 de dolari pe an de studiu! Era curs de Drept internațional și drepturile omului, deci exact ceea ce îmi doream. Am făcut din nou cerere la Fundația Soros, fără success. Și am pierdut anul academic 1994 pentru că n-am reușit să găsesc un sponsor.

Între timp renunțasem la bursa Fulbright și rămăsesem doar cu amintirea unui test TOEFL încheiat cu un punctaj foarte bun și cu gândul că măcar am încercat. În luna ianuarie 1995 am primit din nou o scrisoare de la Notre Dame prin care mi s-a cerut acordul de a-mi trimite dosarul la potențiali sponsori americani. A fost o zi de neuitat. Mi s-a cerut să indic un număr de fax, pentru celeritatea comunicării. Nu aveam fax, așa că am apelat la o prietenă.

Au trecut câteva luni fără niciun răspuns. Eram resemnată. În luna iunie, mă întorceam de la București unde o condusesem la aeroport pe fiica mea care participa la primul concurs de pian în Italia, la Sanremo. Plecase cu profesoara ei, de la Liceul de artă. Eram în tren și, în toiul nopții, prietena mea m-a anunțat telefonic că sunt multe pagini de fax pentru mine, că nu înțelege ce scrie, dar că începe cu cuvântul ”congratulations”! Erau, într-adevăr, 12 pagini cu instrucțiuni și de la sponsor și de la universitate și eram anunțată că, cel târziu pe 20 august trebuie să fiu acolo. Și așa am plonjat dintr-o dată într-o cu totul altă lume.

Clasa de Master, Universitatea Notre Dame (1995)

A fost o experiență nemaipomenită. Acolo am făcut, practic, a doua studenție. Era o universitate privată, extrem de bine cotată la acea oră, în top 10 a universităților americane. Biblioteca Facultății de Drept era într-o clădire cu 11 etaje iar la etajele 2 și 3 erau cărțile și periodicele pentru Drept Internațional. Programul era non-stop, se putea studia și noaptea, erau deja chei electronice. Iar la programul de master, ca să vedeți ce înseamnă o universitate privată de top, își permitea să aducă specialiști din toată lumea. Am avut profesori chiar de pe toată planeta. Păstrez și acum legătura cu ei. Eram 11 masteranzi de pe toate continentele.  Din Europa mai era un student austriac. Oricum, eu am rămas până astăzi singurul lor student din România. Ca alumni am rămas în permanentă legătură, primesc lunar cataloge, informații, votez când este vorba de staff-ul facultății. E o mare familie în care am fost primită.

Un an de zile a durat cursul de master. De regulă, în luna ianuarie erau interviuri pentru internship-uri. M-am înscris pentru un post de stagiar la Comitetul Drepturilor Omului de la Geneva. Am fost admisă dar, din nou, problema financiară a făcut diferența. Bursa era insuficientă pentru lunile de vară în cel mai scump oraș din Europa. În aceste condiții, am făcut un schimb cu un prieten bun și coleg, nigerian, care acum este profesor la Washington D.C. Și așa am ajuns la Minnesota Advocates for Human Rights, una dintre organizațiile americane extrem de active în domeniul protecției drepturilor omului. Și a fost foarte bine. Am rămas prietenă până în ziua de azi cu directoarea de atunci și cu soțul ei, care era congressman. Am și locuit la ei în casă o scurtă perioadă.

Primirea diplomei ”Cum laude”, Universitatea Notre Dame (1996)

Care va fi impactul asupra carierei, la ce va folosi acest master? Asta m-au întrebat colegii acolo. Le-am povestit despre România, despre primele exerciții de libertate, de democrație. Mie, personal, mi-a folosit pentru cariera didactică. Pentru că odată ce m-am întors, am făcut marea schimbare, în sensul că am început să predau Drepturile omului și Drept Internațional Public.

Kogălniceanu și demisia

Eram asistent asociat la ISE, eram încă doctorandă dar am dat concurs pe post la Universitatea ”Mihail Kogălniceanu”. Aveam ore și acolo și, după experiența americană, credeam că universitățile private au un mare viitor și la noi.  

Acolo, în parteneriat cu Centrul de Mediere și Securitate Comunitară, am participat la un frumos program de Clinică Juridică, tot de inspirație americană. Seamănă cu programele din clinicile medicale în care, ca rezident, vorbești cu un pacient adevărat și încerci să pui diagnosticul. Pe plan juridic asta însemna un ONG în colaborare cu Baroul și cu o facultate de drept, pentru a întinde o mână de ajutor celor care nu au posibilitate să plătească un avocat. Programul era axat pe protecția victimelelor violenței domestice. Am diseminat această informație și veneau femei agresate pe care le consiliam. Dar nu doar noi, avocații sau profesorii, ci studenții care aveau astfel experiența primului interviu. Era un foarte bun exercițiu pentru studenți. Și se mergea până la reprezentarea în instanță. Asta se întâmpla în anii 1999 și 2000.  Sigur, și acum există asemenea programe, dar mult dezvoltate.

Apoi am introdus în programa academică la Facultatea de Drept a Universității ”M.Kogălniceanu”(UMK) disciplina Protecția Juridică a Drepturilor Omului. Foarte devreme, față de alte universități. Și încă ceva. Când m-am întors, am avut o bucurie imensă. Am amânat câteva luni finalizarea tezei de doctorat pentru că eminentul profesor Gheorghe Scripcaru, după ce a aflat că urmasem un curs în SUA, m-a cooptat într-un important proiect de cercetare într-un domeniu care era atunci o noutate: bioetica. Așa a apărut, în 1998, prima carte de bioetică din România, intitulată ”Bioetica, științele vieții și drepturile omului” (semnată de  Gheorghe Scripcaru, A. Ciucă, Călin Scripcaru și Vasile Astărăstoaie). O carte care a fost foarte bine primită. E una dintre cele mai citate cărți și acum, după atâția ani, deși n-a mai fost reeditată. Este despre dilemele etice și juridice cu care ne confruntăm astăzi: cine stabilește care sunt frontierele progresului, ce probleme etice ridică reproducerea medical asistată, maternitatea surogat, donarea de organe, legalizarea eutanasiei etc. Este un domeniu fascinant care se completează perfect cu materia drepturilor omului. Și aici mi-a folosit experiența americană.

Decan, Universitatea ”Mihail Kogăniceanu” (2002)

Apoi au fost câțiva ani în care m-am risipit în munca administrativă, ca decan la o facultate dintr-o universitate în curs de acreditare. În final, am reușit să obținem acreditarea, cu mari eforturi, pentru că, în învățământul privat trebuia să faci totul de două ori mai mult decât în universitățile publice. Deși, la UMK, o spun cu mâna pe inimă, se învăța carte. Am avut studenți foarte bine realizați și era singura facultate de drept care organzia anual o conferință Internațională, cu douăzeci-treizeci de invitați din străinătate. Asta nu se întâmplă nici astăzi la foarte multe facultăți sau universități de stat.

Din păcate, târziu am observat că visurile mele nu se mai potriveau cu cele ale fondatorilor și m-am aflat, la un moment dat, într-un mare impas.  Eram rector de două luni și în această calitate mi s-a cerut nici mai mult, nici mai puțin, să fac o donație către fundația inițială prin care s-a înființat universitatea. Și atunci am zis nu! Pentru că nu se știa care urma să fie soarta universității, donația era un soi de protecție pentru fondatori. Pur și simplu, mi s-a cerut să fac o ilegalitate. Am preferat demisia. Era în 2012.

Nu mi s-a spus să ”dau din coate”…

Nu puteam să concurez pe un post la alma mater.  Soțul meu se întorsese după ce fusese și el la Universitatea ”Petre Andrei”. Eram destul de îngrijorată. Tocmai primisem o onorantă ofertă să predau la Paris, la Sorbona, ca profesor invitat, un curs original de Drept Internațional general. Lucrasem mult, în franceză, și deodată rămăsesem fără afiliere profesională. La Universitatea ”Al.I. Cuza”, pe vremea aceea, la Drept Internațional și Drepturile Omului era titulară o colegă care ulterior a plecat la Curtea Constițională. Aveam gradul didactic de profesor încă din 2008 și singura facultate care avea postul vacant pe aceste discipline la Departamentului Drept era cea din cadrul Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava.

Pentru că legea educației prevede că toate posturile se ocupă prin concurs, am dat concurs a două oară, pe post de profesor universitar în 2012, an în care erau, potrivit unei legi în vigoare, cele mai drastice condiții. Erau necesare trei recomandări de la trei profesori din orice universitate din lume, dar din cele care aflate în ”top 200”  în ordinea importanței și prezența în comisie a unui membru dintr-o asemenea universitate. Și iată la ce mi-a mai folosit experiența americană: aveam foști colegi, acum profesori în toată lumea, dar și foști profesori cărora le-am scris și le-am solicitat scrisori de recomandare. Sigur, a fost derutant pentru ei, care nu puteau să înțeleagă cum funcționează sistemul nostru educațional.

Am rămas afiliată la Suceava și, pur și simplu, mi-am văzut de drum. Am refuzat să bat la uși. Așa cum am fost educată în familie, am mers acolo unde am fost chemată, nu am știut niciodată să ”dau din coate”…

În Iași, am rămas la Barou, dar timpul nu-mi permite să mai practic. În schimb, predau un modul din disciplina Drept European al Drepturilor Omului în cadrul Institutului Național de Pregătire și Perfecționare a Avocaților. Iașul este unul dintre centrele regionale ale acestui institut unde sunt cursanți avocații stagiari din Iași, Suceava, Galați, Bacău, Vrancea. De asemenea, în prezent, sunt profesor coordonator la Școala Doctorală a Facultății de Drept de la Universitatea ”Titu Maiorescu” din București.

Scrisul și condiția femeii

Am scris mereu, port carnețele mele ”cu idei” în poșetă. Scriu nu numai poezie ci și cronici, colaborez la reviste literare din Iași și din țară. E felul meu de a mă regăsi, de a evada din lumea juridică în cea a metaforei, de a mă bucura de lectură.

Am îndrăznit să public primele două-trei cărți de versuri în 2009-2010 și apoi am continuat. În prezent sunt membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași.  Anul trecut am publicat o carte intitulată Condeie regale în Convorbiri literare care conține scrierile Reginelor Elisabeta (Carmen Sylva) și Maria și ale principesei Ileana.

Premiul Restitutio, Editura Timpul, 2022

Mergând pe același fir, acum lucrez la un volum despre femeile scriitoare care au publicat în longeviva revistă Convorbiri literare de la înființare (1867) și până în 1944. Aici se întâlnesc preocupările mele profesionale (despre condiția femeii, despre emancipare) cu cele literare. Sunt femei necunoscute (cum este de pildă Lucia Codru) sau cunoscute dar despre care se vorbește tot mai puțin (de exemplu, Ana Conta, sora filozofului Vasile Conta sau Matilda Cugler Poni, soția chimistului Petru Poni), femei care au avut privilegiul de a proveni din familii ilustre dar și altele care și-au croit propriul drum prin talent și foarte multă muncă.

Am cules date despre prima Asociație pentru Emanciparea Femeilor Române care a fost înființată aici la Iași, în 1917, de Calypso Botez, Ella Negruzzi și Elena Meissner. Am subliniat rolul Reginei Elisabeta în promovarea tinerilor artiști și scriitori (George Enescu și Vasile Alecsandri pe care i-a susținut financiar pentru a studia la Paris, Elena Văcărescu căreia i-a tradus primele poeme în franceză, ceea ce a făcut să fie premiată de Academia Franceză), în înființarea unor cercuri de igienă, de cusut pentru femeile din mediul rural. Mi se pare foarte important să cunoaștem asemenea modele de implicare în viața cetății și, mai ales, să le urmăm.

Lansare de carte, Sala Pasilor Pierduti, Targul de Carte Librex, 2016.

Lucrarea de disertație în SUA a avut ca temă violența domestică, acest fenomen care este prezent în toate statele și este extrem de greu de stăvilit. Modelul american a fost util pentru România unde încă nu erau create mecanismele juridice care să permită intervenția în situații limită. Totul se oprea la ”ușa” vieții private. Acolo am aflat despre adăposturi pentru femei și copii victime ale violenței și despre toate celelalte măsuri (legale) posibile. Primul proiect de lege privind violența domestică în România aparține tot unei femei și, dacă nu mă înșel, a fost depus în anul 2000. Știu că atunci, la inițiativa CMSC, am organizat la Iași o conferință internațională pe această temă. A fost foarte foarte interesant, am invitat și un fost profesor de la Notre Dame, pe lângă specialiști din câteva țări europene. E un exemplu de implicare care a reușit să schimbe puțin lucrurile.

Juristul român. Ieri și azi. 

Așa cum v-am spus, la terminarea studiilor universitare puteam să ne îndreptăm spre oricare dintre profesiile juridice. Sigur, era nevoie și de puțin noroc, în sensul că, pe lângă medie bună trebuiau să fie posturi la repartiție. Astăzi, tinerii care doresc să devină judecători sau procurori trebuie să treacă dificilul examen la Institutul Național al Magistraturii (INM). Numărul candidaților este foarte mare și modalitatea de examinare este testul grilă. Eu rămân la părerea că în domeniul dreptului cuvântul, modul în care argumentezi sunt relevante. Cunosc foarte multe cazuri de studenți foarte buni care au ratat intrarea la INM de câteva ori și au renunțat.

Nu cred că testul grilă este cea mai fericită soluție, ar trebui regândit cumva. Din câte știu, în Statele Unite toți absolvenții trebuie să profesesze mai întâi ca avocați, intră în Barou și, în funcție de legislația specifică a unui stat, după cinci, zece sau 15 ani pot ocupa posturi de judecători. Sunt situații când un reprezentant al Biroului Procurorului General sau al Curții Supreme pur și simplu invită un avocat după ce, în prealabil i-a urmărit activitatea profesională și conduita morală. Vorbim, așadar, despre timp, despre experiență acumulată.

În sistemul nostru, experiența este mai puțin luată în calcul. Foarte mulți studenți își doresc să devină judecători, dar e destul de dificil ca la 25 de ani să judeci cauze grave, în care viața, libertatea persoanei sunt valori esnțiale. Eu le recomand studenților să intre în sălile de judecată și în afara orelor de practică, să urmărească ce se întâmplă, să se imagineze în postura avocatului sau a procurorului ori a judecătorului și, cu toată onestitatea, să se auto-evalueze. Să vadă dacă sunt capabili să vorbească în fața unui public numeros, dacă au robustețea fizică și psihică necesare pentru aceste activități.

Am avut recent un seminar despre alegere și despre influențarea alegerii și mi-a amintit că, în primii ani după ce s-a renunțat la examenul de admitere la facultate, evaluarea se făcea pe baza dosarului de studii din liceu, a notelor de la BAC și a interviului. Câțiva ani, ca membru în comisiile de interviuri am avut foarte multe surprize. Tineri care îmi mărturiseau că Dreptul nu este alegerea lor ci a părinților (unii avocați, notari), care doreau să devină arhitecți sau…astronomi.

Foarte mulți părinți greșesc transferând propriile dorințe copiilor lor. În aceste situații, unii studenți abandonează după primul an. Pentru că vorbim, ca în multe alte profesii, despre vocație. Ca avocat trebuie să iubești oamenii, să fii empatic dar să nu te minți în privința șanselor de câștig într-o cauză și nici să nu minți clientul. Sunt lucruri care țin de onestitate dar și de deontologia profesională.

E adevărat, cea mai mare suferință în această profesie este să știi că din punct de vedere juridic ai făcut tot ce se putea face, că era o cauză care cu adevărat putea fi câștigată și ai pierdut-o. În prezent, există și instanțe europene supranaționale, apartenența noastră la Consiliul Europei și la Uniunea Europeană este un mare câștig.  

La Starsbourg cu colegii de stagiu (2000)

Avocatura, ca și celelalte profesii juridice, e o meserie de anduranță, e cronofagă și presupune decizii grele. Și, ca orice muncă, lasă urme adânci asupra omului care o practică. Am avut surpriza să revăd, la câțiva ani de la terminarea facultății, colegi și colege avocați, procurori sau judecători care erau foarte schimbați. E un domeniu în care se dă o luptă continuă și, ca în orice luptă, e nevoie de o armură.

Îmi place să cred că nu m-am schimbat foarte mult. Am lăsat mereu și loc pentru zâmbet în instanță. Și mi-am permis să aleg cauzele pe care să le apăr, în funcție de niște clienți (sigur, niște necunoscuți) care totuși îmi dădeau impresia că sunt de bună credință. În plus, am lăsat aspectele pecuniare pe locul secund. Adică nu mi-am dorit cu tot dinadinsul să am foarte multă clientelă. Aș fi avut posibilitatea, mai ales că erau mulți avocați cu experiență cu care aș fi putut colabora, care m-au apreciat de la început. Am refuzat constant, ceea ce mi-a conferit o totală independență profesională. Nici în avocatură, nici în învățământ n-am depins de cineva care să-mi deschidă ușile. Iar greșelile au fost ale mele și mi le-am asumat.  

Sigur, în avocatură lucrurile au început să devină mai grele după ʹ90 când s-au deschis larg porțile barourilor și numărul avocaților a crescut foarte mult. În prezent sunt peste o mie de avocați la Iași și a crescut și stresul și dificultatea de a avea clientela proprie. 

Când am plecat în America, mi-am pierdut clientela. Am rugat colegele să mă substituie în dosare, dar dosarele acelea s-au finalizat așa încât, când m-am întors am luat-o luat-o de la capăt, ca un începător. Cei mai mulți clienți proveneau dintre oamenii care, în căutarea unui avocat, asistau la dezbateri în sălile de judecată și comparau prestațiile avocaților. Deși pare greu de crezut, aceasta a fost singura mea sursă. În timp, am fost adoptată de orașul ăsta și de oamenii de aici pentru ceea ce sunt. Și pentru că nu am încercat niciodată să par altceva. 

Modelele

Nu am avut un singur model în viață, un personaj anume, cred că am luat câte ceva de la toți oamenii pe care i-am cunoscut dar și de la diverse personaje livrești. Iată, pentru mine, Regina Maria este o personalitate fascinantă. Câte lucruri a putut să facă, deși putea să aleagă să nu facă nimic, pentru că era Regină… 

Pe mătușa mea am prețuit-o pentru că citea și avea biblioteca aceea și n-a existat o zi să nu o văd cu o carte în mână. Și asta a devenit pentru mine a doua natură. Apoi sunt profesoarele mele despre care v-am povestit, pe care le-am admirat pentru modul în care se comportau, pentru felul în care vorbeau sau se îmbrăcau, pentru felul exemplar în care-și făceau meseria. La fel, am învățat multe lucruri de la profesorii din străinătate pe care i-am întâlnit. Așa încât, modelul este sub forma unui frumos puzzle uman.

——————————————————————————————————————–

Despre IAȘI

Însemnările unui nebun cu plăcinte și bragă

Iașiul mi-a plăcut dintotdeauna și nu l-am descoperit când am devenit studentă, ci mult mai devreme, pe la zece ani, când veneam la niște controale medicale cu unchiul meu. Îmi plăcea zona aceea de lângă ”Boltă” pe Lăpușneanu, unde erau plăcinte calde cu brânză și cu carne și încă se găsea bragă. Acela era locul nostru preferat, apoi ne plimbam pe Copou.

Când am venit la studii, eram extrem de fericită. Pe lângă faptul că era un oraș care îmi plăcea, mi se părea foarte romantic. Și era foarte  verde, cu foarte mulți copaci. Nu aveam spaima întâlnirii cu un oraș mare, necunoscut. Era încă liniștit, fără multe mașini și claxoane, cu o lume elegantă, ca și la Rădăuți de altfel.

La Rădăuți am avut cele mai frumoase experiențe interculturale. Aveam colegi, prieteni și vecini evrei, nemți și polonezi. Era extraordinar, ne vizitam, schimbam rețete. Și era eleganța aceea, cel puțin de duminică, când se făceau plimbările în centru, pe lângă hôtel de ville, cum spun francezii. Parte din lumea aceea am regăsit-o și în Iași, cel puțin pe Copou. Vedeam profesorii mergând pe jos spre universitate, fără mașini, eleganți și distinși.

La lansarea revistei Femeia modernă

Apoi am făcut ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, am mers la teatru. La Rădăuți ascultasem doar teatru radiofonic. ”Însemnările unui nebun”, a lui Nikolai Gogol, țin minte, a fost prima piesă pe care am văzut-o din lojă. Am fost cucerită pentru totdeauna. 

Peste ani, un prieten din Luxemburg care a venit și a vizitat orașul ne-a spus că simte că aici ar putea trăi.  Așa am simțit și eu atunci, că e orașul în care pot să trăiesc.

…Teatrul, fără de care nu aș putea trăi

Am mers foarte mult pe jos, am traversat orașul de sute de ori. Când locuiam în Tătărași schimbam traseele, îmi plăcea să văd și alte străzi, să descopăr case vechi.

Sigur că fața Iașului s-a schimbat și oamenii s-au schimbat. Între timp, inima orașului s-a mutat la Palas, Palatul Culturii este mai bine pus în valoare. Acum nu prea am timp să străbat orașul dar o fac cu plăcere de câte ori e posibil. Oricum, destinațiile constante rămân TeatruL, Filarmonica, lansările de carte, expozițiile și librăriile.

Problema traficului cred că începe să devină din ce în ce mai greu de gestionat, mai ales după ce s-au construit centrele rezidențiale care sunt adevărate orașe. Poluarea este o consecință. Aerul e din ce în ce mai viciat. Din primăvară până toamna târziu, toată lumea fuge spre Parcul Expoziției, spre Grădina Botanică, spre Parcul Copou pentru că, realmente, sunt gurile de oxigen ale orașului.

Sigur se pot face lucruri mult mai frumoase, mai multe parcări, dar și mai multe parcuri. Deja bulevardul Carol este un mare parc, drumul spre Grădina Botanică s-a transformat spectaculos în ultimii doi ani. Dar se poate și mai mult. Cred că orice primar, indiferent cine ar fi sau ce partid politic ar reprezinta, trebuie să meargă pe jos prin oraș, să vadă străzile, să se întâlnească cu oamenii, să culeagă laudele și criticile în mod nemijlocit.

Nu m-aș muta din Iași definitiv. Am avut posibilitatea și chiar invitația să lucrez și în străinătate, să rămân în SUA la universitate, să fac doctorat acolo (ceea ce ar fi însemnat, probabil, o carieră academică). Dar mi se părea foarte departe. Ar fi fost frumos, fără îndoială, dar… Toate amintirile mele sunt practic aici, la Iași. În afară de casa mea de acolo, din colțul Rădăuțiului unde am stat primii 14 ani, de peste 30 de ani Iașul înseamnă acasă. Aici am dus-o de mână pe fetița mea la clasa de pian de la Palatul Copiilor și apoi la școală în prima zi. Aici am avut marile examene ale vieții.

Patru femei, patru destine, o singura familie. Sărbătorind-o pe mama.

Și aici este Teatrul, fără de care nu aș putea trăi. Am mai mărturisit cândva, la o emisiune televizată, că am văzut toate spectacolele de teatru din ultimii 30 de ani, absolut tot ce s-a jucat în fiecare stagiune. I-am aplaudat, pe rând, pe toți actorii ieșeni de ieri și de azi. Probabil, am rămas copilul de acolo, din podul luminos, care călătorește în continuare într-o lume imaginară.

Ieșenii și bucovinenii

Ajunsă în Iași, am sesizat diferențe între ieșeni și bucovineni. Pentru aceștia din urmă, era evidentă influența Imperiului. Când am început să vizitez Europa, am înțeles de ce bunicii obișnuiau să adauge zahăr în salata de legume, am remarcat de unde ne vin niște rețete, de pildă plăcințelele acelea savuroase din cartofi, cărora le spuneam tocinei…  Le-am redescoperit la Luxemburg, în Grand Place, unde, de două ori pe săptămână se pot pune la prăjit în fața oricărui nostalgic. Acum, evident, în această lume globalizată s-au estompat diferențele.

Cert este că locuitorii din ”dulcele târg” au păstrat ceva din amprenta boierilor de altădată.

În memoria lui Vespasian Pella

Vorbind despre ieșeni și despre nevoia de a ne cunoaște înaintașii, în 2015 am fondat, împreună cu câțiva colegi inimoși, Asociația academică ”Vespasian V. Pella”.

Deși a fost unul dintre cei mai mari juriști români, în studenție nu ni s-a vorbit despre el. L-am descoperit mai târziu, evocat de autori francezi și americani. Am aflat că a locuit în Iași între 1909 și 1935, că a făcut studii la Liceul Național, apoi la Facultatea de Drept unde a fost și profesor. Ca diplomat, a fost cel care a propus (în 1925) înființarea Curții Penale Internaționale, care astăzi funcționează la Haga. Din păcate, această personalitate nu este cunoscută de ieșeni, în general, și de juriști, în special. A murit în exil, la New York.

Am considerat că este o datorie să-i recuperăm memoria și să-i facem cunoscute meritele, așa încât am creat asociația. Vreme de câțiva ani am cercetat arhivele din Iași, din țară și din Europa și am căutat să reconstituim traseul său profesional. Așa am reușit să publicăm o primă monografie, să traducem o parte din opera sa (scrisă în mare parte în franceză). Practic, nu reconstituim doar o viață, reconstituim o epocă. Pella fost coleg de liceu cu Mihai Ralea, a fost prieten cu Titulescu.

Cercetările ne fac să descoperim și povești ale unora dintre contemporanii săi, legăturile dintre ei, influențele politice, jocul destinului. E o fascinantă muncă de cercetare. Sunt informații despre Pella care apar pe neașteptate, printre rânduri, în volume biografice. De pildă, nu știam aproape nimic despre mama lui când, răsfoind o monografie despre teatru scrisă prin anii ʹ50 de un autor al cărui nume îmi era complet necunoscut, am aflat despre seratele din casa familiei. Pe la 1900, doamna Pella, care era absolventă de drept și de filozofie, invita liceeni și organiza saloane literare, după moda reginelor. Sunt foarte importante și jurnalele pentru că pot conține consemnări care nu se mai poți găsi nici în arhive, nici în alte documente.

Cred că avem încă foarte mult de învățat din istoria extraordinar de bogată a Iașului.

Din ce mi-a povestit mama, când m-am născut erau minus 33 de grade afară. Locuiau într-un sat la 10 km de Întorsura Buzăului și au dus-o cu sania cu cal la spital să nască. Și-mi povestea că avea și calul nu știu câte pături pe el ca să nu înghețe de frig.

Așadar, m-am născut la Întorsura Buzăului, județul Covasna. Tata este de-acolo, mama este ieșeancă. Tata lucra la Tractorul în Brașov și pleca în vacanțe prin sindicat, cum era atunci, și a ajuns și la Slănic unde lucra mama, că acolo primise repartiție de la școala tehnică sanitară.

S-au cunoscut la dans, tata era un mare dansator și un mare petrecăreț. Mi-amintesc că ne arăta când eram adolescenți fotografii din tinerețea lui în Brașov din tot felul de restaurante. Era foarte atent, se îmbrăca foarte elegant. La vremea lui era toată povestea aia cu Beatles și era o efervescență printre tineri.

După ce s-au cunoscut și s-au plăcut, s-au mutat la Întorsură. Dar tata avea ceva probleme cu plămânii și doctorii i-au recomandat un climat ceva mai uscat și când aveam trei luni s-au mutat în Iași, de unde era mama.

Cu mama si fratele meu în 1978

În Iași mama a venit cu transfer la Spitalul Militar, locuiau în chirie și pe mine m-au lăsat la țară la Comarna, la bunicul matern. Am stat acolo până pe la vreo trei ani jumate. Îmi povestea tataia, Dumnezeu să-l ierte, cum mă lua cu el peste tot, la muncă. Era ceva responsabil pe la CAP și umbla pe dealuri să supravegheze oamenii, să-i ponteze, cum era pe-atunci. Era foarte sfătos. Îmi povestea când venea mama în week-end să mă vadă și îi ceream bomboane și-i spuneam ”dacă nu aduci bomboane, să nu mai vii”.

Am avut o copilărie out-door, așa, în aer liber, bucolică, pe dealuri, cu fructe. Și mi-amintesc că oamenii mă plăceau foarte tare și aveau grijă de mine. Cum se spune, ai nevoie de un sat ca să crești un copil și cam așa s-a întâmplat și cu mine.

După ce au reușit ai mei să cumpere un apartament undeva pe Șoseaua Națională, ceea ce era foarte ciudat pentru că nu prea existau proprietăți, ne-am mutat cu toții acolo. Eram cam ca la țară acolo, erau puține blocuri dincolo de Bahlui. Pe Soșeaua Națională noi jucam fotbal, nu treceau mașini, iar la grădiniță mergeam cu fratele meu singuri, nu ne ducea nimeni. Generația cu cheie la gât. Așteptam să merg la școală, pentru că jucam fotbal și abia așteptam să mă întâlnesc cu colegii.

Eram o generație foarte numeroasă, decrețeii. Eram vreo 13 clase. O nebunie. Și pentru că nu mai aveam loc, o parte aveam orele după amiază. Țin minte că jucam prinsa pe bănci și la un moment dat am călcat pe lângă o bancă, am căzut și mi-am spart arcada de un colț de bancă. M-am dus acasă, stăteam la două minute de școală, plin de sânge. M-au dus ai mei la spital și m-au cusut, dar nu-mi aduc aminte să mă fi durut și nici nu eram speriat, mi-am dat seama că era ceva grav mai mult din reacția părinților mei.

Pe la 4-5 ani

Am mai avut un eveniment din ăsta cu un vecin care cosmetiza un gard viu din jurul blocului. Noi jucam prinsa pe-acolo și nu știu de ce era deranjat de chestia asta și se tot lua de noi, să plecăm de-acolo. Dar noi nu-l băgam în seamă. Și cum treceam la un moment dat prin spatele lui, nu știu cum s-a întors și a dat cu foarfeca de tuns gardul în mine și m-a tăiat pe interiorul coapsei. Norocul meu a fost cu nu mi-a atins nicio venă sau arteră. Nici acum nu știu dacă a făcut-o intenționat sau a fost din greșeală, dar mi s-a părut un exemplu de violență gratuită.

Când eram într-a doua, a venit în clasă la noi un tip care recruta copii ca să facă un cerc de balet în școală. Și am ridicat și eu mâna că vreau. Eu mă uitam tot timpul la balet la televizor când se dădea sâmbăta, îmi plăcea foarte tare, eram fascinat. Era singurul moment în care stăteam lipit de televizor. Și mama a zis ok.

Eram doar doi băieți și un cârd de fete. Nu-mi mai amintesc ce-am făcut efectiv acolo, ideea este că, stârnit deja, am ajuns apoi la Casa Pionierilor și m-am înscris la cercul de balet. Era acolo o sală de balet adevărată și un prof de formație balerin. Îmi plăcea foarte tare, eram foarte încântat.

Nu am precedente artistice în familie, dar ce pot să spun e că ai mei sunt foarte buni dansatori. Lui tăică-meu îi plăcea foarte mult să danseze, la orice nuntă, la orice petrecere pe unde mergea. Altă explicație nu am de unde vine pasiunea mea pentru balet, a fost pur și simplu fascinația mea față de ceea ce vedeam la televizor.

Dar tot timpul am jonglat între balet și fotbal, între aceste două pasiuni și moduri de a-mi manifesta energia fizică, așa că în clasa a treia, când se făcuse clasă de fotbal și jucam deja în echipa școlii, am zis că nu mai vreau la balet. Eram în generație cu Adi Dobre, coleg de clasă, care avea să ajungă atacant la Poli și eram foarte încântat. Și am zis, gata, fac fotbal.

Cu frate-miu Ovidiu și părinții la aniversarea a 15 ani de căsătorie (Iași)

Am avut noroc că părinții tot timpul au zis, ok, e alegerea ta. Ei bine, îmi amintesc foarte clar că chiar dacă jucam fotbal, ori de câte ori era balet la televizor, eu, gaga. Dar cu o oarecare nostalgie, cu un soi de a tânji, cu un soi de suferință. Mama a observat asta și mă tot înghiontea: nu vrei să mergi din nou la balet? Dar eu sunt destul de încăpățânat, nu prea îmi spui mie ce să fac. Și atunci a vorbit cu frate-meu, au complotat și a venit frate-meu la mine și m-a făcut cu capul, că, hai că vreau și eu, că hai împreună și am ajuns iar în sala de balet.

Apoi, fiind un pic mai mare, am început să investesc mai multă prezență în dans și, la un moment dat, proful de-acolo îi spune mamei, doamnă, băiatul e foarte talentat, are abilități naturale pentru asta și vă recomand să-l înscrieți la școala de balet. Era la liceul de artă o secție de coregrafie, dar doar la Cluj și la București și erau locuri foarte puține. Și am zis, da, mergem, nu știam eu ce-i aia să stai la cămin. Aveam 10 ani, se intra din clasa a patra. Sau dintr-a cincea, așa cum am făcut eu.

Tata are un nepot, Adrian Petrescu, care acum e unul dintre cei mai buni oboiști ai României, a făcut Conservatorul la Iași și a stat o vreme la noi. Și unul dintre colegii lui de generație era la Filarmonica din Cluj și a vorbit cu el și s-a ocupat el de înscrierea mea la examenul de admitere. Noi eram la Întorsura în vara aia, în vacanță, și îmi amintesc că am plecat eu cu mama de-acolo ca să dau examen, ca apoi să facem joncțiunea cu tata și cu frate-meu la Băile Felix.

Ăia de la Cluj aveau o infrastructură dedicată pentru asta, și încă o mai au, este o clădire acolo cu trei sau patru etaje numai cu săli de balet. E la nivelul multor țări din vest. La vremea aceea examenul avea două probe, una îți testa urechea muzicală cu o baterie cu mai multe ritmuri pe care trebuia să le reproduci și una la bară care îți testa flexibilitatea, atitudinea, spatele, chestii de natură fizică și motorie care să-ți verifice potențialul. Când s-au afișat rezultatele eram foarte fericit că eram al nouălea pe listă și mi-amintesc că mama a început să plângă, probabil că și-a dat atunci seama ce înseamnă că-i pleacă copilul de acasă.

Mi-a fost foarte greu la început în cămin, cel puțin în primul an. Mi-era dor de casă, eram speriat. Era un mediu destul de dur în cămin, eram mulți copii în dormitor, vreo 25-30, cu o sobă cu gaz în mijloc, cu băile afară,  într-o clădire veche în centrul Clujului cu camere înalte. În primul an mai mârâiam că vreau acasă, dar taică-meu nu, tu ai vrut acolo, acolo stai, nu te-am trimis eu, vezi cum faci, nu discutăm.

Acasă, în camera mea și a lui frate-meu(Iași, circa 1984-1985)

Ușor ușor m-am adaptat, cu focus pe pasiune și pe ce ai de făcut. Dar mai jucam și fotbal, făceam mingi din ciorapi pentru că jucam în sală și să nu spargem oglinzile. Am stat acolo până într-a doișpea. Veneam acasă doar în vacanță, cu trenul, în picioare de cele mai multe ori.

De balet trebuie să te apuci de mic. Am văzut care s-au apucat și de pe la 14 ani, dar trebuie să ai niște abilități fizice extraordinare ca să reușești. Sunt foști gimnaști, de gimnastică ritmică, care au început de la 14 ani. Corpul trebuie să fie format într-un anumit fel, musculatura, totul și asta se poate doar de la vârste mici. Eu sunt foarte bine în corpul meu, în general, din punct de vedere fizic, tocmai datorită dansului. Îmi controlez fiecare mușchi, sunt în armonie.

Practicarea baletului este foarte riguroasă și disciplinată, oricând ești pasibil de un accident. Au fost multe cazuri. Eu am pățit odată când lucram în Germania într-o companie cu un program destul de intens și după câteva luni de rutină, nu mă mai concentram la o săritură extrem de simplă și era să-mi rup glezna. Se întîmplă în poze, în arabesc, care-i o poziție clasică în balet, dacă se mișcă și nu respectă cerințele pozei. Am avut cazuri de colegi cu clavicula sărită. Cu partenera trebuie să fi într-o sincronizare perfectă, fină în toate detaliile și să lași toate problemele pe care le ai, când ai intrat în sala de balet, s-au terminat.

Baletul este scris și poate fi povestit, orice spectacol poate fi povestit, pentru că fiecare mișcare are o denumire. Din secolul 15, de la curtea regelui Louis al IV lea, Regele Soare, de când a apărut baletul în mod organizat, orice mișcare a primit un nume.

Spectacol de magie, dresaj și dans, Wintergarten, Phantasialand, Bruhl, Germania (1994)

M-am lovit de prejudecăți, știam care-i cultura masculină în România în raport cu deviații, cu lucrurile astea. Dar noi ne făcusem o rețea foarte bună de prieteni în Cluj, în sensul că ne știam cu toții, și cu golanii și cu copiii de securiști cu bani și cu ăia de milițieni sau din organelle de partid. Eram foarte bine conectați pentru că toți vroiau să se lipească de balerine. Dar fetele noastre le dădeau cu flit instant și atunci noi eram pentru ei ca o poartă de intrare la ele. Și noi profitam de asta, evident.

După ce am terminat liceul am venit la Iași, am dat audiție și am intrat în corpul de balet al Operei Române de aici. Dar am colaborat și cu Opera din Cluj încă din liceu, ca elevi ne luau să dansam în spectacole mari.

Dar după ce am ajuns la Iași la Operă, am plecat în armată, la București, în Pantelimon, într-o unitate de aprovizionare și transport. Dar, cum se întâmpla la vremea respectivă, ansamblurile armatei știind că au balerini absolvenți, veneau și făceau formalitățile și îi transferau pe perioada armatei să danseze pentru ele. Așa că, după patru luni, am fost recrutat pentru ansamblul de la Cluj. Apoi, în 1989, m-au lăsat la vatră și am revenit la Iași.

Revoluția a venit la timp pentru mine.

Lumea asta a balerinilor e foarte mică, ne știm unii pe alții, am fost colegi de școală, păstrăm legături, ne tragem unii pe alții. Așa că, un coleg de-al meu mai mare, solist, a plecat la Sarajevo, la Operă, și ne-a zis, băi, băieți, haideți că ăștia caută balerini și vă pregătesc o audiție.

Am ajuns acolo în septembrie 1990, cu trenul, a fost prima mea ieșire din țară. Eu știam engleză, am o apetență pentru limbi străine, vorbesc vreo șapte, învăț foarte ușor și asta m-a ajutat să mă descurc și pe drum și acolo. Am ajuns deci la Sarajevo unde ne-au primit cu brațele deschise, pentru că ei nu aveau tradiție, nu aveau școli. Și acum în toate operele din fosta Iugoslavie predomină balerinii români, ruși sau ucrainieni. Eram plătiți mult mai bine ca aici, în România. A fost excepțional, dacă nu venea războiul și acum eram acolo, nu mai plecam.

Aveam o viață excepțională la Sarajevo, spectacole valoroase, profesional a fost o experiență foarte bună. Am dansat și balet clasic și contemporan, experimentau foarte mult, aduceau coregrafi.

În general, în balet nu dansezi mai mult de 3-5 minute odată, dar acolo am dansat prima dată Bolero-ul, care are 28 de minute. Dansezi încontinuu 28 de minute. N-o să uit niciodată experința aia, felul în care mă făcea să mă simt acel spectacol, extaz, pot să spun, aproape de orgasm. Excepțional, cumva transcenzi, dansezi intens și începe să apară acidul lactic în musculatură și toate lucrurile astea care se petrec în corpul tău, plus muzica, luminile, ai senzația de decorporalizare. Mi-amintesc de finalul spectacolului, în vestiar, de sentimentul ăla de sfârșeală în care-ți zici, băi, dacă mor acuma, e ok. E sentimentul ăla că ai trecut Rubiconul, e foarte greu de descris în cuvinte. Pentru genul ăsta de experiență a meritat toată munca din spate.

La un spectacol TV la WDR în Koln, 1994

Aveam și o viață socială foarte faină acolo. Eu sunt un tip foarte social, am învățat foarte repede limba, mă străduiam să ies în oraș cu colegii tot timpul. Aveam o micro-comunitate, aveam baruri, discoteci unde mergeam cu prietenii, adoptasem cultura locală, mâncarea îmi plăcea foarte mult, felul în care arăta orașul, combinația dintre nou și vechi. Aveau și bazele sportive de la olimpiada de iarnă. În orașul vechi este o piață unde este o geamie, o biserică catolică și una ortodoxă și când începeau să bată alea, să cânte toate, descopereai că sună armonic.

Dar în 1992 a început războiul acolo. Am stat într-un beci șase zile. Mă uit acum cu câtă lejeritate se vorbește despre războiul din Ucraina, cât de războinici sunt unii, dar puțin știu ce înseamnă să treci prin așa ceva.

La început au zis slovenii că se rup de Iugolsvaia, au sărit ăștia, s-au bumbăcit un pic și s-a terminat repede. Apoi au venit croații și au zis că ies și ei, dar în Croația a fost nasol, cu toate nenoricirile alea, pe zona de est, la Vukovar.

În Sarajevo, eu aveam prieteni sârbi, croați, musulmani, albanezi și discutam lucrurile astea, ei erau prieteni foarte buni între ei. Dar totul a fost alimentat politic, bazat ca și în pandemie acum, pe teroare, pe frică, pe stârnit unii împotriva celorlalți. Și mai ales la țară, unde erau cei mai săraci și mai ușor de speriat.

Dar toți îmi spuneau, aici n-o să se întâmple, lumea-i amestecată, e ok, n-are cum. Dar tot timpul uit și de fiecare dată îmi amintesc de ce spunea Primo Levi, că nazismul și atrocitățile alea au fost făcute de niște funcționari care n-au vrut să greșească și că erau mirați că nu știau de ce-i urăște lumea, că ei n-au făcut decât să urmeze niște ordine. Adică natura umană e extrem de primară în esență și nu știi niciodată cum se manifestă, cel puțin atunci când acționează în grupuri, când ne ascundem unul în spatele celuilalt.

Bun, și se spunea, ok, se hârâie ăștia puțin dar o să negocieze. Și, mi-amintesc, în aprilie 1992, erau deja atroctăți în Vukovar, în estul Croației și era tot timpul viziunea asta politică a lui Miloșevici și a lui Tudjman, ăsta cu Croația Mare, Miloșevici cu Serbia mare.

Și, în aprilie 92, în cartierul vechi din Sarajevo, era o nuntă sârbească sau musulmană, nu mai rețin exact, la care a avut loc un act terorist, cu împușcat în mulțime. A fost, evident, o provocare, o făcătură, un pretext, asta a fost senzația mea fiind acolo. Sarajevo e într-o vale, cam ca Brașovul, iar în jur erau sate și politicienii îi speriau pe cei de la țară că o să vină ”ăștia”, adică ceilalți de altă etnie, să-i omoare noaptea, satele fiind destul de eterogene. Și le dădeau arme și a început nebunia.

Se trăgea în oraș noaptea, din munți și ne-am băgat într-un beci, ne-am făcut bagajele, am încărcat mașinile, dar nu puteam să ieșim din oraș. Se pusese deja interdicție de circulație în oraș după ora 10, te împușca dacă te prindea pe stradă. Bosniacii sunt foarte hâtrii, caterincoși și apăruse deja un banc. Cică erau doi polițiști pe stradă, undeva în centru, era zece fără zece și pe partea cealaltă trecea unul și unul dintre polițiști ia arma și-l împușcă pe ăla. Și colegul îl întreabă, mirat, dar de ce l-ai împușcat, e zece fără zece? La care celălalt zice, ăla mi-e vecin, n-ajunge până la zece acasă. Kusturița și Bregovici sunt de acolo. Chiar aveau o crâșmă unde veneau, în centru, dar n-aveai nicio șansă acolo s-o faci pe vedeta. Acolo erau doar Goran și Emil, servus, ce mai faci, hai să bem o bere, nu veneau ei pe covorul roșu.

Noi eram foarte speriați și aveam foarte puține speranțe că reușim să plecăm. Unde locuiam, peste stradă, aveam o prietenă actriță la Teatrul Tineretului și era ziua ei de naștere. Și ne-a zis, haideți până la mine să bem ceva. Zic, Tania, ești nebună, e noapte, ăștia ne împușcă. Dar ne-am dus până la urmă, am traversat străduța în fugă, am urcat la ea. Și eram la ea în living când bubuie o grenadă de la un AG în curtea interioară a blocului, trasă de pe munte, de vizavi. Norocul nostru că nu eram în dormitor sau bucătărie, că acolo s-au spart geamurile de la șoc și s-a făcut praf totul. Mi-amintesc că Tania se enervase foarte tare că i-au distrus și tortul la care muncise. Ne-am cărat imediat de-acolo.

Am vorbit cu contactele din oraș și ne-au zis, vedeți că poimâine dimineață între orele șase și opt nu se trage pe traseul ăsta. Și am ieșit către Zenița, eram cu mașinile încărcate de dirijori, coriști, balerini, instrumentiști români care lucrau acolo. Eram vreo patru-cinci mașini. Am avut o mulțime de opriri și de probleme pe drum. Toți erau înarmați, cum intrai într-un sat, te opreau să te verifice. Norocul nostru a fost că România recunoscuse independența Bosniei, cu sârbii nu aveam probleme.

Granița naturală a Bosniei este formată din râuri și pe măsură ce ne apropiam de un pod, a bubuit și ăla. Rămăsese doar podul de cale ferată și au pus niște traverse pe el ca să putem traversa, dar era un codălău! Ne gândeam, poate reușim să trecem până nu bubuie. Am reușit, am trecut și ne- am oprit la Novi Sad, în Serbia, unde am rămas peste noapte. Mai erau 60 de km până la graniță și a doua zi am intrat în România, la Timișoara

Multă vreme după asta, cum auzeam o portieră trântită mai tare, intram în panică, aveam senzația că bubuie ceva. Încă mai trebuie să fac terapie. Pentru că, oricât de multe filme vezi, și eu am făcut și armata, am tras cu arma, cu kalașnikov, cu pistolul, știu ce înseamnă, dar sună complet diferit în situații de conflict. Când știi că poți să mori, ai altă percepție asupra semnificației sunetului.

Eu înțeleg că trebuie să te aperi, nu poți să stai capră când te atacă cineva, dar dacă te uiți în istorie, în general, în războaie au plătit cei mici, oamenii de rând, niciodată cei care au pornit războiul. Și în momentul în care a început războiul, deja e prea târziu. Problema e cum să faci să nu se întâmple acest prea târziu.

În istoria omenirii s-au întâmplat niște progrese tehnologice foarte mari datorită războiului, o să se întâmple și la noi cu războiul din Ucraina. Anumite lucruri se vor accelera și noi o să beneficiem aici de toată reconstrucția Ucrainei, mărfurile vor trece pe aici. Dar e un preț mult prea mare și tot timpul mă gândesc că sunt foarte mulți oameni inteligenți sau care ar fi făcut sau ar fi descoperit ceva în beneficiul omenirii dintre cei care au murit sau mor în conflict, de cele mai multe ori gratuit

Trauma mea s-a mai atenuat între timp, dar următoarele șase luni după ce m-am întors a fost groaznic. Orice zgomot un pic mai puternic mă speria foarte tare

M-am întors în Iași și apoi am plecat în vest. Nu m-am mai angajat la operă, dar am avut audiții, am mai dansat vreo doi ani acolo, am fost și intr-un turneu. Și după aia am plecat în Germania, tot ca balerin. Am prins un contract într-o companie care avea spectacole la un parc de distracție de lângă Koln și una dintre atracții era un spectacol de dans, magie și chestii de genul ăsta. Nu era balet neapărat, un fel de jazz-dans.

Cu Marco Masini, la un show TV în Germania (cca 1995)

Eu am o minte curioasă și, pentru că la un moment dat apare plictiseala, tot timpul am încercat să îmi expun corpul la tot felul de stimuli. Și am dansat și dansuri populare și jazz și tot ce am reușit să prind. Și stiluri mai libere care se bazează mult pe improvizație, stiluri mai contemporane legate de stradă și cumva am făcut conștient aceste alegeri. Adică nu mă vedeam făcând doar balet. Asta m-a îmbogățit ca persoană, cumva, pentru că am cunoscut lume diversă, am dansat în culturi diverse, cu oameni din țări diferite și oriunde mergeam aveam sentimentul ăsta de apartenență la o micro comunitate.

În Germania, eram înainte de epoca asta a migrației accelerate, structura socială acolo era complet diferită, era mai așezată pe vechile dinamici și în toate cartierele în care am locuit era câte o micro comunitate, ori în jurul unui mic restaurant grecesc, ori a unui bar din cartier unde ne întâlneam toți și socializam. Asta îți dă un sentiment foarte fain de siguranță, de familiaritate. Noi încă suntem departe de asta.

Acolo am văzut pentru prima oară cartiere cu cămine cu copii pe stradă pe unde nu puteai să treci cu mașina cu mai mult de 20 de km pe oră, cartiere din astea liniștite, pe o lume așezată. După asta tânjeam de fiecare dată când mă întorceam în România. M-am întors pentru că simțeam cumva că aici e de construit, că aș putea ajuta să creez contexte ca să funcționeze lucrurile ca acolo.

Îmi amintesc odată, era înainte de a intra în Uniunea Europeană și vizele de lucru erau pe șase luni și îmi expiră viza și trebuia să mi-o prelungesc. Și îmi zice de la companie, te duci mâine la primărie să îți prelungească viza. Zic ok, îmi iau liber atunci. Și ei îmi zic, pentru ce să îți iei liber, te duci dimineața, rezolvi problema și te întorci la muncă. Și ce îmi trebuie? Păi contractul și pașaportul, atât.

Și mă duc la primăria orășelului unde eram, la 8:00 dimineață am fost acolo. Eram așteptat, bună dimineața, am venit să îmi prelungesc viza de lucru. Le-am dat pașaportul și contractul și mi-a zis doamna de acolo, mâine vii să îți iei viza. Am ieșit din biroul femeii și primul meu gând a fost, să vezi ce perverși sunt nemții ăștia, să vezi ce îmi face asta mâine, nu putea să îmi zică acum. Mâine o să mă trimită după alte acte, o să îmi ceară analize. Și am plecat de acolo cu un gust, așa.

A doua zi dimineață, doamna era acolo, s-a bucurat că m-a văzut, mi-a dat pașaportul și mi-a zis la revedere, asta e tot. Și eu eram un pic șocat și doamna m-a întrebat: ce-i cu dumneavoastră? Și atunci i-am zis, dar eu nu sunt obișnuit cu așa ceva. M-a întrebat de unde, zic, sunt din România și ea a zis, nu știu cum e la voi, dar eu aici sunt plătită să vă rezolv problemele, pentru ca dumneavoastră să puteți munci. Că eu din asta sunt plătită și rolul meu este să nu vă încurc ci, dimpotrivă, să vă facilitez accesul la muncă, la ce aveți dumneavoastră de făcut. Și tot felul de interacțiuni de genul ăsta și pe la bănci și pe la alte instituții te pun pe gânduri. Uite, se poate și altfel. Și am zis că dacă e ceva de schimbat în bine și în profunzime, asta e în România, aici poți să îmi las amprenta cumva.

Cumulat, am stat vreo șase ani afară, și în Marea Britanie și în Italia și pe unde mai aveam contracte. Am călătorit mult, asta a fost până prin 1998. Mă puteam întoarce la operă oricând, dar am zis, nu mai vreau,  nu în condițiile astea și am început să caut proiecte private.

În Germania cunoscusem la un moment dat niște americani și unul dintre ei avea un laptop și am văzut reclame și l-am întrebat, cum se fac astea. Și a început să îmi dea cărți și am zis, asta este o chestie care îmi sună foarte interesant, e un domeniu de graniță, și psihologie și comunicare și persuasiune.

M-a stârnit foarte tare zona asta de comunicare publică și am văzut la un moment dat în Ziarul de Iași o pagină de reclame dedicată agențiilor de publicitate și pe jumătate din ea era ceva ce m-a stârnit, nu mai văzusem așa ceva în România până atunci. Era desenată o oală sub presiune și dedesubt era scris: Good ideas come under pressure. Și dedesubt era logoul Agency One și o adresă de contact. Și le-am trimis o scrisoare scrisă de mână, că nu era atunci nici cu email, nici cu internet sau calculator și le-am scris despre experiența mea, ce am făcut și că mi-ar plăcea  domeniul și că aș putea contribui într-un fel sau altul și dacă am putea să ne vedem. M-au sunat și au zis, hai să ne vedem. Și așa am început cariera în publicitate.

Și am început să scriu, să fac copywriting. Am luat-o de la zero, nu aveam niciun fel de experiență în publicitate. Avea Vali Tătar, fondatorul agenției, o carte foarte faină, eu îi spuneam Biblia publicității, în care îți explica tot procesul, cu ilustrații, tipic american, excepțională. Și am buchisit cartea aia… Eu sunt foarte curios de felul meu, i-am spus și lui fiică-mea, prima mea carte a fost un atlas geografic. Și apoi am ajuns să colaborez cu Marius Ursachi la Grapefruit Design, apăruse internetul, era pe marketing digital deja.

Cu Georgiana Dragomir la aniversarea a 20 de ani de Grapefruit

În 2010, am dat pe facebook peste un anunț sau peste o pagină, nu mai știu ce era. În fine, era vorba de o inițiativă, Salvați Centrul Vechi, ceva de genul ăsta. Și am aderat la chestia aia, m-a stârnit foarte tare ideea asta pentru că se cala pe dorința mea de a mă implica în comunitate. Și s-a făcut destul de multă vâlvă, a stârnit interesul cauza respectivă, dar doar pe facebook.

Apoi, la scurt timp, cred că de la Iulian Boia, care era la AIESEC, aflu că se caută un grup de inițiativă pentru înființarea unei fundații comunitare la Iași, finanțată de cei de la Asociația Fundațiilor Comunitare din Cluj. Și, pac, m-am înscris. Nu cunoșteam pe niciunul dintre cei de-acolo, era Alexandrina Dingă, Iulian Boia și nu mai țin minte cine. Eram cinci persoane și am aplicat la proiect. Ne-am răspuns cei de la Cluj, sunteți eligibili, hai să ne cunoaștem. Au venit ei în Iași, Camelia, Nicu Scoruș care era din Iași dar lucra pentru ei și ne-am întâlnit la Centrul Cultural Francez. Ne-am cunoscut și au zis, ok, aplicați și vă invităm la Brașov, la o întâlnire cu toate grupurile de inițiativă ca să învățați ce înseamnă asta, ce presupune procesul.

Trebuia să facem o fundație, să strângem fonduri din comunitate. Ca să faci o fundație pe vremea aia îți trebuiau vreo 70 000 de lei, ei puneau jumate, noi trebuia să strângem cealaltă jumătate. Că asta era ideea, trebuia să fie grass-roots, de la firul ierbii, să fie motivația comunității. Am fost la Brașov, a fost foarte bine, ne-am întors și am zis că, gata, noi în șase luni avem făcută fundația. A durat doi ani.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Era foarte greu de explicat oamenilor. Modelul de ONG care exista până atunci era așa: am un ONG, fac un proiect, obțin o sponsorizare, uite, asta am făcut de banii tăi, mulțumim, la revedere. Ei bine, modelul Fundației Comunitare e invers, funcționează ca un broker de cauze, în sensul că fundația identifică niște cauze și zice, care sunt interesele tale, ce vrei să rezolvi tu în comunitate? Uite, facem matching, ne unim forțele și noi distribuim banii către cauzele pe care vrei tu să le susții.

Fundația era intermediar între nevoi, cauze și cei care vor să le susțină, finanțatorii, cei care au resursele. În plus, Fundația te ajută să-ți faci propria ta fundație, dacă vrei, fără să mai treci prin birocrație, ca un fond pe care-l numești cum vrei, în care aduni bani, de la tine, de la prieteni, de la cei care vor să sprijine o cauză. Iar Fundația îți oferă toată infrastructura asta, de transparență, de monitorizare a fiecărui bănuț, de promovare, te duce să vizitezi toate proiectele implementate ca să vezi progresul, condiția beneficiarului, șamd. Așa funcționează și acum.

În cele din urmă am făcut și o Gală, Adriana Gheorghescu reușise să obțină o sponsorizare, prin niște prieteni, de la Eon. Apoi am mai făcut o gală la Select ca să motivăm oamenii pentru un Fond de Burse pentru copii talentați, dar fără resurse și am reușit să strângem vreo 11 000 de lei. Și așa am reușit să facem banii ca să înființăm Fundația. În mai 2012 am ieșit din biroul judecătorului cu actele. Eu am fost acolo director executiv, președinte al boardului vreo trei ani, în total am fost implicat vreo patru ani.

Cu prietenii din Fundatia Comunitara Iași, la lansarea Fondului de burse ediția 2022-2023

Unul dintre copiii care au primit burse, terminase între timp liceul, era student și a venit la Swimathon, care e un eveniment de strângere de fonduri, și a înotat ca să strângă bani pentru altă bursă, pentru alt elev. Mie mi se pare asta ceva excepțional, a fost un payback, ăsta e comportamentul pe care mi-l doresc în Iași, în următoarea sută de ani, să întorci înapoi altora, ceea ce ai primit. Și lucrurile astea se pot întâmpla fără să mai așteptăm să vină cineva să ni le rezolve. Și oamenii fac asta dacă le creezi contextul și dacă există transparență. Fundația Comunitară are raport anual din care afli ce s-a făcut cu fiecare leuț.

La Fundație am făcut voluntariat, în timpul liber, nu eram plătit. Eu făceam marketing pentru o companie de IT, am făcut și consultanță de business multă vreme, am avut și inițiative private. Motivația mea la Fundație era să las ceva moștenire, să pot să-i spun copilei că, uite, m-am străduit să las o lume mai bună pentru tine, mai bună decât atunci când ai venit pe lume. Până la urmă și ea a devenit donator, soția mea la fel, a strâns bani prin intermediul proiectelor Fundației.

Am ieșit din Fundație când m-am implicat în politică, în 2016, pentru că era incompatibil cu statutul fundației. Am zis atunci că în politică o să pot să accelerez schimbarea, atunci a fost contextul de ofertă. Apăruse Pentru Iași, cu Andrei Postolache, cu oameni cu viziune similară cu a mea. Nu aveam cine știe ce așteptări, eu lucrasem în două campanii electorale pentru Nichita, ca furnizor de servicii de publicitate și știam foarte bine ce înseamnă și cum se petrec lucrurile.

Ce nu mă gândeam, în naivitatea mea, poate și a celorlalți, era că o să fie o opoziție așa acerbă împotriva unei inițiative absolut noi. Noi am ratat intrarea în Consiliul Local, tocmai pentru că au fost întârziate formalitățile juridice de înființare a partidului din cauza PNL-ului. Și din cauza asta, am candidat ca independenți fiecare și n-a reușit să intre decât Andrei. Altfel, am fi avut vreo patru sau cinci consilieri locali și alta ar fi fost istoria Iașului.

Atunci mi-am dat seama că, structural, n-aș fi reușit să trăiesc cu mine, să adopt genul ăsta de compromis. Apoi au venit alegerile generale și eram încă în partid când a fost Cosette Chichirău invitată și apoi, după ce a intrat în Parlament, m-a invitat ea în USR. Ne-am întâlnit de câteva ori, că să facem și să dregem, dar când am văzut ce se întâmplă în USR, am zis, asta nu-i politică, e fix ce face PNL-ul și PSD-ul, adică cu ”autobuzul” și cu din astea, nu-i niciun om nou, nimic nou pe aici, la revedere. Și atunci am rupt-o de tot.

Acum, pe fondul ăsta al exploziei tehnologiei, al AI-ului, al automatizării și lucrând toată viața în industriile creative și uitându-mă pe toate proiecțiile de abilități necesare pentru a parcurge lumea viitorului unde în top zece apare mereu creativitatea, inovația, ceea ce-mi propun eu acum și ce fac este să ajut oameni, echipe să-și dezvolte aceste abilități. Cu asta mă ocup acum, aici mi-e focusul.

La Bizz Club, despre creativitate în afaceri (ianuarie 2020)

Am tras o linie și am zis că aici e locul unde mă simt cel mai confortabil. Asta înseamnă, concret, că livrez workshop-uri pe formarea de abilități creative, pe creative problem solving, pe inovație, indiferent dacă e produs nou, piață nouă, șamd. Asta îmi oferă mie și satisfacția că pot să-i ajut pe ceilalți să navigheze viitorul și să atenuez un pic teama asta de automatizare, care e omniprezentă.

Din studiile și din ce am lucrat eu până acum cu roboței, am înțeles că va mai dura până vor înlocui ingeniozitatea asta umană, iar omului îi va rămâne creativitatea și capacitatea asta intuitivă de a combina și de a face noi lumi posibile.

M-am uitat tot timpul la Henry Ford, la momentul apariției automobilului. Inovația este un increment a ceea ce există deja, tot rafinezi tehnologia și mai descoperi ceva. Ei bine, momentul ăla a fost o invenție absolut nouă, nu are termen de comparație, a fost disruptivă complet. Acum e asta cu Inteligența Artificailă. Dar nu are cum să depășească un prag, pentru că e alimentată de noi, de hrănește din ce-i dăm noi.

Pe Gabriela am cunoscut-o prin intermediul unui prieten foarte bun, al lui Dan Dimofte, el o cunoștea. Era un meci, Olanda-România în 2007 și-mi zice Dan, hai să ieșim în oraș dă vedem meciul și după aia mergem în Time Out să-ți fac cunoștință cu o fată. Și-i zic lui Dan, nu, mulțumesc și el, hai, că-i foarte faină, zic, bine, hai, mai vorbim după meci.

Ne-am uitat la meci în Bourbon, am bătut Olanda cu 1-0 și am urcat în Time Out. La un moment dat apare și Gabriela, am făcut cunoștință și mi-a plăcut foarte tare. Încă de la prima interacțiune m-a și luat, că Dan i-a zis, bă, îți fac cunoștință cu un balerin și ea, primul lucru pe care mi l-a spus a fost, băi, băiețel, unde-ți sunt colanții? Am înnebunit, m-am ridicat ca un cocoș și i-am zis, ce vrei să zici, fată?

M-a stârnit foarte tare atitudinea asta și am stat la povești în seara aia, am dansat, am făcut click în mod natural, firesc, ne-am plăcut. Asta era undeva în octombrie 2007, la 1 martie 2008 ne-am căsătorit. Tot în 2008 s-a născut și Mara, fetița noastră. M-am căsătorit târziu, aveam 39 de ani.

Cu Gabriela în Palas, curios la ce citește (2020)

Făcusem în vara aia parodia aia la Budăi Beer cu Tudor Botezatu.cu Alex Condurache, o gașcă mare. Ne-am distrat foarte tare atunci. Fusesem pe la un festival pe la Sfântu Gheorghe, prin Deltă, toți bucureștenii se salutau așa, cu Și faaași? Eram cu Dan Dimofte și spunea, bă, vino că vă fac cunoștință cu băiatul, uite, el cu Budăi și mă puneam să spun Și faaași? În fine, ne-am distrat acolo vreo trei zile, ne-a invitat și Andrei Gheorghe, Dumnezeu să-l ierte, la el în emisiune, unde am fost cu Tudor la București, apoi am fost pe la frate-su, am stat la băut acolo și ne-am întors cu trenul de noapte.

A fost în ziua în care am cunoscut-o pe Gabriela. Ajunsesem la șase dimineață în Iași și veneam cu Tudor de la gară, mergeam spre Hand, ăla de jos, din Arcu și i-am zis lui Tudor, băi, hai să mergem să bem o cafea să ne refacem și după aia vedem ce mai facem. Și pe drumul de la gară până la Hand, mi-amintesc și acum, îi spuneam lui Tudor, băi, am o poftă să mă îndrăgostesc, să mă dea una cu roatele în sus! Fără să știu că eu seara o să pățesc asta. E o amintire foarte faină a momentului ăla în care, cumva, au venit toate împreună.

De-atunci mi s-a schimbat viața, în primul rând pentru că am făcut focus pe familie și viața socială am limitat-o destul de mult. De unde eram o pasăre de noapte, ca să zic așa, m-am cumințit brusc și focusul meu a fost, și chiar mi-am dorit asta, să fiu prezent cât mai mult cât copila era mică pentru că eram conștient că sunt momentele în care se produc schimbările cele mai rapide și că dacă ratezi un moment, l-ai ratat și gata. Că până pe la șase-șapte ani, tot ce ratezi e bun ratat, după aia ritmul e un pic mai lung. Și m-am străduit să fiu prezent și implicat cât de mult am putut în creșterea copilului alături de Gabriela. Am vrut să construiesc acolo cuibul, ca să zic așa.

Cu Mara, fiică-mea (Iași, 2017, Moara de Vânt)

Și am făcut treabă bună. Mi-amintesc că eram odată în parc cu Gabriela, în Copou, era însărcinată și ne plimbam mult în perioada aia. Noi suntem încăpățânați amândoi și stăteam și povesteam, băi, tu-ți dai seama cum o să iasă fata noastră. Și s-a adeverit, n-ai văzut așa ceva, cât e de îndărătnică. Dar pe de altă parte îmi place foarte mult, e un copil curios și reușește să-și cultive pasiunile cu bucurie, fără încrâncenare și își descoperă tot felul de abilități din astea…

Ea studiază la școală franceză și germană, dar a învățat engleza singură. Îmi seamănă aici, are abilitatea de învăța limbi străine foarte ușor, desenează foarte frumos. Cred că se va duce tot în zona asta a industriilor creative, ori grafică, ori zona de producție muzicală, ceva de genul ăsta. Dar n-aș putea zice deocamdată, cochetează bine cu zona asta, dar acum o stârnește foarte tare cultura asiatică, coreeană, k-pop-ul și toate lucurile astea, tot ce vine din zona aia.

Nu regret nimic din ce-am făcut până acum.

Îmi pare rău, dar n-a depins de mine, că în clasa a XI a când am primit o invitație la o școală de vară la Budapesta la care participau coregrafi din toată lumea, n-am putut să ajung pentru că partidul nu ne-a lăsat.

Am un oarecare regret, dar nici nu știu cum să-i spun. Am avut tot timpul dualitatea asta balet-fotbal. M-aș fi văzut fotbalist. M-am gândit și atunci, dar nu mi-am luat foarte în serios gândul, să devin antrenor, să fac școală de fotbal. N-am făcut-o, dar m-aș fi văzut lucrând în zona asta. N-am alte regrete.

Cel mai important moment din viața mea a fost când am ajuns în viață în România de la Sarajevo. Atunci am simțit că am o nouă șansă. Aveam 20 de ani, am mulțumit divinității, mie că am avut inspirația să mă protejez, să nu mă expun.

În continuare mă văd o referință în ceea ce înseamnă creativitatea și inovația în România. Asta îmi doresc să fac cât voi mai avea viață.

———————————————————–

Despre IAȘI

Chiar mă gândeam recent că, atunci când eram copil, adolescent, Iașul era foarte mic, față de ce se întâmplă acum. Iașul are un potențial fantastic. Eu am o teorie, că în următorii zece ani o să fim o metropolă de peste un million de locuitori. Pe o rază de 50 de km cred că suntem pe-acolo. E singurul oraș magnet din regiune. Mă bucur de faptul că universitățile încă reușesc să atragă tineri să vină aici.

Îmi place unde a ajuns orașul , dar sunt dezamăgit că a ajuns în ciuda politicii și a politicienilor. Pentru că oricât de controversat ar suna, mă refer la proiectul Palas, dacă Iulian Dascălu nu făcea lucrul ăla, eu nu eram astăzi în Iași. Și mulți dintre noi nu mai eram în Iași, pentru că orașul nu reușea să scape de ștrandul, de marasmul care era pe Sf. Lazăr și rata tot ce s-a întâmplat de atunci încoace.

La Iași cel mai mult îmi plac oamenii implicați, care vor să facă ceva aici, nu neapărat pentru ei, oamenii care se adună, schimbă idei, se întreabă cum am putea face să ne fie mai bine tuturor aici. Dar nu sunt mulți. Din nefericire, în ultimii 20-25 de ani, cred că sunt undeva la 3000-3500 de oameni cu care mă întâlnesc frecvent acolo unde se întâmplă ceva pozitiv în orașul ăsta, că sunt evenimente culturale, că sunt inițiative de la firul ierbii, ONG-uri, proiecte, festivaluri, crâșme noi, crâșme vechi, sunt aceiași oameni.

Ca locuri, sunt puține care îmi plac, din păcate. Îmi place Copoul, Ciricul, dar nu direcția în care o ia, îmi place pădurea de la Dobrovăț, îmi place că au început să schimbe tramvaiele, că eu folosesc foarte mult mijloacele de transport în comun, că îmi sunt la îndemână. Mă simt ca la Koln de acum 30 de ani, cu tramvaiele astea de la noi. Dar, din păcate, evoluțiile imobiliare o să ducă la aglomerări care nu ne fac bine.

E ok să se construiască, n-am nicio problemă cu asta, cu cât se contruiește mai mult, cu atât rămân prețurile mai jos, dar problema este unde și cum se construiește, aici e marea problemă. Aici se vede corupția mare și faptul că nu le pasă de oraș și le pasă doar de ei. Bine, eu nu înțeleg și de ce oamenii au fost dispuși să se împrumute pentru a locui în condițiile astea. E o ruptură undeva. Mă uit la Valea Lupului, să nu ai trotuare și tu să faci credit să cumperi acolo, eu asta nu înțeleg. Și atunci nu poți să spui că ești rațional.

Eu fac un test, apropo  de venituri, de prosperitate și de nivelul Iașului: numește-mi cinci restaurante în afara Palasului care au grad de ocupare mai mare de 30 la sută în timpul săptămânii. Cu greu poți numi. Asta înseamnă că este o discrepanță foarte mare între venitul marii majorități a populației, cele din cartierele dormitor, populația veche a Iașului și le nouveau riche, IT-iștii și ceilalți care locuiesc în noile cartiere. Majoritatea vin în Palas pentru că le dă un sentiment de civilizație, de Dubai. Dar ce lipsește Iașului e agora aia, piața centrală, noi n-o avem. Asta ne dă temelie la nivel mental în ceea ce privește apartenența noastră. Dacă te uiți, oriunde în lume există piața aia centrală, indiferent cât de mare e localitatea, există piața aia.

Dar îmi place cum se coagulează strada Lăpușneanu. Vara iubesc zona aia, îmi dă un sentiment… Am fost în sud în multe locuri, în Grecia, Italia și vezi acolo zone centrale care sunt pline, dinamica aia îmi place. Eu aș închide Stefan cel Mare, aș face axa Palatul Culturii-Piața Unirii permanent închisă pentru mașini, pietonală. Îndiferent ce comentează unii sau alții, acolo nu ai nevoie de mașini. Eu sunt șofer, îmi place cu mașina, dar aș face toată zona aia pietonală.

Am fost la Larisa în octombrie, în Grecia continentală, nu la mare. Fix așa era centrul, erau două sensuri unice și în centru toată lumea la terase, mici, mari, bătrâni, tineri, erau la mese, se bucurau, povesteau, era o chestie de bunăstare emoțională. Și Grecia nu-i o țară bogată. Noi încă suntem o societate în pragul crizei de nervi, dinamica noastră socială asta spune.

Ca ieșeni, avem un soi de aroganță intelectuală. Clujenii sunt niște țărani destoinici care au știut să acumuleze și să se organizeze, gospodari. Noi tot timpul ne-am considerat superiori intelectual, deși majoritatea au plecat de aici. Dar e tradiția pe care o are orașul. În Moldova, dacă vrei să-ți depășești cât de cât condiția, vii la Iași. Ieșenii au și un fel de misecuvenism. Și ne îndreptăm mai mult spre autoreflecție în oglindă decât de acțiunea de a împrăștia această superioritate intelectuală. Cumva e atitudinea ăluia care e în turnul de fildeș, bă, eu îs deștept, n-ajungeți voi la mine, dar veniți și ridicați-mi piedestalul.

Există public pentru o viață culturală la Iași, din ce văd e sold-out pentru aproape orice. Este încă loc de ofertă. De bine de rău, s-au modificat comportamentele și începe lumea să plătească actul artistic. Dar, din nefericire, primăria încă mai are comportamentul de organizator de spectacole, ceea ce nu-i treaba ei și a făcut mult rău artiștilor și actului artistic. Și nu numai la Iași, ci toată administrația românească. Dar este efervescență și este încă loc de diversificare, sunt convins că există încă nevoi neservite.

Din păcate la Iași încă e greu de ajuns, încă suntem izolați, asta e o mare problemă. Dar e clar că este loc de diversificare și este esențial ca administrația locală să înțeleagă să conserve ceea ce mai poate fi conservat și să le readucă la strălucirea inițială. Dacă mă uit la inițiative private, cum a făcut Gianina cu Casa Joseph Zoller, numai dacă ne gândim la nivel de mase și cât s-ar schimba orașul și cum este el consumat. Pentru că acum, oricât ne-am strădui să aducem turiști în Iași, nu prea ai ofertă, oricât de mult ne amăgim noi și de cât de binevoitoare și de pline de bune intenții ar fi inițiativele.

Dacă ar fi să aleg unde să locuiesc în România, aș alege Clujul. Mi-e familiar, sunt subiectiv, acolo am făcut școala, liceul, deși acum nu mă mai atrage la fel, dar mă atrage totuși poziția geografică. Am avut discuții să ne mutăm în străinătate, când a început războiul din Ucraina, dacă cumva era vreun pericol plecam. Dar nu ne-am gândit în mod activ, hai să plecăm.

Eu întotdeauna am spus că Iașul cred că e orașul cel mai potrivit din România unde să-ți formezi o familie, are oferta pentru ce înseamnă copil, familie, pentru un start bun în viață și ca ofertă educațională și ce înseamnă sistemul de sănătate și parcuri, e foarte foarte potrivit pentru asta.

M-am născut în Iași și am copilărit în cartierul Zimbru. Asta până pe la 18-19 ani, când tata a ieșit la pensie și ca să aibă o ocupație, fiind genul de om care tot timpul trebuie să facă ceva, a cumpărat o casă cu grădină în zona Dancu și ne-am mutat acolo. Bine, nu stătea el prea mult prin curte, că era plimbăreț. Nu mai zic de câte accidente a avut cu bicicleta, că nu se potolea deloc, era foarte neastâmpărat.

Am fost cinci copii acasă, din care patru erau băieți. Eu eram cel mai mic copil din familie, pe mine m-au făcut mai la bătrânețe. Am fost alintată de toți frații, erau grijulii cu mine. Dar n-am simțit prea mult diferența de vârstă, că eu eram, așa, mai independentă. Mai ales că pe vremea aia părinții nu aveau mult timp de noi, că munceau.

Am învățat la Școala George Călinescu, până în clasa a VIII a, apoi am absolvit Liceul Gheorghe Asachi. După liceu am dat și la facultate, la Balneo-Fizioterapie, dar, din păcate, am abandonat-o după vreo doi ani, pentru că am avut o chemare din Germania, cu sportul.

Când eram mică, eram foarte energică, tot timpul căutam să fac ceva, sport, mișcare, alergare, orice. Pe la cinci-șase anișori am început să formăm o gașcă. Din toată zona aia, Zimbru, Dacia, Tabacului. Eram și băieți și fete, dar fete mai puține, că nu se prea băgau. Lor le plăceau păpușelele, mie îmi plăceau mai mult mașinuțele, îmi plăcea sportul, îmi plăcea să umblu de nebună, cu gașca. La scăldat în bălți, în râuri, așa am învățat să înot, nu ca acuma, cu lecții la piscină.

Eu eram deținătoarea găștii, șefa, cea care îi controlam. Cream bătăi, de astea, de stradă, că nu era sport organizat.  Acuma gândesc altfel, nu știu cât de bine era, dar până pe la 11-12 ani asta făceam. Erau bătăi, bătăi. Odată au venit la mine la ușă părinții unui băiat mai mare decât mine, pentru că-l bătusem. De fapt, majoritatea erau mai mari ca mine. Dar toți își cam luau bătaie de la mine. La școală, unii colegi se comportau foarte urât cu profesorii și aveam un motiv să-i bat. Pe de altă parte, așa mă puneam bine și cu profesorii, că nu prea știau cum să-i controleze și eu îi linișteam.

Până pe la 11-12 ani, cât m-am bătut prin cartier și pe la școală, am făcut atletism și fotbal. La fotbal eram împărțiți pe grupe, pe clase, dar pe mine mă puneau la toate grupele, eram atacant, că eram rapidă și dădeam multe goluri. Și mă alegeau pe mine, ca fată, chiar dacă ceilalți băieți se ofticau. În aceeași perioadă, am făcut și atletism, am luat și niște premii. Intram în competiții și cu băieții. Dar am intrat în sportul ăsta, la box, pentru că la atletism nu exista niciun fel de ajutor pentru cei care voiau să-l facă.

Apoi, când încă nu împlinisem 14 ani, am început cu boxul. Kick-boxing-ul nu era pe atunci în Iași. Maestrul, antrenorul meu, domnul Mihai Constantin, avea pe atunci vreo 26 de ani, era cel mai tânăr antrenor. Acum stau și mă gândesc cât de greu i-a fost pe vremea aia, la vârsta aia, să țină sub control atâția copii. Aveam sala la Colegiul Ion Holban, unde ne-a sprijinit foarte mult în pregătire și profesorul Vasile Guzganu.

La antrenament

Era prin decembrie 2004, când am început. Boxam cu mănuși de sudură, că n-aveam mănuși de box din astea șmechere, cu tibiere… Pe jos erau numai șuruburi, cuie, luptam cu călcâiele rupte, cu degete rupte.

Dar înainte de asta, am început să merg la o sală de forță de la Fabrica de Țigarete. Acolo mergeau și  frații mei mai mari, că făceau și ei, dar nu de performanță. Eu am ajuns acolo cu un vecin de bloc, prieten cu unul din frații mei. Și mă dădeam în figuri pe-acolo, mă cocoțam pe aparate, ridicam greutăți. Aveam vreo 40 de kile pe atunci, acum am ajuns pe la 50-52.

Mai erau acolo niște sportive de prin Bacău, stabilite în Iași, studente. Una dintre ele, Nicoleta Carolea, făcea Dreptul. Și maestrul m-a pus să lupt cu ea, să fac sparing, asta fiind o metodă de antrenament în care lupți cu cineva de nivelul tău. Și i-am învinețit ochii, săraca. După aia mi-a zis că s-a dus la examen și mă înjura în gând, că râdeau colegii de ea că avea vânătăi al ochi. Ea făcea de vreo zece ani taekwondo sau nu știu ce și era cu mulți ani mai mare ca mine.

Am stat vreo două săptămâni acolo, dar n-aveam bani și cursurile trebuiau plătite. Atunci mi-a zis maestrul că mă trece la partea de performanță, că încearcă să mă ajute și că nu e nevoie să plătesc. Și acum sunt copii care vin o lună și după aia abandonează, că nu au susținere financiară.

Părinții mei au fost alături de mine tot timpul, dar eu am fost mereu, așa, mai independentă, de când aveam 4-5 ani. M-am și pierdut de câteva ori, că plecam de nebună prin cartier, ca să văd eu, să verific toate locurile, să văd despre ce-i vorba, că erau locuri noi pentru mine și voiam să le cunosc. Și le cunoșteam așa de bine, că mă pierdeam. Bine, îi lăsau pe frații mei să mă supravegheze, dar fiind și ei copii, nu prea reușeau, că eu o tot luam la fugă.

Ai mei vedeau că sunt mai bătăioasă, mai băiețoasă, că nu prea îmi plăcea să mă joc cu fetele. Îmi plăcea doar să le ajut, să le apăr, că erau în gașcă cu mine și se simțeau oarecum protejate, că eu săream prima tot timpul și băieții săteau în spatele meu.

La cam o lună jumate, două luni după ce m-a selectat antrenorul pentru performanță, ne-am dus la prima competiție oficială. La Campionatul Național de Box feminin de la Baia Mare. Era pe la jumătatea lui martie și încă nu împlinisem 14 ani. Timp de o săptămână, în fiecare dimineață trebuia să facem cântarul, să ne menținem la o anumită greutate. Dar eu nu aveam probleme cu asta. Apoi, pe la prânz începeau meciurile și țineau până seara. Era greu, stăteam pe margine, pe bănci, mai luam sandwitch-uri, că nu puteam mânca în altă parte, pe la restaurante.

Aveam adversare din lotul de box al României, din București. M-au selectat la un moment dat și pe mine la lotul național, dar mai târziu, când am mai crescut. Am câștigat atunci toate trei meciurile, toate înainte de limită și am ieșit campioană națională. De la noi a mai luat bronzul la senioare, eu fiind junioară la 46 de kg, Ionela Mihalache la categoria 54 kg. Era aproape de ziua mea, când împlineam 14 ani. A venit maestrul și colegele și mi-au adus un cadou. Îmi doream eu o geacă roșie, foarte drăguță și ei mi-au făcut-o cadou.

Eu mă așteptam oricum să câștig, n-a fost pentru mine o surpriză, așa e firea mea, sunt foarte pozitivă. Plus că atunci eram un copil și nu simțeam nicio frică, mi se părea ceva normal să mă bat și să câștig. Dar, în general, sportivii foarte talentați, știți vorba aia, brânză bună în burduf de câine, trebuie un pic împinși de la spate, că sunt foarte optimiști și încrezători și nu cred că pot să piardă.

Așa și eu, dar mult mai târziu, spre finalul carierei când mă mai apuca lehamitea de la atâtea antrenamente și cum mă credeam super-invincibilă, o lăsam mai moale. Am avut noroc de maestru, de domnul Mihai Constantin, care a avut rol și de antrenor și de nutriționist și de ajutor financiar. Și nu doar pentru mine, ci pentru toți.

După campionatul de la Baia Mare, am tot câștigat, încă unul și încă unul și încă unul…

La profesioniști am întrat pe la 17 ani, deși nu era legal, că trebuia să am peste 18 ani. Atunci am luptat în Franța cu o adversară super-pregătită, care era mult mai în vârstă decât mine. Am câștigat, dar am fost furați. Bine, acum oricine poate să zică, după ce pierde, că a fost furat, dar eu i-am dat și knock-out, a  fost numărată câteva minute, arbitrii au oprit meciul până s-a ridicat de jos, fluierau și francezii din sală pentru că era furt pe față, era atât de evident. Așa-i când te duci în afară. Noi ca români suntem mai finuți, când vin străinii la noi le mai dăm meciurile, noi când ne ducem la ei, meciurile sunt tot ale lor. După acel meci m-a chemat de mai multe ori în Franța s-o ajut la pregătire.

Dar, la meciul din Franța m-au văzut mai mulți manageri din Germania care au început să mă invite să mă antrenez la cluburile lor. Prima dată am fost în Hamburg, la Universal Boxing Promotion, unde erau și frații Klitschko, unul dintre ei, Vitali, e primarul Kievului acum, dar și alți boxeri mari din Rusia, din Ucraina, care erau stabiliți acolo. Apoi am început să joc în meciuri prin toată Germania.

Cu Maestrul Mihai Constatin, în 2012, la meciul pentru titlul mondial din Argentina.

La început stăteam o lună, o lună jumătate și făceam pregătire acolo, apoi mă întorceam în țară și după o perioadă mă chemau la meciuri. La un moment dat, după ce au văzut că sunt bună și bat adversare super tari, mi-au oferit un contract pe o sumă mare de bani, dar nu m-am dus, nu mă simțeam bine acolo. Pe perioade scurte, da, mergeam, dar nu voiam să rămân acolo. Dar făceam în paralel și box și kick-boxing, dar mai mult box, că erau mai multe meciuri. Însă mi-au plăcut ambele la fel de mult.

Am fost coleg și cu Cătălin Moroșanu, dar el a venit la club după mine. A venit ca o săgeată, s-a impus foarte repede. Dar la primele gale Local Kombat care s-au ținut la Bacău, când a luptat și Cătălin Moroșanu în primul lui meci, eu aveam cea mai mare cotă dintre toți luptătorii. Aveam deja multe competiții naționale câștigate. Am câștigat și atunci, am avut o adversară mai veche, mai experimentată, avea vreo zece meciuri la profesioniști. A fost un super meci. Ăla a fost debutul meu la profesioniști în România.

După acel meci am fost chemată să lupt în Franța și apoi au curs invitațiile de peste tot, dar cea mai mare parte din Germania. Am avut acolo meciuri pentru centură în care am fost din nou furată, dar nu aveam ce face. Că nu aveam filmările lor, nu mi le dădeau, ca să pot să dovedesc, să le fac publice. Dar am avut și meciuri unde nu mai aveau ce face. Am avut unul în Anglia, unde au scos-o pe adversară din ring cu targa. Cam așa trebuiau să fie meciurile, ca să nu mă poată fura.

Titlul european l-am luat destul de târziu, la 24 de ani. Meciul a avut loc în Belgia, la Flobecq, am jucat cu o belgiancă, Yolaine Lin de Lauf, am bătut-o prin KO, în repriza a cincea. Se jucau zece reprize. Am mers pe ideea să termin repede. Dar a fost un meci destul de greu, adversara era de top, foarte experimentată și mai mare ca mine. De fapt, cam toate adversarele mele erau mai în vârstă decât mine. 

Meciul din Belgia care mi-a adus titlul de campioană europeană

Spre finalul carierei, am avut un meci pe care l-am pierdut clar. M-am dus cam nepregătită, mă credeam invincibilă. Mi se mai întâmpla asta, spre final, să mă duc nepregătită. Eram chemată din vacanță, făceam două-trei antrenamente și gata. Dar tot câștigam și asta mă făcea să cred că nu mă poate bate nimeni. Mulți antrenori care știau că le băteam pe toate fetele și pe cele peste categoria mea cu două sau chiar trei trepte, îl sunau pe maestru pe nepregătite, că sperau să pierd.

Dar am avut și multe meciuri în care adversarele nu jucau, trăgeau de timp sau apelau la alte șmecherii, puneau piedică, se urcau pe mine ca să mă obosească, dădeau cu cotul. Dar nu prea aveam ce face, că arbitri erau de partea lor. Una m-a lovit odată cu cotul în arcadă, intenționat, pentru că nu mai făcea față, nu mai ducea. Aveam și accidentări din astea. Sunt foarte mulți sportivi care nu luptă corect și noi îi antrenăm pe ai noștri să facă față și la asemenea situații.

Domnul Rudel Obreja, care a murit recent, Dumnezeu să-l ierte, m-a ajutat foarte mult de-a lungul carierei. A fost printre cei care au făcut ceva pentru sportivi. Când a avut Lucian Bute meci în Anglia, domnul Obreja m-a invitat, mi-a oferit tot, bilet de avion, cazare, tot, dar m-a invitat și la alte gale.

Punctele mele tari sunt forța și suflul, rezistența. Pe astea m-am bazat tot timpul. La sală, mare parte din antrenamente le făceam cu băieții. Nici nu prea aveam partenere, colege cu care să fac. Am avut o colegă foarte bună, Adina Cocieru, dar era la o categorie mai mare. Eram ca două surori.

Primele mele modele au fost frații Klischko, pe care i-am cunoscut în Germania, la clubul unde am fost și eu invitată. Ne vedeam pe-acolo zilnic. M-au motivat foarte mult, felul în care se antrenau, erau foarte muncitori. Din România am mai multe modele. La începutul carierei îmi plăceau foarte mult ăștia rapizi.

Cu Cătălin Moroșanu, care a fost unul dintre modelele mele

Apoi a apărut la club Cătălin Moroșanu care m-a inspirit foarte mult, motivația lui. Și nu doar pe mine, ci pe toți colegii. Țin minte că eram invitați, eu, Cătălin Moroșanu și Sebastian Ciobanu în cantonamente la munte, să ne antrenăm, două-trei săptămâni stăteam împreună. Urcam muntele, dar eu nu rezistam ca ei la urcat, ei se duceau ca urșii.

Cele mai neplăcute momente au fost când aș fi vrut să aduc în țară și celelalte centuri, care trebuiau să fie ale mele și care mi-au fost furate. Am fost nedreptățită și mi-au rămas pe suflet. Astea îți rămân pe suflet pentru totdeauna.

Spre final, când mă simțeam eu invincibilă și nu mă mai pregăteam așa mult, am avut un meci în care am primit o lovitură la cap care m-a amețit. Aia m-a trezit într-un fel la realitate, că trebuie să mă pregătesc mai bine. Sunt mulți sportivi din ăștia talentați care ajung să se creadă invincibili și încep să facă nebunii.

Dacă vorbim de regrete, mă gândesc că ar fi trebuit, ca sportivă, acum mulți ani în urmă, să fi tras mai mult, că uneori am lăsat garda mai jos, mai relax. Apoi, când eram în competiții, câștigam sume destul de decente, dar nu am fost atât de matură încât să știu să am grijă, să economisesc. Acum îi motivez pe sportivi să tragă cât îi ”fierul cald” și să aibă grijă. Bine, eu mă descurc și acum, cu maestrul meu care mă susține, sunt foarte bine.

M-am retras acum circa opt ani, că deja nu se prea mai organizau meciuri. Iar la fete, abia în ultimii ani a început să se dezvolte. La Federație începuseră tot felul de certuri care au durat câțiva ani și asta i-a afectat pe toți sportivii. Dacă aveam și noi în România organizarea, manageriatul și educația sportivă din alte țări, am fi avut și rezultate mai multe și mai bune.

Atunci am început ușor ușor să-l ajut pe maestru la antrenamente și apoi am devenit antrenorul lui secund. Am început la sala de la Cub, la subsol. Am lucrat acolo vreo câțiva ani.

Cu colegul meu mai tânăr, Ștefan Lătescu, care a ajuns în cele mai mari finale K1.

La început, când eram la sala de la Ion Holban ne spuneam, băi, vreau să ajung în cele mai mari finale, în K1, cum a ajuns Ștefan Lătescu. Noi visam pe vremea aia, acum 20 de ani. Și acum îmi dau seama, la vârsta asta și având în vedere și antrenorul prin câte a trecut, că dacă ai o continuitate în dorința aia de a realiza ceva, cred că se poate, că poți să realiza orice, în orice domeniu.

Cu soțul m-am cunoscut pe net, era la mine pe pagină și mi s-a părut ok. El nu făcea sport de performanță, tatăl lui a făcut lupte libere și o perioadă a fost și antrenor. Și soțul meu mai făcea cu el, dar doar așa. Ne-am cunoscut după ce ne-am dat o întâlnire la sală la mine. Am zis să vadă din prima despre ce-i vorba, la ce să se aștepte. Și deși nu mă grăbesc la chestii din astea, am luat o decizie destul de rapid.

Avem și un băiețel, Matei, el e cel mai important pentru mine, cum sunt copii pentru toți părinții. Stăm cu părinții mei, avem o casă mare, dar avem în plan să ne facem o casă tot acolo, pe același teren. Are și el din partea părinților lui, dar am decis să locuim la ai mei, la casă, că-i mai mult spațiu, nu-i ca la bloc. M-am dezobișnuit de bloc, la casă mai faci un grătar, mai pui o floare, un zarzavat, o ceapă, mai faci treabă și mai ai cu cine să te mai iei. Eu sunt familistă, iar ca mamă sunt și un pic posesivă, puțin mai mult. Așa-i firea mea, dacă ofer ceva, îmi place să mi se ofere la fel. Bine, sunt discutabile lucrurile.

Și lui Matei îi place boxul

Matei e o fire foarte rușinoasă, e foarte emotiv, cred că latura asta a luat-o de la mine. Dar îi place și lui boxul și mai fac cu el, că avem grupe și pentru copii de cinci ani, și e foarte bun, are talent. Și îi place foarte mult și biserica, l-am dus des de când era bebeluș, îi place și dansul. Dar îl încurajez să facă sport, are energie multă.

Acum, că am copilul și mă ocup de el în mare parte a timpului în afară de sală, îmi place că în oraș au început să mai amenajeze cât de cât spațiile astea pentru copii. Nu-s multe, dar am început să le descopăr treptat, căutând pe internet. Sunt câteva frumoase. Merg în Copou, dar sunt și în afara orașului, cum e la Hamak, unde merg de când era Matei bebeluș. Și mai e un loc super frumos pentru copii, la Arca lui Noe, pe Bucium, în Bârnova. Și s-a mai deschis unul nou, Neverland se numește, dar încă n-am reușit să ajungem acolo. Mie îmi place mult să ies în natură, la pădure, la ciuperci, să descopăr.

Am ales să rămân în țară și am ales să rămân în Iași pentru că aici m-am născut, aici simt aerul. Nu m-aș muta în alt oraș, deși am rude prin toată țara, am o familie foarte mare, mai ales din partea tatălui meu. Pe mulți îi descopăr abia acum de pe facebook, apar așa, câte unul, câte unul. Așa am aflat de un verișor care-i preot la noi, la Mitropolie. Bunicul meu, tata lui tata, a fost diacon.

Sunt optimistă în general, chiar dacă ceva e rău, eu zic, nu, băi, e bine, trebuie să reușim. Și atunci lucrurile iau altă turnură și chiar reușesc. Soțul nu e așa de optimist. E super educat, mama lui e educatoare, el are facultate, dar eu sunt aia mai optimistă și mai pozitivă.

Am avut întodeauna credință și am simțit apropierea de Dumnezeu. Asta le zic și sportivilor, că trebuie să fie apropiați de Dumnezeu, să aibă încredere în Dumnezeu. Chiar dacă atunci când e vorba de sport, trebuie să te concentrezi pe el. Cumva, într-o parte ești cineva, în alta ești altcineva. Trebuie să le separi cumva, că nu ai cum. Sunt preoți care nu cred că gândesc prea bine, dar sportul ăsta nu înseamnă bătaie în primul rând. E vorba de educație, sunt foarte mulți copii pe care îi formăm.

Cred că dacă n-aș fi făcut sportul ăsta, aș fi eșuat în viață, oarecum. Sportul ăsta te schimbă în primul rând ca personalitate, ca și caracter. Sunt foarte mulți băieți, mai ales, care vin la noi la sală și la început nu văd în ei, nu prea îmi place atitudinea lor, dar încep ușor să se transforme. De aia nici nu-mi plac unele comentarii negative la adresa colegilor noștri, a sportivilor care luptă, care trag de ei și muncesc și câștigă. E diferență mare între a vorbi de pe margine și a intra în ringul de luptă.

Clubul de box Scorpions, unde sunt antrenor secund, în viziunea lui Matei